LEUÞU

Câinele a fost prezent întotdeauna lângă casa săteanului. Totdeauna era ceva de păzit, de apărat. Când am început să mă ridic și eu copilandru, la noi în ogradă erau trei câini: Grecu, Leuțu și Duluță. Așa îi strigam noi.
Gercu era un câine mare ciobănesc, mare cât un vițel. Avea părul alb și lătra gros. Îl adusese bunicul meu din satul Tudora, sat vestit, printre altele și pentru câinii ciobănești mari și puternici. „ – Câini mai bărbați , cum se spune în balada „Miorița” – mai târziu aveam să înțeleg că acest câine a fost chiar din rasa „Marele Mioritic”. Din această cauză, Grecu era cel mai mare și de temut câine din sat. El nu-și recunoaștea decât stâpânii și nimeni nu s-ar fi putut apropia de casă și de grajduri, sau să treacă prin grădină, dacă el era deslegat.
Leuțu era, de asemenea, un câine voinic, alb cu pete negre, dar de talie mijlocie și mai subțiratic.
Duluță avea părul alb, lățos, cu pete vineții și era mai mic decât ceilalți doi.
Se înțelege că, ziua, toți câinii erau în legătoare. Pe atunci lupii cercau, destul de des, gospodăriile oamenilor. Aproape fiecare sătean avea, în ocol, câteva oi. Bălușenii – satul nostru – era vestit pentru pielicelele brumării pe care le dădeau, în fiecare primăvară, mieii.
În nopțile lungi de iarnă, când troienele acopereau ulițile și viscolul vâjâia pe la geamuri, toți oamenii se adăposteau în căsuțele lor călduroase, luminate cu lămpi cu petrol. Mai înainte, însă, puneau la adăpost și hrăneau animalele din gospodărie. La urmă se „dădea drumul” la câini, adică se slobozeau din legătoare.
... Atunci satul părea că privește în noapte prin sute de ochi luminoși, așezați pe coastele dealurilor... Rând pe rând, acești ochi se închideau, lăsând totul cufundat în beznă. Din când în când, liniștea nopții era sfâșiată de lătratul vreunui câine.
Se întâmpla însă ca, în acele nopți de iarnă, lupii să atace gospodăriile mai mărginașe ale satului. Cum satul nostru era răspândit pe văi și dealuri, iar grădinile gospodarilor erau mari, lupii pătrundeau, de multe ori, până în inima satului. Câinii lătrau cu furie și chiar urlau fioros. Sătenii se sculau, se îmbrăcau în pripă, luau furca dintr-un loc bine știut de ei și cu fluierături și chiote îndepărtau fiarele flămânde. Dar, uneori, și asta de cele mai multe ori, lupii apucau să-și înhațe prada: un miel, o oaie sau vreun godac(1) . Dacă nu se intervenea la timp, lupii făceau mari stricăciuni. De aceea, câinii erau de mare trebuință.
Câinii noștri făceau o echipă perfectă. Erau o ceată de temut. Nu se apropia nici câine străin, nici pisică străină de casă. Când erau slobozi, teritoriul păzit de ei nu putea fi călcat de venetici. De aceea, tot timpul portițele ce dădeau din curte spre grădină erau ținute închise.
Mi-amintesc că într-o seară, cum stăteam noi cu toții pe prispa casei, iar câinii, slobozi, erau așezați pe iarba din ogradă, un câine străin a trecut prin grădină. Trecuse destul de departe de casă, prin colțul livezii. Spre nenorocirea câinelui venetic, una din portițe, chiar cea din fața noastră, era deschisă. Am auzit un singur, „Ham!”. S-au ridicat toți, ca la un semn, și, unul lângă altul, gonind asemeni unei haite(2) de lupi, au ajuns din urmă câinele pribeag. Acesta, luat pe neașteptate nu a avut când părăsi grădina. În câteva clipe, a fost sfârtecat. Erau într-adevăr acești câini puternici și uniți ca o haită de lupi.
Într-o noapte, - era intr-o primăvară – s-au petrecut lucruri ciudate, pe care nu le voi cunoaște niciodată.
În acea noapte a fost o mare hărhăteală de câini, adică lătrături și încăierări între ei. Dar nu între câinii noștri. Încăierarea era printre câinii din sat. Însă, odată pornit lătratul, toți câinii satului, și deci și-ai noștri, începeau să latre. A fost mare vânzoleală în noaptea aceea.
Dimineața, când ne-am sculat, Grecu și Duluță ne-au întâmpinat, triști, în prag. Leuțu nu mai era! L-am chemat, l-am căutat prin toate colțurile grădinii. Leuțu nu era nicăieri! Nu știam ce să credem. Am întrebat vecinii, dar nimeni nu știa mai mult ca noi. Atât doar că, în noaptea aceea a fost mare frământare printre câinii satului. Leuțu n-a venit nici spre amiază. Noi îl mai așteptam, încă. Am observat apoi un lucru ciudat: Grecu și Duluță s-au așezat pe malul râmnicului. Malurile acestea aveau dâmburi de pământ, de unde se putea vedea bine grădina și satul. Tăcuți, câinii priveau mereu spre șesul de la marginea grădinii noastre și spre pădurea care începea unde se termina șesul. Stăteau acolo nemișcați, privind atent, uneori lăsând să se audă un ușor urlet.
Așteptarea lor s-a repetat ore în șir, zile și săptămâni de-a rândul; în același loc și privind în aceiași direcție. Așteptau să revină tovarășul lor de luptă !... Leuțu, însă, nu s-a mai întors. Oamenii din sat au presupus că, atins de turbare – primăvara se întâmpla, destul de des, să turbeze câinii - , ar fi părăsit casa stăpânilor, ca să se prăpădescă pe câmpuri. Un altul, a spus că l-ar fi găsit mort, în stufărișul iazului Dracșani.
Dar cine știe? Eu aș crede, așa cum au spus alți săteni, că în noaptea aceea prin sat ar fi trecut o haită de lupi. Leuțu, dând dovadă de obișnuitul lui curaj, ar fi atacat lupii, în șes, devenind, la rândul său, pradă haitei; Poate, atras de o lupoaică – am auzit că se întâmplă ca haita să umble și cu asemenea viclenii – Leuțu să fi urmat haita lupilor, găsindu-si sfărșitul printre dealurile dinspre luncă. Nimeni n-a știut adevărul și întâmplarea aceasta s-a pierdut în pâcla(3) timpului.
După mulți ani, Duluță și Grecu au murit de bătrânețe, în ograda noastră. Dispariția lui Leuțu, în acea noapte de primăvară a rămas pentru noi o taină. Taina aceea n-au cunoscut-o decât ceilalti doi câini, tovarășii lui, ce au privit, zile în șir, peste întinderile șesului și spre zarea pădurii, de unde Leuțu nu a mai revenit, niciodată...


(1)godac - porc tânăr, de câteva luni.
(2)haită - grup, familie de lupi care atacă împreună.
(3)pâclă - ceață, negură.