agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-10-04 | | Era în Brașov o vindecătoare de renume național. I-se spunea Venerabila. Pentru culegerea și prepararea diferitelor ierburi ce intrau în rețetele ei secrete, avea la îndemână doi pensionari. Pe Ghiță și Păvăluc. În fiecare dimineață Venerabila îi aștepta la ea acasă, în bucătărie, cu cafeaua gata pregătită. Atunci își făceau planul de bătaie pentru ziua respectivă. Era nevoie de o ieșire pe teren? În ce loc și pentru ce anume? Ori nu era mai bine să coboare în beci unde îi așteptau un storcător de fructe, o presă manuală și câteva butoaie cu rădăcini puse la macerat? Hotărau de comun acord. Uneori Venerabila, cuprinsă subit de-o energie misterioasă, se năpustea în camera de-alături. Prin ușa închisă, cei doi angajați o auzeau cum vorbește minute în șir cu un personaj care după toate observațiile lor, exista numai în imaginația ei. - Ce să-i faci, râdeau Ghiță și Păvăluc în surdină, parcă noi nu avem păsăricile noastre?! Într-o zi Venerabila era plecată din oraș. Toată casa rămase pe mâinile lor de încredere. Fără nici o intenție răutăcioasă, după ritualul cafelei din bucătărie, Ghiță cu Păvăluc intrară cu gâturile lungite de curiozitate în camera de-alături. Toate cuminți, la locurile lor. Tocmai pe când vinovați de indiscreție se retrăgeau în vârful picioarelor, auziră din dulap o voce plângâcioasă. - Voi sunteți? Ghiță cu Păvăluc? Fraților! Deschideți-mă! - Domnule, noi suntem simpli angajați, n-avem ce ne băga în viața particulară a Venerabilei. - De treizeci de ani, mai rău ca la pușcărie, n-am avut de-aface decât cu vampa. De cinci ani sunt în greva tăcerii cu ea. Vă închipuiți acum ce mâncărime am să-mi dezleg limba? - Nu fugi dacă te deschidem? - Vă bateți joc de mine. Cum să fug?! Cei doi deschiseră dulapul în care era un schelet complect de om, așezat pe un scaun. - Ce bucurie pe capul meu! Serviți-vă cu vișinată, că altă băutură nu ține cucoana în casă și haideți repede să vă povestesc despre viața mea nefericită! După ce angajații își turnară vișinată în două păhărele și închinară în cinstea prinzonierului din dulap, scheletul începu visător să povestească... - Am fost, hă, hă, voi erați copii pe vremea aceia, un haiduc faimos.Opream mașinile milionarilor ce urcau la Sinaia și în mod rezonabil le lăsam numai strictul necesar. Apoi cu portofelul doldora gata să pleznescă, coboram în Brașov unde organizam niște chefuri de pomină. Femeile, slăbiciunea mea. Într-o zi opresc un Mercedes alb. Singură singurică la volan, Vera, adică Venerabila voastră, pe-atunci răpitoare foc. Îmi dau masca jos. Ce mai, dragoste la prima vedere. Pentru impresie, ieșeam la drumul mare cum se zice, în costum național, cu brâu de cioban lat de-o palmă. Ea romantică și naivă: “ Du-mă în bârlogul tău de haiduc! “ Credea că mâncasem ceapă ciorască și locuiam în pădure! E drept, aveam o peșteră mică și cochetă cu două umerașe, o saltea, un lămpaș și o damigeană de cinci litri cu apă. Rar, din an în paște, după câte o zi ratată, unde să cobori pentru o noapte în Brașov? Dormeam acolo. Am dus-o la peșteră. O fericire cât cuprinde întinsă pe toată vara. Dar din păcate vin brumele, ploile toamnei. Să nu audă de Brașov. Dimpotrivă. “- Pune mâna și taie lemne pentru iarnă! Cioplește o ușă ! - Chiar atât de nebun nu sunt să rămân peste iarnă aici! - Ba da, rămânem!” Disperat, cobor în Brașov. Costum de culoarea oului de rață, cel mai luxos hotel, dame, muzică, mese festive... Vera! exclam după cinci zile și hai într-un galop susținut către sălbăticie. Iubita mea cu frunze încurcate-n păr, tocmai supraveghea ceaunul din fața peșterii cum puse de-o ciorbă. Mă vede în costum, cu ruj pe obraz, face o