(urmare)

Inhata sufletul potrivit pentru tine! (VI)


De obicei, în țara asta, întotdeauna când se pornește o alarmă, polițaii sosesc negreșit. Așa se face că și noi ne-am trezit cu ei pe cap. Dintr-o dată. Pe Carl Gustav l-am auzit chiar eu cum scheuna. Cred că de frică. Emilian sâsâia cu limba proptită în cerul gurii și maxilarele ușor îndepărtate. Numai Bruno și cu Aaron, care își continuau improvizația, ajunsă acum la tonalitatea unui diferend care să însuflețească intriga, rămăseseră cu replicile în vânt:
- Tu? Să-mi fii stăpân? Niciodată! Niciodată! Niciodată! Și nici să nu te prind la înmormântarea mea!, declamă ritos, ușor isteric, Bruno, făcând din ochi auditoriului, în timp ce Aaron, sceptic, mormăia printre dinți, sarcastic:
- Dacă tu o să mori de moarte bună, atunci eu voi fi zâna care îți va închide pleoapele mătăsoase...
Acompaniind recitalul, păpușa lui Bruno se maimuțărea în fel și chip, dar la vederea polițiștilor se făcu nevăzută în buzunarul stăpânului său.
- Actele la control, tună șeful de echipaj. Era un tânăr blond, cu umerii puțin aduși și cu picioare butucănoase. Părea înfipt în beton. Ochii ficși. Eficient. Inteligent și politicos. Genul de teuton care nu are nevoie de capse și de pistoale ca să impună respect.
Ne uitam unii la alții. Noi, păpușarii, actori înnăscuți. Cu priviri ușor batjocoritoare. Cabotini bine temperați față cu jungla urbană europeană. Cosmopolitania de acomodare la civilizația dominantă. Există, desigur, un fel de religiozitate în supraviețuirea disciplinată. La urma urmelor, fiecare păpușar ar vrea să-l interpreteze pe Dumnezeu îmblânzitul și îmblânzitorul. Mângâiatul și mângâietorul. Dar acesta este singurul rol imposibil de construit prin metode clasice: sufletul lui Dumnezeu ar fi, evident, un soft proiectat ca sumă a trăsăturilor omenești pozitive unanim recunoscute, însă o păpușă care să-l întrupeze nu a fost încă inventată. Autopersiflarea este un dar al reflexivilor narcisici, dotați cu IQ și EQ înalt , îmi aminteam concluzia profei de psihologie din țara mea. Dar și un har al veșnicilor inadaptabili, îi răspundeam eu profei, în minte. În ultima vreme, această voce interioară mă însoțea cam peste tot. Mai ales după ce părăsisem și România. Amicii din grupul de păpușari aciuat la Muzeul Ludwig îmi povesteau și ei că fiecăruia i se întâmplase câte ceva asemănător, după ce își părăsise țara natală: un dialog interior neîntrerupt, purtat cu cineva drag de acasă, fie el viu sau mort, ne făcea mintea să toarcă neîncetat atât pe limba maternă, cât și în ritmica și armonia matricii sufletești originare. Fetișul cultural nu se răzvrătea împotriva nostalgiei. Un fel de antidepresiv util, așadar. Această iluzie era tocmai suzeta care ne făcea să suportăm mai ușor înțărcarea de la spațiul acasă.
După ce am cotrobăit cu toții prin buzunare și genți, actele noastre ieșiră cu bine la lumină și ajunseră la polițiști. Răbdători, aceștia începură controlul de rutină la pașapoarte și carduri, apoi ne luară declarațiile. Totul se făcea foarte pedant: aveam la noi și actele de păpușari; e drept, unii aveau chiar și contracte valabile încheiate cu micile trupe de cartier aflate în vogă. Însă păpușăria nu prea mai era la modă. Iar teatrul ambulant de păpuși intra în categoria excentricităților. Sau a happeningurilor medievale, resuscitate de programele culturale ale Uniunii Europene.




