Archiudul mileniului III l-am descoperit în primele două zile ale anului bisericesc 2007-2008, adică 1-2 septembrie, la invitația prietenei noastre Vârvăruța-Melania Cuc, scriitoare, om, mamă, soție și archiudeancă.
Am fost la Archiud șapte membri ai Cenaclului de Seară, cenaclu literar care, vă reamintim, își desfășoară sesiunile deschise de lucru în Rotonda Muzeului Național al Literaturii Române din București.
Drumul către Archiudul mileniului III a început cu o ploaie torețială, care, departe de a ne speria, ne-a adus aminte de zicala din popor – că doar mergeam la românii din Archiud – “cele bune să se-adune, cele rele să se spele”. Și noi ne-am adunat în Piața Romană, și cele rele s-au spălat în urma noastră, și așa am plecat curați, luminați, cu sufletele deschise către un loc luminos, cu oameni frumoși, un loc mirosind a pită caldă și a slană lată de-o palmă.
N-o să vă povestim peripețiile drumului, nici prima întâlnire cu archiudenii, pentru că acestea sunt alte întâmplări.
Astăzi o să vă povestesc despre apusul de soare din Archiud.

În Archiud soarele la chindie e roșu cum numai pruncii după o zi de alergat prin luminișurile pădurilor pot fi în obrajii bucălați. La chindie iarba zâmbește mângâiată pe frunte de coastele apusului și aerul e încărcat cu fuioare de lumină căzând grele peste pământ cum peste umerii fetelor cad cosițele împletite.
Întunericul iese din fântâni – cărări către cealaltă lume – zămislind umbre de zmei și căpcăuni, pentru noi dulci la privit, dar atât de înfricoșătoare în mintea pruncilor neastâmpărați, zburdând ca niște iezi pe imaș.
În Archiud, teama de întuneric se alungă cu foc.
Un foc înalt ca un flăcău vânjos ieșit la horă, un foc dansând și aruncându-și pletele spre adâncimile cerului, zvârlind bănuți fierbinți spre salbele de stele agățate la gâtul nopții.

Archiudul este un loc de poveste, prieteni. Un loc sfânt, de înnoire fericită și fecundă, un spațiu de îngemănare între cer, pământ, pălincă și foc. Iar chintesența acestor elemente este archiudeanul. Omul care zăvorându-și adânc în inimă grija zilei de mâine te ia de mână și îți arată cum cresc stejarii pe pieptul dealului, îți arată biserica, apoi școala, ca pe o a doua biserică, îți pune în față un blid cu slană, brânză și roșii din grădină alături de sfânta pită.

Nimeni n-a studiat până acum făptura archiudeanului. Născut între tălpile norilor și vârful ierbii, archiudeanul îmbină suplețea bradului cu tăria stejarului, este mlădios ca vântul, iute ca lupul tânăr în mișcări, dar așezat și cuminte în vorbă ori povețe.
... Iar archiudeanca, de nu mi-ar fi hărăzit Dumnezeu ardeleancă din Agrij pe lângă casă, păi numai în Archiud mi-aș fi căutat femeie. Zâmbitoare, cu mers ușor legănat, cu fluturi dansând pe umărul stâng, strălucitoare ca roua, înmiresmată ca grâul copt, odihnitoare la privit ca somnul de dimineață și frumoasă de-ți vine să o sorbi de trei ori din căușul palmei la fiecare răsărit.
În Archiud civilizația și natura, prieteni, nu sunt în contrast ci merg mână în mână dăinuind, apus după apus, de trei milenii și mai bine. Archiudenii împrumută vigoarea și frumusețea naturii care la rândul ei împrumută căldura și generozitatea oamenilor de aici.
Mulțumim, archiudeni, pentru clipele de fericire trăite alături de voi sub acel minunat asfițit care a sfințit prietenia noastră.
Mulțumim, Melania, cosânzeană a Archiudului și prietenă dragă a Cenaclului de Seară.
Vom mai scrie despre Archiud, dar mai ales, vom mai zâni acolo.

Et in Archiudia ego.