Ploaia lungă și tristă s-a transformat în zăpada albă și aceeași. Îngheață tot și oprește imaginația, o scoate afară să se joace, să zburde în ochii unui copil plin de voioșie și plăcere. Trăiesc același vis și aceeaași realitate. Privesc spre ziua de mâine fără să văd dincolo. Am realizat că ceva este trist și nelalocul lui.
De ce este oare tristă? Am înțeles motivul fără să o privesc în ochi. Voia să privească cum prima ninsoare atinge pământul ținându-mă de mână și sărutându-mă. A nins în noapte și acum nu mai poate să înțeleagă că încă mai are motive de fericire, acum sunt lângă ea.
O rog în fiecare clipă să îmi spună visele ei timide și glumețe, să deschidă poarta penibilului și să se descopere mai mult, și mai mult. Fiecare clipă care trece o simt cum îmi face corpul să își încetinească viața. Eu mă văd altfel, așa cum aș vrea să fiu, să lupt și să depășesc tot, să caut fericirea care am sperat că o voi avea. O să fie oare prea târziu momentul trezirii. Alunec și mintea îmi pozează toate secundele din ochii ei. Fără frică încerc să opresc poarta spre sufletul ei și să intru. Ochișorii fini și înjumătățiți în fericire mă ocolesc cu teamă. A dăruit oare tot ce putea?
Pășim ca doi prieteni la o plimbare englezească prin parcul iubirii calme. Eu stau la distanța discreției și admir ceea ce sper să țin în brațe. Pășim și auzim iarna în jurul nostru. Pare curios cum nu mai simt frigul care acum cateva minute îmi făcea mîinile să tremure haotic. Ea, zgribulită până în vârful firelor de păr, privește aceeași albeață a iernii. Părem atât de departe în tabloul ăsta alb. Suntem doar doi străini care pășesc într-o convorbire dulceagă. Nimeni și nimic în lume nu poate să vadă teatrul pe care îl joacă inimile noastre închise în aceeași temniță de durere și fericire. Nimeni nu poate să vadă ciudata iubire pe care o desenăm împreună cu dorințe nebune și evadări sublime.
Am vrut să o fac să alunece în mrejele imaginaței care alerga în fiecare fulg de ninsoare. Am reușit să fiu primul care îi face obrazul rece și supărat în joc, tot ca apoi să fiu primul care îi face obrazul cald și îmbujorat de zâmbet. Zăpada îi aluneca prin locurile cele mai plăcute, locurile adorate de buzele mele, locurile care aș fi vrut să le sufoc în săruturi. Provocată de joc, îndrăznește să adune sute de fulgi și să își facă prima ei planetă de vise. Zâmbesc de primul ei început superb. O privesc cu mâhnirea unui bătrân care își dorește șă mai fie tânăr și să se mai poată juca. Ar fi vrut să poată alerga lângă ea, fără cușca de teatru, să o poată lua în brațe și să o trântească în zăpadă într-un avânt nebun de fericire comună.
A aruncat bulgărele și odată cu el o lume trecută. Nu puteam fi decât fericit o secundă...a aruncat lumea veche care începuse să nu mai îi placă. Acum, ce să fac? Am căutat cu tristețe și fericire lumea ei în tot universul din jur. Îmi doream să o găsesc, să o pot face iar fericită că i-am adus lumea înnapoi, ei, creatoarei de lumi. Uitasem de lumea în care visa cu mine. Am cautat, prin nămol și tristețe și în cele din urmă norocul i-a surâs. Am găsit lumea ei și i-am înapoiat-o. Eram trist. Știam că i-am dăruit cateva zile de fericire în loc de câteva zile de tristețe și remușcări și asta începea să mă facă fericit de fericirea ei. Mă întrebam de ce am fost trist... Voiam oare să dispară vechea ei lume și să existe numai lumea în care sunt eu? Eram sigur că asta era motivul. Tristețea a fost doar în încruntări ale feței mele visătoare, în interior inima râdea împreună cu inima ei. Ce bine că nu mă mai vede.
Îmi aminteam perfect primul bulgăre de zăpadă, din iarna de sfârșit a anului, pe care ea l-a aruncat în zidul fericirii noastre.