(urmare)

Inhata sufletul potrivit pentru tine! (VII)

Placerile ascunse


Am comandat mai întâi fructe de mare, și ni s-au adus pe aceeași tavă și multe boluri cu câteva sosuri diferit colorate. Gusturi înșelătoare. Care îți deschideau apetitul pentru explorări pline de pericol. Sau care te incitau la delir. Ghimbir, cu piperuri și șofran, busuioc, nucșoară, soia, laur și alge misterioase, usturoi dulce și cristale din ceară de eucalipt. Castronul de porțelan nobil, plin cu orez, strălucea în mijlocul mesei. Înainte de a se servi, Carl Gustav își scoase păpușa din buzunar, o vârî pe mâna dreaptă, și declamă din Kalokagathia:
„Gluuu Gluuu...Este lucrul cel mai frumos de pe pământ, un șir de călăreți...Ba nu, de pedestrași...Ba nu, de corăbii...Gluuu Gluuu...”.
Vocea lui, modulată în tonuri pițigăiat-feminine, se ciocnea clinc-clinc de paharele înalte și svelte și de cele două sticle de vin așezate pe tăblia roșie a mesei. Pe o copertină ce umbrea în zig-zag jumătate din terasă, câțiva porumbei intraseră și ei în cântecul lui CG. Sunetele se umflau și se dezmflau în gușa lor amoros pulsatilă. Mucalit, ca de obicei, Aram sesiză ocazia de a sparge neliniștea lui Bruno:
- Este lucrul cel mai frumos să plecăm de aici acasă cu câte un căcățel de porumbel în ceafă...Gluuu Gluuu...
Am pufnit cu toții în râs.
- Răhățel să fie, dar nu glonte!, punctă Bruno, roșu la față ca un rac și hohotind cu poftă. Momeala prinsese. Intrase acum și el în joc. Ajunsesem iar în zona noastră normală de comunicare. Istoria clipei ca poveste descărcată de presiunea așteptării. O feerie cu personaje tragice ce se depresurizează fabulând.
În afara spectacolelor, păpușarii nu suportă bine tensiunea versantului atins după punctul culminant: cumva, păpușa este încă un trup pe care trebuie să-l întrețină acceași inimă și aceeași minte, cele ale stăpânului. Iar acesta, suflet mare și prudent, de zeu denaturat, are nevoie de un break de reîncărcare.
Eram singura femeie din grup. Îi priveam pe bărbații din jurul meu prin lentila unor revelații oraculare. Îi vedeam deja bătrâni și cu ieșire la tunelul timpului, așa cum li se întâmplă păpușarilor de viță nobilă. Căldura iradiată de un soare neașteptat de puternic mă transpunea - împreună cu păpușarii înfometați și care tocmai se îndopau cu orez și cu mirodenii - tocmai în nordul Greciei, la oracolul morților de la Ephyra, unde cei dispăruți se arătau în nopțile adânci și preziceau viitorul. Poate că Ephyra, și nu Circe, îl ghidase și pe Ulise pentru a reuși să iasă din lumea morții, după care acesta bâjbâise până la orbul Tiresias, care îl scosese apoi către drumul ce ducea, în sfârșit, la Ithaca. Dar numele Ephyra, preluat de localitatea miceniană târzie situată în nordul Mesopotamonului a născut o legendă stranie. Mânăstirea construită pe același loc în secolul al XVIII-lea, părăsită deja în anii când o vizitasem eu, mai avea doar o capelă în care se slujea numai duminica. Din ce în ce mai rari pe la slujbe, enoriașii șușoteau despre capelă lucruri îngrozitoare: „Pe acolo, pe sus, se intră în lumea de dincolo”. Așadar, peste pășuni străjuite de anini, de plopi și de sălcii sterpe, în toiul încântării, exista o magie care cuprindea brațul Stixului, îl întorcea în jurul Cocitului și Piriflegetonului, și îl vărsa în Aheron. Dar, prin contiguitate, ne atingea și pe noi, cei care zburam cu gândul până la el.
Adesea mă întrebasem dacă Bătrânul Păpușar Alphonso cunoștea acest traseu, ca variantă originară de legătură cu tunelul timpului, sau îmi propunea numai un experiment științific modern, bazat pe relativitate.