Principala noastră problemă, însă, era aceea că, orice am fi făcut noi, rămâneam, și pe dinafară, ca și pe dinăuntru, doar niște emigranți. În fața autorităților, totul părea să fie în regulă, la prima vedere. Dar întotdeauna eram incluși printre suspecții cu potențial înalt de risc. Și, atunci, toate se spărgeau încă de la început în capul nostru.
Ca și acum. Era evident că niciunul din noi nu trăsese. Însă noi dețineam profilul social și moral perfect al inadaptatului. Al antisocialului. Al cazului problemă. Mediul ideal al clișeului cu străinul potențial asasin.
Pe lângă toate astea, ce e drept, mai dețineam și o păpușă împușcată în împrejurări suspecte. Polițiștii o răsuciră pe toate părțile, cu mâinile înmănușate, apoi o băgară într-un săculeț din plastic transparent. Fuseseră și ei impresionați de izul de sânge ce stăruia în jurul rănii mortale a unei păpuși. O noutate pentru medicina legală.
Am tresărit, când au legat sacul la gură. Meseria noastră ne cerea să respectăm dreptul păpușilor de a respira. De a fi libere. Însă m-am abținut de la orice comentariu. Orice gest al meu de împotrivire sau chiar numai de umor involuntar mă putea costa viza de rezident. În țara mea de origine, care era un veritabil stat polițienesc cu tradiție în lumea ex-sovietică, orice polițist te putea nenoroci, până nu demult, numai pentru delictul de a avea o opinie diferită. Darămite pentru o privire mai naivă aruncată la modul ostentativ... Disciplinată, admiram mănușile din piele fină ale legistului de serviciu.
Dorința de a te răfui cu toată lumea pentru toate cauzele pierdute nu este decât o formă de neîncredere cronică în forțele proprii, o aud pe profa de psi. Ca și o formă de autodetestare. Dar oare în cine să am încredere? Am copilărit în gulagul suspiciunii generalizate, i-am răspuns tot în gând.
Mă încruntasem fără să vreau. Parcă auzindu-mi pulsul mărit din cauza încordării, Bruno mă luă protector de după umeri. Empatia lui mă salvase de multe ori de la atacurile de panică ce declanșaseră și în mine boala eternului emigrant, după atâția ani de rătăciri departe de casă. După polițistul masiv și meticulos, ce tocmai ne trecea prin filtrul eficienței germane, el era al doilea neamț grozav de simpatic cu care aveam de a face în acea zi.
Păpușa împușcată și ambalată în punga de plastic ajusese deja în sacoșa cu probe recoltate de la fața locului.
- Știe cineva ceva despre acest accident?
Întrebarea răsună de câteva ori în scuarul de lângă Muzeul Ludwig. Polițistul avea o voce ciudat de melodioasă. Iar ecoul îi transformă glasul într-unul de băiat. Fără să vreau, mi l-am imaginat pentru o clipă jucându-se, copil, de-a hoții și vardiștii. Eram sigură că, la vremea acceea, preferase rolul hoților.
Copilăria ne transformă pe toți în păpușile unui tiran.
În cazul de față, polițistul avea acum și cartușul, și tubul, și victima. Lipseau mobilul faptei și autorul.
Așadar, o crimă aproape perfectă.





- Ei? Te-ai mai gândit la vechea mea propunere?...Timpul nu reprezintă nimic, după cum vezi.
De undeva din spate mă învăluia din nou vocea Bătrânului Păpușar Alphonso, ca o umbrelă uriașă.
Reapăruse, de te miri unde. Se apropiase de noi. Nu părea speriat de faptul că poliția se afla acolo și facea cercetări, măsurători și anchete. Ba, din câte îl știam eu, chiar sperase în secret să se afișeze puțin în compania noastră. Părea genul care caută încurcăturile cu lumânarea, numindu-le întâmplări providențiale. Cu toate acestea, era convins de faptul că timpul nu reprezintă nimic și că, tocmai de aceea, o călătorie prin tunelul timpului era o bagatelă pentru oricine, iar pentru mine, în mod special, era chiar ceea ce, chipurile, îmi mai lipsea.
- Salve, Alphonso, l-am întâmpinat la rândul meu, cu o voce cool. Mestecam niște marțipan. L-am servit și pe el cu o bucățică.
Mă surprindea mereu sentimentul de bucurie încercat la vederea lui. Întotdeauna vei fi relaxată în compania rarilor oameni cu care nu te afli în competiție, răbufni doctă profa de psi. Însă aceștia sunt de obicei bătrânii și bolnavii, adăugă ea.
De fiecare dată când îl întâlneam, mi se părea că Alphonso este el însuși o păpușă, una din acelea în care rabinii și toți cei care au predat Tora pe pământ știu să înghesuie sufletele celor erudiți și merituoși, la adunarea cerească unde aceștia stau, în semn de prețuire, alaturi de îngeri și de Dumnezeu. Iar Dumnezeu, fără doar și poate, prezidează în fața lor un fel de academie a lumii cerești.
Am ridicat privirea către cer: câțiva nori decorativi se fuduleau pe firmament, ca întotdeauna la Köln, ceea ce îndeobște dă bine în miile de fotografii pe care le fac zilnic turiștii sosiți la catedrală sau la Muzeul Ludwig.
- Dacă nu vei face cândva măcar o singură călătorie prin tunelul timpului, vei rămâne o veșnică neadaptată, îmi spuse Bătrânul Păpușar. Exilată. Emigrantă într-o lume ostilă. Refuzată.
- Parcă fusese vorba să nu faci presiuni asupra mea, Alphonso, l-am dojenit cu blândețe.
Dar tipul deja se făcuse nevăzut într-un vârtej stârnit pe neașteptate pe bulevard. Sau așa am crezut eu. Nu mai știu acum.
În același timp, polițiștii își terminară ancheta și ne luară atât adresele, cât și numerele de telefon.
- Vă rugăm să răspundeți prompt la eventualele noastre solicitări ulterioare de colaborare, conchise șeful lor. Apoi se îndepărtară de noi și urcară în mașina Poliției, care se puse în mișcare încet, oarecum amenințător.





Îl vedeam destul de des pe directorul Muzeului Ludwig. Sosea dimineața devreme, înaintea tuturor, într-un Passat gri metalizat. Ne privea ca pe niște curiozități. Prezența noastră aproape zilnică în scuar, cu condiția ca vremea să fie bună, nu părea să-l deranjeze, deși adesea noi ne făceam repetițiile în aer liber, declamam și făceam hărmălaie, ba ne mai și certam câteodată. Fereastra de la biroul lui dădea chiar înspre scuarul nostru, mereu proaspăt tuns și geometric finisat. Privind către orașul vechi, Altstadt. Scena noastră cea de toate zilele. Lumile frumoase au nevoie de statui, comentă profa, în mintea mea. Dar ești sigură că tipul ăsta se uită la noi ca la niște monumente?, o întrebam, în replică. Pe fereastra directorului ieșeau din cînd în cînd rotocoale de fum de țigară. Gauloises. Un neamț care fumează țigări franțuzești nu mi se părea deloc un tip lipsit de imaginație.
La urma urmelor, trufia mea inconștientă, sau mai degrabă pofta ludică de autopersiflare, mă făcuseră să cred că și noi erau niște personaje, un fel de statui decorative pentru Muzeul Ludwig. Inofensive trupuri de latex. Creierele spălate expulzate din gulag. Azilanți aflați la refacere. O nouă reeducare. Martori la dialogul modern dintre vizitatori, artiști și operă. Marionete captive. Muncă brută. Mușchi de plastic. Sfori. Mușchii mimicii săpând sentimente incerte în fizionomia unor popoare epuizate. Privire furișă aruncată de jur împrejur. Ocheade aruncate în urmă. Occidentul recuperându-și, prin noi, copilăria. Cine eram noi? Ah, nimeni. Niște rude sărace, acolo. Frați abuzați de ideologiile extremiste. Frați care acum au nevoie de psihanalist și de o mică pauză. De scene misterioase și de păpuși. De scenarii și de regizori noi.
Bruno fusese până nu demult un amărât de neamț redegist. Integrat printre primii , după rudele soției, originară din Bonn. Maică-sa, franțuzoaică. Eu fugisem din Bucovina, provincie românească multiculturală. Bunicii paterni erau ardeleni, iar cei materni tot străvechi bucovineni nobili. Aaron, evreul, fusese întâi rus, apoi israelian, dar fugise și din Israel pentru că nu-i plăcea armata, care acolo era obligatorie și de durată. Emilian, a cărui mamă era moldoveancă și al cărui tată era ungur, părăsise Bucureștiul natal, coborâse în Corsica după o brunetă focoasă, însă alesese ulterior tot nordul, civilizat, metodic, deocamdată calm. Soren era ceh, dar născut din tată olandez, care și acela își trăgea originile de pe undeva dintre fiorduri și fusese aruncat în estul european de o femeie exotică și misterioasă. Carl Gustav devenise recent american, după lungi certuri cu ambasadele foste sovietice. Câteodată venea să ni se alăture și Viki, plecat de multă vreme din Varșovia și care făcuse înconjurul lumii de trei ori până la 45 de ani. Slăbiciunea mea era, însă, Aram, armeanul ai cărui bunici supreviețuiseră ca prin minune genocidului din 1915 din Turcia, reușind să se ascundă și să treacă granița săpând timp de 6 ani un tunel pe sub pământ. Bătrânii aștia reușiseră să nu devină niște râme. Nici o pasăre cu clonț de fier nu i-a putut ciuguli.





Prietenia noastră în cadrul acestei găști păpușărești – singura grupare care conta la acea dată în Europa – era un fel de drog. Identitatea teoretică putea fi o simplă halucinație. Dar această prietenie, foarte concretă, începuse să se cimenteze cu adevărat mai ales după ce Muzeul Ludwig organizase marea expoziție de artă occidentală, Westkunst. Până la acea dată, încă mai hoinăream singuratici prin diverse orașe. Germania ne atrăsese pentru că, după experiența Holocaustului și mai ales după Procesul de la Nürnberg, aici funcționau în mod eficient cele mai sigure legi antidiscriminare. În adâncul sufletului nostru, visasem cu toții că ne vom găsi odată și odată. Dar a durat ani de zile până ce ne-a adunat Dumnezeu. Cei ce nu se întâlnesc, nu au nimic de povestit, îmi șopti profa de psi. Dar oare interesează pe cineva să trăiască numai în poveștile altora?, i-am dat replica în gând. Între cultura păpușii și cultul marionetelor există o concurență acerbă, ca pentru petrol, am mai adăugat .
O țară trebuie folosită, nu numai vizitată. Valabil și pentru muzee. Iar emigranții se pot aduna într-o țară pentru a revendica ceea ce este inacceptabil în muzee: sentimentul ca timpul nu există.




După plecarea polițiștilor, cheful se spărsese. Afectat cu adevărat de întâmplare era mai ales Bruno, care suferise cele mai mari pierderi: unu, faptul că îi fusese împușcată păpușa; doi, faptul că îi fusese confiscată păpușa, așa împușcată, de Poliție; trei, faptul că își pierduse liniștea, gândindu-se că împușcătura îi fusese destinată, de fapt, chiar lui.
Glontele și împușcătura aia apăruseră la fel de neașteptat în viața lui Bruno, ca și a noastră, precum monoteismul într-o lume politeistă, cibernetica în toiul mecanicismului riguros, sau psihanaliza în plin raționalism. Prin tradiție și structură, eram cei mai pașnici și blegi cetățeni ai planetei. În plus, emigranți. Și, tocmai de aceea, nu aveam nevoie de complicații și de avertizări din partea autorităților. Am fi riscat totul.
Bruno ne invită la o bere, pe malul Rhinului, la restaurantul Rhinedorf:
- Oricum aveam niște vești pentru voi, adăugă el, cumva cu zgărcenie, fără entuziasmul de altădată.
La începutul primăverii, din cauza dezghețului, Rhinul curgea la vale umflat și plin de vârtejuri. Șlepuri uriașe încărcate cu mărfuri alunecau în viteză. Mai mari ca de obicei, valurile loveau digul, iar stropii de apă ajungeau până la masa noastră de pe terasă. Umezeala diafană ne răcorea acum, după tumultul întâmplărilor grozave ale dimineții; un miros plăcut de vegetație acvatică îmi răscolise dorul de râurile de munte de acasă. În Bucovina, apa țâșnește în cascade mici din obcinele ce par niște căciuli aruncate pe fruntea bătrână a pământului. Astfel văzusem eu, încă de copil, pârâurile și râurile bucovinene, ca pe niște broboane de transpirație ce curg neîncetat pe chipul unui bătrân uriaș ce se spetește muncind la pădure. Pentru o clipă, privirea mi-a alunecat în jos. Îmi vedeam picioarele mici și osoase, retrase din sandale, cu labele ușor deformate de mersul îndelungat prin păduri. Fusesem o montagnardă neobosită, înainte de a alege exilul. Îmi încheiam fiecare săptămână bătând munții și iscodindu-i. Ajunsă, după mulți kilometri de urcuș, la câte un popas într-o poiană, îmi plăcea să mă descalț și să pășesc prin mușchiul răcoros cu tălpile goale. Apoi mă dezbrăcam și mă așezam pe pietrele verzi, alunecoase. În contact cu suprafața lucioasă a bolovanilor rotunjiți de eroziunea apelor reci de munte, pielea mea se încărca parcă și cu energia nevăzută a muntelui, care se revărsa apoi în trup, fortificându-l.
Apoi, îngenuncheată la marginea apei ce susura un tainic cântec de leagăn, îmi făceam o rugăciune de curățenie și de liniștire a inimii: Doamne, nu-mi da nimic din ceea ce știu deja, dar ajută-mă să găsesc ceea ce nu voi căuta niciodată.
Și uite că îi găsisem, mult mai târziu, pe ei, în exil: Bruno, Aaron, Emilian, Soren, Carl Gustav, Viki, Aram. Și ceilalți. Alături de păpușile lor minunate. Înhățând sufletele te miri cui!






*** : Blog Angela Furtuna



(va urma)