criză de isterie, agită cuțitul și ce mai încoace și-ncolo, s-a terminat cu mine! Își smulge părul pentru ce făcuse, îmi sapă groapă, îmi pune la cap o cruce improvizată și dusă a fost... Eu am văzut tot cum pluteam deasupra la câțiva metri.Trece o zi, două, trei, îmi pierd răbdarea și în starea aceia de spirit plutitor vreau s-o iau către Brașov, dar la mai mult de zece metri de mormânt nu mă puteam îndepărta, ca un câine legat în lanț. “ Doamne Dumnezeule, mă rog fierbinte, fă ceva, trimite-mă în rai, în iad, dar nu mă lăsa aici!...” Și fraților, minune, numai ce-l aud pe Slăvitul că îmi răspunde : “ - Cu tine este o problemă Pleșcane. N-ai făcut un bine în viață , numai persoana ta te-a interesat. - Dar nici rău n-am făcut! - Și asta este drept. Când faci un bine nu mai mare decât firimitura de pâine aruncată vrăbiuței, îți începi și tu călătoria spre cele veșnice! - Cum să fac binele acela în starea în care mă găsesc?! Imaterail. Cu ce mâini Doamne, să mărunțesc pâinea în firimituri?! “ ...dar la această dilemă, nici până astăzi n-am primit răspuns. Trec șapte ani. Conform obiceiului creștinesc, Vera vine la peșteră, mă dezgroapă, îmi curătă oasele lună și bec. Eu, de deasupra vedeam tot. Abia numai pe când vrea să mă pună la loc în groapă intru în vorbă cu ea. Plânsete, îmbrățișări, iertări și dintr-o parte și alta, că vinovat am fost și eu cum pentru o simplă escapadă, am lăsat-o cinci zile singură. Îi zic despre tărășenia cu binele și ea bate din palme fericită că încă nu mă pot duce spre veșnicie. Mă ia acasă și apoi mai rar așa viață armonioasă ca în cuplu nostru. Un pas nu făcea fără să-mi ceară sfatul, iar mai detailat ca la securitate îmi dădea raportul pe unde umblă, ce drege și face. Dar cum Dracul își bagă coada tocmai acolo unde lucrurile merg ca unse, vine o seară blândă, visătoare . Privind pe fereastră mă apucă un alean nemărginit și-i zic: “ - Haide draga mea Vera, scoate-mă la o plimbare! - Am știut că vine momentul ăsta!” și plânge și plânge, de-abia o opresc. Îi cer explicații. Că după atâta vreme, încă Brașovul vuiește despre aventurile mele galante. “ - Te-ai săturat de mine, ieși pentru a cauta pe alta?! - Ești nebună ?! Tu nu mă vezi în ce hal am ajuns?! Un spirit plutitor legat de un schelet. Ce altă femeie să-mi trebuiască?! “ ... Și de-atunci, oameni buni, uite așa, ne ciondănim zilnic pe tema plimbării. Nu vrea și pace bună! Oare din ce cauză? - Gelozia, bat-o vina ! trase concluzia Ghiță. - Gelozia, întări adânc și Păvăluc. - O fi. Dar de aceia suntem ființe raționale să ne reprimăm sentimentele negative. Măi oameni buni. Este dimineață. Vera se-ntoarce numai la șase seara. Ce-ar fi să ieșim undeva? Mă puneți discret într-un sac și mergem la o bere. Salivez de pe-acuma după zumzetul unui local. - La banii noștri unde te-am putea duce domnule Pleșcanu? Dumneata, obișnuit numai cu restaurante de lux. - Vă faceți o impresie greșită. Nu mă dădeam în lături să petrec alături de popor. - Ce zici Ghiță? - Hai să-l scoatem în oraș! Îl puseră într-un sac nou de hârtie și ce mai tura vura, cum cărările bătătorite sunt cele mai sigure, o luară către restaurantul lor de cartier. Restaurantul, plin ochi. Doar o masă înghesuită într-un colț era liberă. Ghiță, care avea în grijă sacul, îl așeză confortabil în colț. - Ce eveniment se întâmplă?! se minună din sacul lui Pleșcanu, vâzând așa de dimineață atâta lume îngrămădită în local. Ghiță dădu din umeri, cu ochii mari. - Cum, nu știți?! se îngrozi Păvăluc. S-a adus icoana făcătoare de minuni de la Nicula. Până la tren unde să-și petrecă vremea credincioșii veniți din toate colțurile țării? - Oaaaa!... Ohoooo!... Oaaaa!... Ohooo! se încânta Pleșcanu. Nu știu zău, cine mai are atâtea femei frumoase ca noi! Lângă ei, la două mese puse cap la cap ședea un grup compact de pelerini veniți din Moldova. Dezinvolt, Pleșcanu se avântă și el în discuțiile străinilor cum era la curent cu politica din ziarele ce i-le citea Vera seară de seară. După concluzia lui de bun simț că toți politicienii noștri indiferent de partid, ajunseră din cauza ciolanului vâslași la aceiași barcă, concluzie pe care, de altfel, străinii o aprobară cu satisfacție, Pleșcanu schimbă macazul și luând-o în vizor pe o moldoveancă înfloritoare, îi lăudă ochii neasemuiți, buzele mai delicate și pline decât petalele de trandafir, pieptul perfect echilibrat. Bărbații din grup se foiră nervoși pe scaune și-i cântăriră cu răceală pe Ghiță și Păvăluc. - Las-o mai moale domnule Pleșcanu că dăm de bucluc! Ghiță cu Păvăluc nu știau însă cu cine au de-a face. În loc să se potolească, Pleșcanu, cum ar fi bătut cu pumnul în masă, strigă să-l audă întreg localul: - Dacă îmi place de-o femeie nu stau pe gânduri. Mă duc la ea și o întreb direct. Vii cu mine? Bine. Nu vii? Atunci sănătate, adio și n-am cuvinte! Auzindu-l, moldoveanca mult cântată, se stropși la cei doi pensionari: - Drept cine mă luați? Damă de consumație? Tovarășii femeii jignite, fără alte pregătiri săriră la cei doi nevinovați și-i încolțiră, mai să rupă cămășile de pe ei. Pierdut în marea generală a consumatorilor din local se găsea și șeful secției de poliție al cartierului respectiv. Cu un bust țeapăn de statuie luă problema în mâna lui experimentată. Prin niște comenzi sacadate separă cele două părți implicate în conflict și-i obligă pe toți, dar absolut pe toți să se așeze pe locurile lor. - Ne-am calmat? Gata? Urma de-acuma centimetru cu centimetru faza următoare, audierea părților, dar Pleșcanu tulbură iarăși apele. - Ce vremuri! Te comporți galant cu o femeie frummoasă și primitivii fac scandal! - Primitivii?! protestară ca arși pelerinii. Asta înseamnă pentru voi civilizație? Numai că nu i-ați propus: Haide la o partidă de sex. - Tăcere. Am zis tăcere. Am făcut tăcere. Gata. Pe voi doi vă cunosc. Sunteți din cartier. Ce aveți în sac? Difuzor? Vă distrați? Aș înțelege, niște puștani. Dar la vârsta voastră?! Se cofiscă. Ne vedem mâine dimineață la secție! și apucând sacul, domnul polițist Contescu ieși din restaurant. Odată ajuns la secție, cum toți polițiștii lui erau detașați în jurul catedralei, desfăcu precaut sacul. Apucă ferm craniul cu toate degetele palmei și printr-o singură mișcare scoase întreg scheletul la lumină. Îl învârti pe toate părțile, neâncrezător. Ce șmecherie să fie la mijloc? Se mai uită odată în sac. Gol. Insistă, scuturând de mai multe ori obiectul confiscat, dar se auzi numai un zornăit uscat de oase. Se destinse. Ba chiar cu un sentiment de prietenie îl așeză pe un scaun. Apoi, după ce își aprinse o țigară, formă numărul de telefon al unui nepot, student la medicină ce i-se plânse că ar da o avere pe un schelet uman. - Nu știu dacă îi lipsește vreun osicior că nu mă pricep dar este meseriaș prins în ochiuri de sârmă. Haide la secție și vezi-l. - Se îngroașă gluma! și Pleșcanu își făcu auzită prezența. - Domnule polițist, nu crezi că faci un abuz? - Cu cine vorbesc?! - Pleșcanu mă cheamă. Cu ce drept vrei să înstrăinezi un bun ce nu-ți aparține? Pe un ton ton chinuit venit direct din gât, polițitul îi mărturisi: - Am auzit și eu ca toată lumea de fenomene paranormale dar este pentru prima dată când mă lovesc de așa ceva. Iartă-mă, te-am ținut de schelet simplu fără alte complicații. - Nici o problemă. - Îmi permiți să te pun la loc în sac? Nu apucă să audă răspunsul pentru că ușa se dechise larg și în secție năvăliră Ghiță cu Păvăluc, însoțiți de toți pelerinii cu care au avut de-a face, chiar și femeia jignită. - Domnule Pleșcanu! Domnule Pleșcanu! își cereau ei iertare, se poate una ca asta? De ce nu ne-ai zis de la bun început? Că vrei la icoana făcătoare de minuni pentru dezlegarea spre cele veșnice? De ce nu ne-ai zis? Apoi corul de voci se întoarse implorator către polițist. - Ești autoritatea în persoană. I-al pe domnul Pleșcanu și intră peste rând în față la icoană, cine să vocifereze?! Cu demnitatea recâștigată, polițistul promise solemn că așa va face. Întreg alaiul ajunse la catedrala sufocată de mulțime. - Faceți loc! Poliția! și cu sacul ținut deasupra capului, Contescu intră în catedrală. Odată încenuncheat în fața icoanei, șopti către sac: - Dacă ți se împlinește voia și te duci către cele veșnice, îmi lași mie scheletul să i-l dau nepotului? - Mai întrebi? Dar Pleșcanu nu primi dezlegarea. Dezamăgit, polițistul trânti sacul în brațele lui Ghiță. - Pe mine nu mă interesează ce fel de persoană este. Singurul lucru care mă interesează este ordinea publică. O tulbură iarăși, amendă. La recidivă, arestare. Feriți-l pe domnul Pleșcanu din calea mea! Seara, când Venerabila se-ntoarse acasă, după cinci ani de greva tăcerii, Pleșcanu îi mărturisi tot ce se întâmplase. Cum îi rugase pe cei doi să-l scoată în oraș. Restaurantul plin de pelerini veniți din toată țara. Cum izbucnise scandalul pe teme politice, moldovenii fiind conservatori și el liberal. Cum îl confiscă domnul Contescu și-l duse la secție. Cu ce pretext interveniră pelerinii să-l salveze. Cum odată ajuns în fața icoanei făcătoare de minuni se rugase pentru prosperitatea întregii lumi. Până aici, toate bune. Dar odată ce ajunse înapoi la locul lui din dulap, pe când să se liniștească după toată aventura, cine-l i-a la rost?! Dumnezeu Tatăl, personal, care nu-l mai contactase de atunci, de la peșteră. -Măi Pleșcane , ai avut un prilej cât roata carului să faci binele acela pe care îl tot aștept să te rezolv și pe tine. Nepotul lui Contescu, student în anul trei la medicină are mare nevoie de scheletul tău. Iese rău de tot dacă mă dezamăgești! După ce-l ascultă, Vera,fără să steie pe gânduri se sui călare pe telefon și cum într-un cartier oamenii sunt legați prin mii de fire invizibile, nu se lăsă până când nu strânse despre Contescu un dosar voluminos de informații. Dis de diminineață, cu mărul discordiei în sacul cel nou, intră în secția de poliție. Toți polițiștii prezenți o salutară cu mult respect. - Am o vorbă cu dumneata domnule Contescu! și intrând cu el într-un birou gol îl întrebă pe șleau: - Ce alegi? Să-l ofer pe Pleșcanu cadou nepotului ori să-ți vindec sora cea mică, pe care voi ,frații, a-ți lăsat-o în grija mamei? O ridic pe picioare cât de cât să umble și să-și folosească degetele înțepenite. - Mai întrebi Venerabilo?! - Atunci adu-o la tine, tratamentul este lung dar nu mă las. Deci nepotul renunță la schelet? - Categoric! Vera cu Pleșcanu ieșiră din secție într-o stare de beatitudine că le venea să facă tumbe. Și ceva și mai și. Recunoscându-și gelozia din cauza căreia l-a ținut ascuns numai pentru ea, ieșea de-acuma cu el la plimbare prin parc seară de seară. E drept că uneori lui Pleșcanu îi scăpa câte un fluierat prelung de admirație dar se grăbea apoi să-i explice consoartei că este vorba de frumusețea cerului în asfințit, de coroanele copacilor, de păsările care zboară. - Pe mine mă prostești? râdea ea. Care a fost? Cea în fusta roșie ori paparuda cu pantaloni? Dar cum femeile au metehnele lor caracteristice, așa le au și bărbații. Pleșcanu era blagoslovit cu un orgoliul prostesc de a nu recunoaște evidențele. Vorba aceia, nici mort!... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate