Bate vântul dar e cald. În aer plutește un miros greu de fum. A început să plouă și toate flăcările reflectate de cer se sting cu încetul. Tivul de aur al norilor se rupe, peticul de albastru limpede se destramă. Un nor mai umbrește încă zarea… a dispărut și el după un strugure… Mocanii au tras soarele la ei!

În Vrancea toamna nu e soare deși e multă, multă lumină! Și nu s-ar spune că acest plai mioritic unde curg doinele la vale pe Putna și pe Milcov ar fi din altă lume, că soarele ar fi supărat pe mocani și pe cojeni dar însuși pământul bătrânei Vrâncioaia e cât un astru! De aici se înalță curcubeul luîndu-și culorile din hamburg și din coarnă, din grădini și livezi, din frunzele copacilor ce-și dau mâna cu bătrâna vița de vie în paharul cu Galbenă de Odobești de parcă soarele se joacă de-a v-ați-ascunselea cu Bachus…

Pasul ușor al toamnei urcă munții atras fiind de verdele molizilor și căldura focului viu de la Andreiașu, apele-și găsesc răgaz de-o clipă în năvala și chiotul cu care se rostogolesc de pe stânci cântând simfonia acestor locuri în acordurile grave ale cascadei de la Putna…

“Hai să dăm mână cu mână să-nvârtim hora” pe sub munți și pe sub vii în sunetul duios al fluierașului de os, al talăngilor și tulnicelor, să cadă stelele… să cânte pădurile!

Ca o maramă, noaptea se lasă aducând cu sine miros de cetină și de lapte proaspăt muls dar parcă și laptele ia din aromele vinurilor ferecate adânc în beciurile domnești... E liniște. Stelele veghează. La poarta Vrâncioaiei se aud bătăi de inimi, plete lungi argintează zarea, cai înfocați sparg norii cu copita, coamele zbârlite mătură stelele… Zăngănesc armele... Sângerează rănile... Se aprind simțirile… Vrancea lăcrimează: feciorii s-au intors!

O lumină săgetează zarea. Inimos, un cocoș vestește o nouă zi. Bătrâna deschide labirintul amintirilor: feciorii se retrag. Nepoții încă mai visează….