În unele zile, seara când se simțea singur, se făcea prezentă acea entitate minusculă, pufoasă, ca o fluturare pe la tâmple îi bătea, ori ce altceva ar fi putut fi? Venea cu un fâlfâit mai ales și cu o lumină de un voalat alb-argintiu, scăpărând pe la colț de ochi. Și azi și mâine și tot așa. Nu era mai mare decât un bulgăre mărișor, pe care l-ai putea ține în brațe. Iar forma ei era de o armonie imprecisă. O dădea la o parte cu mâna sau uneori îi cânta. Într-una din seri observase că în urma vibrațiilor vocii lui, se auzeau în ecou sunete oarecum cristaline, ce veneau dinspre ea. Însă asta, doar când erau singuri. Iar acea prezență trebuia să fie o ea, dacă el era un el. Așa își amintea bătrânul tutungier, de vremurile tinereții sale.

Într-o zi a prins ființa aceea de umeri și a făcut-o violoncel. Atunci ea cântă, ca și cum ar fi plâns pentru el! Trebuia doar să-și închidă pleoapele sau să tragă plapuma peste cap, ca ea să plece. Nu o atingea foarte des, nu din teama ei, ci pentru că nu dorea să-i acorde prea multă importanță. Și apoi de multe ori îl îmboldea curiozitatea să afle ce s-ar întâmpla, dacă el nu ar mai privi-o nici o secundă. Așa că își vedea de treabă, cu ea, acolo, veghiindu-l. Ea, așezată mereu înspre tâmpla lui. Până la urmă se obișnuise cu bulgărașul argintiu și ce poate fi mai obișnuit decât obișnuința? De aceea, nici nu se mai întreba ce anume ar putea fi acea arătare, care uneori îl deranja, chiar, cu prezența ei prietenoasă. Sau de cât timp îl însoțește? De ce nu se supune sau de ce i se supune doar atunci când n-ar trebui? Și, o dădea, apatic la o parte.

Într-o seară s-a oprit în fața podului pe care în copilărie nu-l trecea înainte de a clipi de trei ori și de a-și pune la modul infinit aceeași și aceeași dorință: să fiu iubit! De mama, de tata, de bunici, de iubite, de viață și de soartă până la urmă. Atunci și-a amintit că bulgărașul argintiu îl întovărășea cam tot din vremea aceea. De mulți ani renunțase la a-și pune vreo dorință înainte de a trece pe pod. Aiurea! Astea sunt vise de copii! zicea. Iar el era adult de prea multă vreme. Și se simțea singur, cam tot de atâta. Mai striga el din când în când la entitatea aceasta, dar nu din furie, ci ca să nu-i fie urât. Cel mai des striga doar de amuzament.

Apoi a făcut-o și farfurie și scaun și carte de bucate, carte de poezii și batistă și chibrit. Dar e prea mult, astăzi de-a dreptul mă agasează! și-a zis într-una din zile. Am obosit! Intră în casă, aprinse lumina, o făcu femeie, o posedă și-apoi adormi. Dimineața însă, ea nu era nicăieri. Și nici n-a mai venit în felul ei delicat. Nu-i nimic, va veni seara, și-a spus, însă zorile mijeau și ea încă nu-i sfredelea tâmpla. Nici a doua zi, nici a treia și nici altă dată. Acum nu mai știe și nici nu-și mai amintește dacă aceea era o femeie din mușchi și din iarbă sau un înger fermecat ce plutise între două dimensiuni și pe care de acum îl coborâse pe pământ. Un înger pudic, care își căuta haine, să-și poată ascunde trupul. Rămăsese doar o singură alternativă pentru a o aduce înapoi. Se apropie de pod și se opri înainte de a-l trece. Acum știu ce-ar trebui să-mi doresc, și-a spus, clipind de trei ori. Numai că, din clipa aceea, nimeni nu mai știe nimic de bătrânul tutungier. Cert rămâne doar faptul că personajul tocmai a trecut podul imaginației dumneavoastră.