agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-03 | |
Întuneric… și șoapte neclare. Dar se disting două siluete. Încep să-nțeleg, cuvintele gravitează în jurul meu:
„Unde-a dispărut iar lumina?”, ”Pesemne că iar au furat cheia de la soare! Ce au mai vrut de data asta? Să atingă infinitul? Nu,mai mult… Dar se aud, un zumzet continuu, crezi că sunt aici? Mai repede, cred că ne pândesc! Pînă acum trebuia deja… Dar, hai s-alergăm, până la poartă, poate au uitat din nou să o deschidă! Dar nu cred , asta s-a mai întîmplat! Poate e din nou vina pământului… Odată a fost întuneric o lună, toată luna lui mai. Ce păcat! Toată lumea plângea! Atunci trebuia să răsară florile și fără lumină s-au stins încet,încet,una câte una. Știi, erau frumoase, străluceau atunci când le atingeai! Și în momentul când soarele se plimba pe cer îl urmau. Se numeau Helianthus. Dar acum soarele și-a pierdut florile și de aceea nu mai poate lumina locurile acelea. S-antors pământul pe dos! Tot mai speră să le găsească, dar până acum nu a avut curaj și locurile acelea au rămas tot timpul întunecate. Știi, eu am fost într-un astfel de loc, eram copil pe atunci și necunoscutul mă fascina. Din lumină am trecut în întuneric. Totul plângea. Nu, nu-mi era frică, muzica mă făcea să uit. Și, dintr-o dată, unde crezi că ajung? Pustiu și singurătate, doar cântecul ce devenea sinistru, parcă aducea moarte. Era tărâmul florilor și pământul le plângea dispariția. Se auzea pretutindeni, la fel de tare! Dar comunicam tăcut cu ceva, o forță prea mare ca să o pot ignora . Știam parcă dintotdeauna… Forța aceea a plănuit totul, era ceva diabolic. A pus să fie furată cheia de la soare. Se săturase de flori, veselia lor îl îmbolnăvea, îi fura tristețea. Credea că odată scăpat de ele îsi va lua lumea în cap… Auzi, cum să-ți ia lumea în cap? Cum putea gândi așa ceva? Și acum îi lipsesc, ar da orice pentru câteva sunete. Le-a compus chiar și un cântec. Vrei să-l auzi? A trebuit să-l învăț, altfel nu puteam pleca. Mi-a spus că lumea cînd îl va auzi va știi că-și plânge florile. Eram mesagerul lui spre lumea stinsă Și m-a pus să-i promit că voi căuta peste tot o sămânță a florilor lui. Mi-a spus că voi știi imediat care este. Dar cântecul, am uitat de cântec, de fapt sunt doar două versuri și nici măcar nu le-a scris el Așa sunt eu, o floare-nchisă Ce mă hrănesc cu vise. Asta i-a replicat cea mai veselă floare cînd îi spunea că va veni noaptea și nu o va mai auzi. Dar ce mai contează, el le-a dat muzica și le plânge de atunci… Da părea trist, era touși vina lui, ce puteam să zic? Și am plecat. Am încercat să duc mai departe povestea florilor dar eram un visător, nimeni nu mă mai asculta. ”Pesemne iar ai adormit la umbra vreunui copac”, auzeam de pretutindeni. Dar ce mi-a reânviat amintirile? Poate aici iar și-a băgat pământul coada! Ce puteam să fac eu? Eram doar un copil! Puteam să schimb ceva? Am căutat sămânța aceea, dar nu aflam nimic despre ea . La un moment dat am încetat să mai caut. Știi tu, mintea omului ca și viața e trecătoare, amintirile se șterg una câte una, și am uitat de floarea mea. Dar hai să mergem!” Și vocile se stinseră. Ce lume ciudată! Oare unde am ajuns? De unde am plecat? Nu-mi mai amintesc decât că eram foarte tristă. Totu-mi părea murdar, toate mă dezamăgeau. Cine m-a trimis oare aici? Ce așteaptă de la mine? Cum să rezolv o astfel de enigmă? Până acum am trăit singură, totul se rezolva de la sine… Nu m-a învățat nimeni asta! Gândurilor, opriți-vă! Se apropie cineva! Nu vreau să-mi poată citi visele! Dar mai bine să plec! Sau să încerc să adorm ? Pământul e prea rece, durerea lui mă-ngheață … Să-ncerc să rătăcesc prin întuneric, mie oricum îmi place mai mult decât lumina. Simt că singurătatea, îmi este frate de cruce. Dar unde să mă duc? Nici lună, nici stele, nu e pic de lumină. Să calc așa aiurea… știu un joc, îl jucam de mică , număr până la 10, închid ochii și pășesc, e simplu. Dar pentru ce să mai închid ochii? Oricum e noapte! Să merg mai departe. Dar, stai, se aud voci. Acum când era mai dulce singurătatea. Îmi invadează lumea cu probleme mărunte. ” Iar visezi! ”Lăsați-mă în pace! Mereu vreți să-mi furați visele! Dar ce se aude? Plânge universul! Încerc să fug, să mă ascund, dar oriunde le simt lacrimile… De ce mă înconjoară? De ce s-au răzvrătit împotriva mea? Încerc să gândesc, dar zgomotul nu se oprește! Am ceva ce le aparține? S-antors pământul pe dos! Caut, sigur vor ceva! Dar de ce nu vorbesc? Tăcerea asta mă omoară! Știu!!!!!!! Aveam o floare galbenă, pe care am abandonat-o și o priveam zi de zi cum se stinge. Da, am iubit-o, dar îmi răpea singurătatea! Și acum singurătatea asta doare… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate