,,cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să ți se lungească zilele în țara pe care Domnul ți-a dat-o!’’


Estera se ridică în capul oaselor și încercă să tragă țolul peste ea, dar Marcu, fratele cel mai mic care dormea la celălalt capăt la patului îl făcuse sul sub el, lăsându-le pe ea și pe Malvina aproape complet dezvelite.Soba se răcise demult, așa că fata se ridică din pat și privi prin geamul cârpit cu placaj. afară în curtea mizeră, unde iarba la fel de prăpădită ca și restul curții era acoperită cu o brumă groasă.
Își trase papucii vechi pe picioarele slabe și vinete de frig și dădu la o parte bucata de pal care despărțea atât cât se putea camăruța lor de cea a părinților. Cea de-a doua așa-zisă cămăruță fusese încropită tot de ea, despărțind în două, cu ajutorul unor paravane de preșuri vechi și pal, camera destul de mică și așa. Dar făcuse asta sătulă să tot asiste la tăvălelile părinților beți, care întorși de multe ori la miezul nopții de pe la vreo cârciumă, se certau ore în șir iar fiecare ceartă sfârșea la fel: cu gemetele și grohăielile unui act sexual care nu ținea cont de prezența copiilor la doar câțiva metri de ei.
Estera se-nvățase să-și tragă așternutul peste cap, dar ceva înlăuntrul ei se revolta pentru comportamentul animalic al celor care aveau ieșiri de mânie la adresa lor, reclamând că au drept de viață și de moarte asupra celor pe care i-au adus pe lume, pentru simplul fapt că i-au făcut. Izbucnirile împotriva lor se iscau întotdeauna tot din pricina băuturii, când li se părea că unul dintre copii n-a făcut cine știe ce li se năzărea lor că trebuia să facă.
***

De Paște, de exemplu, Estera făcuse curățenie în casă la o doamnă de la oraș și primise pe lângă bani și o mulțime de haine frumoase, pe care doamna i le adusese chiar ea acasă, cu mașina ei. Ea refuzase, cu gândul că femeia va avea un șoc la vederea ,,casei’’ în care locuia, dar doamna insistase că nu putea să ducă o fată slăbuță ca ea, doi saci doldora de haine și încălțăminte.
Când ajunseseră în dreptul colibei lor, așezată undeva la marginea satului, femeia avu un sentiment de teamă dar și de mare compasiune. Se uită la fata slăbuță și totuși atât de puternică din dreapta ei; abia acum observă că are niște ochi incredibil de frumoși, ca două lacuri adânci și verzi. Părul negru-castaniu era lucios și strâns sub baticul subțire într-o coadă groasă.
-Câți ani ai, Estera? o înttrebă simțind că e grozav de stânjenită că se află acolo, ca martor al sărăciei și nefericirii ei.
-Douăzeci și unu, am împlinit în februarie.
Doamna Olivia se uită cu stupoare la ea; nu crezuse că are mai mult de șaptesprezece. N-avea mai mult de patruzeci de kilograme, era scundă, de aceea ezitase s-o angajeze în săptămâna dinaintea Paștelui ca s-o ajute la curățenie. I-o recomandase o vecină de pe stradă, dar i se părea aproape inuman să-i ceară să facă lucruri pe care ea însăși, o femeie zdravănă de patruzeci și opt de ani, nu putea să le facă singură.
Dar o impresionase simpla ei prezență la poartă, chiar a doua zi de dimineață, după ce o chemase. Îi trimisese vorbă să vină cât mai devreme și la șapte ea se înființase acolo.Poate din grabă, sau cine știe? din nepăsare, n-o întrebase decât cum o cheamă. Fata răspusese respectuos și celorlalte întrebări pe care i le pusese după ce a dus-o să vadă casa și a aflat ce are de făcut. Acum se gândea că fusese, poate curioasă, să vadă dacă ea chiar e capabilă să se descurce în casa aceea imensă cu opt camere, două băi, două bucătării și restul dependințelor.
Doamna Olivia era judecătoare, iar soțul său era doctor. N-aveau copii, dar aveau mai mereu o groază de musafiri, prieteni sau rude care erau primiți cu bucurie acolo, poate și din cauza sentimentului de singurătate al proprietarilor.
Ceea ce o intrigase de la bun început fuese aerul posac al fetei. O chemase să ia micul dejun și ea refuzase politicos, spunând că a mâncat deja acasă, după care urcase la etaj și se apucase să lustruiască și să curețe peste tot. Olivia plecase pe la nouă fără să-i dea nici un fel de instrucțiuni în legătură cu ceea urma să facă. Peste zi, prinsă cu tot felul de activități sau de întâlniri, uitase de ea. Dar spre seară când se întorsese, avusese aproape un șoc: o găsise ștergând de praf cărțile din biblioteca de la parter, care numărau vreo două mii de volume și care, cu siguranță că nu mai fuseseră date jos din rafturi de mai bine de zece ani, ea preferând să aspire printre ele. La etaj, dormitoarele străluceau de curățenie, la fel și băile, ceea ce o impresionă grozav pe judecătoare. Ei i-ar fi luat trei zile să facă totul.
Coborî la parter și-i pregăti chiar ea ceva pentru cină, timp în care îi spuse că e de-ajuns pentru ziua aceea, poate să urce să facă un duș și apoi să coboare să ia masa împreună. Fata se uitase puțin speriată la ea:
-Mă spăl acasă, mulțumesc, dar de mâncat o să mânânc un pic!
Și așa se-ntâmplase și a doua zi, iar în cea de-a treia Estera terminase de curățat și beciul și garajul. Olivia îi plătise ceva pe deasupra și o anunțase că a doua zi are să-i mai dea ceva, așa că să vină dis de dimineață cu cineva s-o ajute.
Se gândise s-o ia pe Malvina, dar mama ei se-mpotrivise zicând că mai bine să se ducă la biserică să mai facă rost de-un ban, penru că mai erau doar trei zile până la Paște. Până la urmă socoti că avea ea destulă putere, doar n-o să-i dea doamna vreun dulap din cele mari pline cu haine.

Privind-o acum, Olivia se simțea atât de lipsită de bunătate: fusese la ea în casă trei zile încheiate și n-o întrebase nimic despre ea, de unde vine, ce s-a-ntâmplat cu viața ei de-a ajuns să slugărească pe la casele altor oameni...
Se dădu jos din mașina elegantă pe lângă care începuseră deja să se strângă niște țânci desculți și zdrențăroși cu părul nespălat de cine știe când. Din coliba de lut ieși o femeie la vreo cincizeci de ani, sau mai puțin, era greu să-i ghicești vârsta, datorită aspectului neîngrijit, al părului în neorânduială, precum și al mâinilor și picioarelor horjogoase terminate cu unghii negre. Veni direct spre ele și se adresă întâi judecătoarei, cu o sclipire de câine vagabond în ochi:
-Săru’ mâna! Sunteți de la poliție, așa e? I-am spus eu jigodiei ăsteia că într-o bună zi o să dea de dracu!
Apoi se întoarse la Estera cu o privire rea, de animal întărâtat:
-Te omoară tac-tu! Fir-ai a dracu’ să fii de nenorocită! Marș în casă!
Olivia rămăsese stană de piatră, dar își reveni repede și spuse:
-Fata n-a făcut nimic, a lucrat la mine zilele astea și am venit să aduc niște lucruri pentru ea.
- Aaa!... expresia feței brutei se schimbase pe loc într-una care se voia blândă. Atunci, mă iertați! Ca părinte, ești dator să pui răul înainte că lumea e rea... nu vedeți câte se-ntâmplă?.... și dăduse să-i ia mâna să i-o sărute.
Olivia se trase cu scârbă la o parte, scosese sacii din porbagaj și-i strecusare Esterei în mâna o carte de vizită, spunându-i că dacă are nevoie vreodată de ceva, s-o caute la numerele acelea de telefon. După care se urcă la volan și făcându-și loc cu greu prin gloata aceea de oameni care păreau desprinși din ,,Mizerabilii’’ lui Hugo, plecă în trombă.
Mama Esterei înșfăcă unul din saci și o plasă uriașă și intră în casă. Fata veni din urmă cu al doilea sac, dar nici nu intră bine pe ușă că maică-sa, ca un lup înfometat, nemaiavând răbdare să dezlege sacul, îl tăia febril cu un cuțit, după care îl răsturnă în patul plin de bulendre murdare și urât mirositoare. Pe pat, pe jos, începură să curgă teancuri de haine călcate și parfumate de toate culorile; bluze de mătase, rochii vaporoase de vară albe cu imprimeuri florale sau cu buline negre, sutiene aproape noi, fuste și jachete așa cum purtau fetele acelea de la televizor. În plasa răsturnată direct pe jos, printre cocenii cu care aprindeau focul, erau zeci de perechi de pantaloni de toate culorile, precum și un palton elegant de stofa neagră.
Fata rămăsese împietrită, doar privind la lucrurile. Culorile lor parcă aduseseră o rază de lumină în casa aceea a suferinței și-a mizeriei... i se părea că le-ar privi numai să-și bucure ochii cu moliciunea și strălucirea lor.
Mama ei, însă, le răvăși râzând prostește și urlă la ea:
-Ce te uiți ca o vacă? Bulendre de bogătași! Mai bine desfă și sacul ăla să vedem, are tot țoale?
