Pădurea e udă. Un pescăruș a ajuns la marginea acestui codru, gândindu-se să intre în el sau nu. Oricum acolo e apă. Apă se zdrobește de fața lui, apă îi clocotește în vene. Apă el bea și apă mănâncă. Și-n codrul cela ud e plin de apă. Tot ce-i trebuie e apă: apă duce și apă sărată... Ar vrea să o poată sorbi pe toată și să fie nefericit pentru că a pierdut-o. Ar vrea să zică ceva și toată apa să devină a lui. Plaje lungi și albe, totul a înghețat... Iar codrul ăsta nou și nicidecum la temă e un loc unde se poate de început o viață nouă cu idealurile vechi. Ar fi totuși mai bine să nu-și intersecteze viețile, dar nu poate să nu observe câtă apă zace în codrul cela – idealul lui vechi. Apa zboară, apa înnoată, apa arde și suflă acolo, iar el stă în prag între două chestii diferite (Nici nu antonimice, ar fi prea simplu, doar diferite.) Și deosebirea dintre ele e mediocră și el singur se simte mediocru. Și totuși vrea apă. Cu dânsa îi e rău și fără ea îi e și mai rău. Oricum nu el a lăsat-o, ar putea să se dea bătut în redobândirea ei. Poate apa s-a săturat de pescăruș, poate ea special a fugit ascunzându-se după gânduri mediocre și triste, după bariere de lumi, de deprinderi. Poate apa din acest codru va fi altfel! El nu vrea altă apă... Nu vrea ceva străin, el... Se simte foarte mediocru și totuși singur: l-a lăsat apa și nu știe ce să facă aici, între două lumi aproape la fel, dar totuși atât de noi una față de alta. Vrea singur să fie apă, să nu mai trebuiască să caute să trăiască apă străină... Căci după tot acest timp apa îi e străină. Și îi e dureros să conștientizeze cât de secundar e totul. Până și el sie își este secundar. Și ce-i esențial atunci? Senzațiile astea care te scot din minți, adicția care se ceartă atât de mult cu rațiunea și rațiunea, conștiența care vrea să fie conștientă, momentul vieții, singurul moment în care îți dai seama că vrei să trăiești... Și el nu știe ce vrea și ce să facă. E o păsărică mediocră ce așteaptă ceva. Are impresia că apa din codru îl cheamă. Sau e doar apa veche scursă în codri? Poate lui acolo îi va fi mai bine, chiar dacă îi era bine de unde venea... E prima dată când zice că-i era bine de unde venea. Nu-i va fi bine nici aici, va fi la fel, el vrea să fie diferit! Și totuși nu.
Se va transforma în piatră fără apă, se va deshidrata și drogul ei îi va mânca și carnea uscată, iar el va rămâne și mai singur decât a fost, fără corp și fără apă, lucruri ce mereu îi erau străine. Lui îi place să trăiască printre străini, e mai bine decât nimic și îi place viața, oricât de mult nu s-ar jelui. Viața lui e ceva și-i tot mai bine decât nimic, așa o motivează. Îi pare că e matur, că-i deștept și apoi iarăși își amintește problema...
Acolo înainte... Apa îl așteaptă, cu toate. Unde a fost totul a murit. Și unde stă e vid. A fi sau a nu fi sau niciuna? Ar putea zbura în sus, să-și facă alte idealuri, alte droguri... Ar putea să se convingă că viața lui veche a fost inutilă și-i inutil acum să apă, dar... La urma urmei toate idealurile astea sunt, nu-s, sunt unele sau altele....... El niciodată nu va putea uita apa. Și mereu va compara totul cu ceea ce a trăit el lângă dânsa. Clar că va merge înainte, în codru, dar ar vrea ca acest moment să se întindă veșnic.