Ce sunt? Un om. Ce nu sunt? Un zeu. Sau poate era invers? Om, zeu, zeu, om, zeu... eu... Nu mai știu. Am uitat replica. Iarăși stau în lumina puternică a reflectoarelor, uimită, cu gura ușor între-deschisă, ca și cum mi-aș fi înghițit cuvintele la un moment dat și acum aștept din reflex să le aud. Da, gata, am uitat replica. Închideți luminile, am uitat-o. Am învățat tot scenariul, până și replicile celorlalți, vă jur. Știu tot!

Sau știam. Un reflector a fost stins. Acum trebuia să răsară aoarele pe scenă și o pasăre albastră să zboare pe creanga copacului din mijloc. Apoi ma așesz pe jos, pe rădăcini, și îi spun păsării ce ma doare, iar ea se oferă să-mi îndeplinească cea mai mare frică și să nu mă mai plâng.

Dar gata! Sala e goală și toți au plecat și degeaba vorbesc acum, când nimeni nu ascultă și nu vede decorurile și personajele. De fapt, e ca la repetiții. E gol, și totuși plin, căci imaginația umple sala până la refuz cu siluete atente, iar eu îmi spun replicile corect și zâmbind.
Unde-mi sunt măștile? Cum poate un actor să joace fără măști? Acum e vesel și râde din toată inima și dansează cu decorul și cu vântul în brațe, apoi se izbește de drama umanului și a tragediei și se schimbă radical, își smulge părul și plânge. Un joc perfect al măștilor colorate expresiv, perfect până la ultima linie.

Eu pot să joc dacă nu le mai am? Am rămas singură pe scenă, dar îmi continui rolul. Sunt Othello, Julieta, călugărul și spiridușul pe rând si greșesc unele gesturi și mai scap câte o grimasă sau un chicotit înăbușit care-mi aparțin, dar cer nu apar în scenariul original. Deci îl modific și îl pătez și joc, joc, joc. Pentru cine? Pentru zei.

Gata. S-a terminat. S-au stins luminile de tot, actorii au plecat, până și spectatorii mei tăcuți imaginari s-au retras și m-au lăsat. Nu mai am ce face aici, așa că vreau și eu să plec. Prea mult am murdărit podeaua asta cu esența mea și cu simțurile mele, pe care le-am vărsat pe jos fără rușine. Ce sunt? Un om cu siguranță. Câtă imperfecțiune și eroare poate izvorî din mine... Și ce mizerie am lăsat în urmă...

Unde sunt scările? Vreau să cobor. Aici e o bucățică de entuziasm. Cât s-a fărâmițat... Aici, durere. Culori frumoase încă... Te face atât de viu încât nu mai suporți. Și aici, pe perdea, pe roșul mat al greșelilor mele, e o pată de inocență. Încă mai am? E albă, o văd atât de clar... Și crește, se extinde. Tot albul ăsta lucitor acaparează trecutul păcătos de roșu și îl stinge.

Vreau să cobor. Unde sunt scările? Trebuie să cobor. Scena e prea îngustă. Mă învârt pe loc, în propriile mele sentimente și le simt umezeala, dar pata albă nu se oprește. Va cuprinde tot. Absolut tot! Și nu vreau. Vreau imperfecțiunea și eroarea și frica de a-mi spune replica și de a continua și rușinea în fața publicului.

Inocența pură nu-mi aparține, nu o vreau. De ce? Pentru ca e a zeilor. Iar eu sunt om și vreau să am perdelele mele roșii...