- S-a întâmplat o tragedie. Ingrid, fetița de 9 ani a surorii mele s-a sinucis aseară. Am primit vestea prin telefon, din țară, de la bunica lui Ingrid, ne anunță Bruno, cât putuse el de rece.
Pe sora lui Bruno o chema Aurora. Originară de undeva din Munții Carpații Meridionali, femeia rămăsese șomeră de câțiva ani, după căderea Zidului Berlinului și după executarea , chiar de Crăciun, a dictatorului român. Apoi ajunsese șomer și bărbatul ei. Ca mulți alți locuitori din țările estice recent eliberate de sub comunism, acesta părăsise țara, lucrând la construcții în deșert. Iar Aurora plecase în Italia, câștigând bani din supravegherea și îngrijirea unor bătrâne la domiciliu. Cei doi trimiteau mulți bani în țară, familiei. Altfel nu se putea supraviețui acolo, în plină criză economică de trecere la economia de piață. Dar fetița lor, Ingrid, suferea enorm de dorul după mama ei. Avusese multe păpuși. Înainte de a se spânzura, le așezase pe toate într-un careu, ca la grădiniță, spunându-le povești. Grijulie, în castronele mici, de lemn de cireș, turnase mâncărică pentru păpuși și le hrănise, dăscălindu-le.
O linguriță pentru albinuța Maia. Hop!
O linguriță pentru Iepurilă. Aleeeeiiii, hop !
O linguriță pentru Ursulică, și altă linguriță pentru Tom, motănelul. Hop, hop!
Și încă o linguriță, pentru Ingrid. Hop!
Și ultima linguriță, pentru mama. Aleeeiiii, hop!
Un soare roșu incendiase șura în care fetița se urcase pe un scăunel liber și prinsese lațul de sârmă cu mâinile încă rozulii de la zmeura mîncată dimineață. Apoi petrecuse lațul în jurul gâtului, la care strălucea un colier de inimioare din aur, trimise de mama din Italia. Păpușile și ursuleții de pluș au văzut cum Ingrid a împins scăunelul cu picioarele. Două umbre albe se zvărcoliră multă vreme în ochii de sticlă ai păpușilor.
Le vedeam și eu.
Tot așa cum auzeam și gândul lui Ingrid, zvâcnind pe aripile unui înger neîndemânatic:
„Acum o să vină mama acasă. Sigur o să vină !”
Pe Rhin tocmai aluneca la vale un șlep plin cu automobile negre nou-nouțe, care sclipeau trufașe în drumul lor către depozitul unui mare magazin auto. Sirena ne străpunse pe toți cu un sunet sacadat. Albatroși negri certăreți se așezau pe capote și pe parbrize. Apoi țâșneau către noi, poposind pe copertina terasei.
- Părinții lui Ingrid au aflat grozăvia? E nevoie să sărim și noi în ajutor?, întrebă Aaron, empatic, ca de obicei.
- Sunt deja în aeroport, așteptând fiecare avionul către țară, ne lămuri Bruno, care se hotărâse brusc să nu mai calce niciodată în țările Estului.
- Nu mă mai întorc niciodată acolo. Eu nu mă duc la înmormântare, decretă el.
Soția lui Bruno nu putuse avea copii. De aceea, Ingrid, nepoata lui, își croise un culcuș primitor în inima bărbatului. O vedea rar, dar era cu gândul mereu la ea. Și îi trimitea pachete cu jucării, haine și toate minunățiile. Reviste, cărți, casete cu povești, DVD-uri cu filme pentru copii sau cu povestiri nemuritoare despre lumea animală și cea din adâncuri. Iar nouă ne povestea mereu ce mai face Ingrid, ce pantofi a mai rupt Ingrid, ce ghiozdan a mai pierdut Ingrid, câte kilograme mai are Ingrid, și cum s-a îndrăgostit ea pentru prima oară de băiatul unui alt emigrant, al cărui tată muncea și el pe un șantier din deșert, împreună cu tatăl lui Ingrid.
O tristețe în formă de labirint, croit pe măsura fiecăruia dintre noi, ne învăluia ca o aură. Îl luarăm pe Bruno în paza noastră, în sufletele noastre pline de milă, și îl susțineam să nu se clatine. Să nu se spargă sau să explodeze. Pășeam într-un tunel, purtându-l ușor pe Bruno prin imaginea halucinantă a durerii, prin coridoare lungi, străpunse de multe uși scunde care dădeau înspre camere mici și spre holuri din ce în ce mai întunecoase, în care Bruno se oprea din când în când ca să mai tragă o gură de aer. Nu știam unde vom ajunge, dar important era să mergem înainte și să nu ne pierdem unii de alții.
Ne era dor de un vin greu, cu buchet boieresc.
Dar băusem destul, deja, din vinul alb ales de Aram. Sosiseră, între timp, și niște pahare mici, cu un lichior movuliu oferit de patron. Cafeaua avusese gust de scoici. La fel și țigările.
Bărbații priveau stânjeniți inelul meu. Inconștient, începusem să bat cu el darabana, ușor, în tăblia mesei. Ornamentând atmosfera apăsătoare cu un fel de tam-tam ritual. Un duh rău sfârâia asupra noastră, împodobit cu măști.
Nostalgia este, la urma urmelor, tot o podoabă. Viitorul poate fi cumpărat, o auzii deodată în mintea mea pe profa de psi, care mai adăugă, în cheie socratică, un fir: Caută întotdeauna templul lui Iuppiter puer, acolo unde curge mierea din măslin. I-am răspuns obosită: Măslinul s-a întors cu rădăcinile în sus.





Sunt convinsă că ați auzit deja de glumele care se fac peste tot pe seama intuiției feminine. Eu eram convinsă că femeilor li se dăruise încă de la naștere înțelepciunea ca pe o podoabă. Iar frumusețea ca pe o povară. Apoi, unora dintre ele, și drumul de urmat. Femeilor le fusese sortit să-ți petreacă viața căutând răspunsul la toate întrebările. Iar pentru a atinge acest scop, fuseseră înarmate cu o busolă: intuiția. Bărbaților le fusese sortit să gasească întrebările. A pune întrebarea potrivită, aceasta era calea. Tocmai de aceea femeile și bărbații sunt pe veci legați între ei printr-o nedisimulată curiozitate.
Simțeam viitorul bărbaților, acum întristați de vestea sinuciderii lui Ingrid, cum se pierde pe firul Rhinului, precum coada unei comete amfibii. Multe păpuși, călare pe ceafa și umerii lor, trăgeau trupurile încordate către malul celălalt.
Spre deosebire de cei din trecut, păpușarii de astăzi au dobândit ceva din măreția tragedienilor greci: o nobilă simplitate se alătură unei măreții discrete. Prietenii mei îmi dovedeau în fiecare zi că păpușile nu pot fi mânuite decât de suflete mari și cumpătate. De aceea se și vorbea astăzi despre o veritabilă inflație de suflete, pe măsură ce noblețea era pe cale de dispariție, lăsând în urmă cochilii goale de suflete pierdute, cu care nici o păpușă nu ar fi fost bucuroasă să se pricopsească.
Sufletul păpușarului, în ciuda nenumăratelor travestiuri, se citește pe chipul păpușii mânuite, la fel cum fețele îngerilor se oglindesc în cer, sau cum gândurile se oglindesc în amintiri.
După ce am plătit consumația, împărțind la sânge costul trecut în nota de plată, precum și bacșișul, am pornit-o către gară. Locuiam cu toții în suburbii. Numai Aaron și Carl Gustav aveau deja casa lor. Eu, Bruno, Aram, Emilian și ceilalți stăteam cu chirie, care pe unde a găsit gazde mai bune. Emigrarea ne aruncase pe țărmurile civilizației occidentale ca pe un plancton mărunt și gras al Estului, ce se autoîntreținea cu o uluitoare prolificitate. Oriunde ajungeam, ni se părea că perna e moale și patul bun. Iubitori de bucurii simple, ca tot omul scăpat din lagăr, ne așezam laolaltă cu localnicii pe marginea bulevardelor, la o bere, și căscam gura la ei: așa puteam reînvăța meșteșugul libertății. În tot acest timp, oamenii locurilor se deprindeau cu ideea că străinii sunt de neevitat, ca și plăcerile ascunse.




*** : Blog Angela Furtuna


(va urma)