În al doilea sac, erau albituri de pat, așa cum văzuse ea pe paturile de la etaj în casa judecătoarei, fețe de masă din damasc alb și bleu, iar la fundul sacului erau vreo zece perechi de pantofi și sandale de-o frumusețe rară, care părea la fel de noi ca și restul lucrurilor.
-Hai! Băgați-le înapoi în saci, dar întocmite să nu șifoneze! ordonă mama Esterei și Malvinei, care intrase între timp și se uita prostită la toate minunățiile acelea.
Malvina, o fată de șaptesprezece ani, un pic mai înăltuță ca sora ei mai mare apucă o rochie albastră cu guler alb și o puse pe lângă trupul ei slab, aproape fără sâni. Maică-sa se repezi ca un balaur și i-o smulse din mână:
-Lasă-le că o să le vând pe la astea cu nasu’ pă sus din satul vecin. Doar nu crezi că ne prostim noi cu țoalele bogătașilor! Dumnezeu zice la carte că trebuie să fii supus și nu să te fălești cu cârpe! Cine e sărac pe lumea asta, o să aibă aur și bulendre să-și pună și-n cap pe lumea ailaltă!
Estera simți că tot sângele îi urcă în obraz, băgă mâna în buzunarul sacoului bărbătesc pe care-l avea pe ea și scoase toți banii pe care-i primise:
-Uite mamă! Ia toți banii ăștia. Sunt destul de mulți, să cumperi mâncare pentru Paști. Dar te rog, lasă-ne să ne alegem și noi câte o rochie și-o pereche de pantofi pentru ziua de Paște.... tot sunt pe gratis!
Femeia, învățată să vorbească numai ea, să comande acestor ființe amărâte pe care ea le adusese pe lume, fără ca ele să crâcnească, se făcu dintr-o dată vânătă la față și se repezi la Estera cu amândouă mâinile și-o apucă de păr:
-Curva dracului! Îmi scoți tu mie ochii cu niște cârpe de la îmbuibații cu care te tăvălești! Mânca-te-ar viermii de vie! Eu nu m-am gândit vreodată să-mi pun pe mine cârpe scumpe, ca să vă cresc pe voi.... niște șerpi care-mi mâncați toată puterea! Nu v-ar mai răbda pământul!
Și trase de ea de-a curmezișul patului până rămase cu o mână de păr din capul fetei, care nu țipa, nu se zbătea și nu reacționa în nici un fel. Doar ochii ei enormi, ca două lacuri verzi, se vedeau înotând în lacrimi. Femeia îi dădu drumul, se așeză pe un butuc lângă sobă și începu să jelească cu glas scăzut, blestemând pe Dumnezeu, părinții ei morți, pe toată lumea pentru soarta ei nenorocită. După care luă de sub masă sticla de rachiu, pe jumătate goală și ieși afară bombănind.
Estera se ridică, luă rochia albastră și i-o dădu Malvinei spunându-i:
-Ia-o, că zici că e croită pentru tine, mă decurc eu cu ea, n-ai grijă!

***

Bineînțeles că toate acele haine fuseseră vândute pe te miri ce, ori din poartă-n poartă, ori prin vreo cârciumă pe o sută de grame de rachiu prost sau vreun kil de vin. Părinții lor umblau cât e ziua de lungă pe la casele altora, mai găseau câte ceva de lucru; să taie lemne sau să curețe pe la animale, dar oamenii se cam fereau de ei, umblând vorba că ar cam ,,pune mâna’’. Și nu era deloc minciună, uneori veneau acasă, pe sub haine cu tot felul de lucruri care le picau sub mână, o foarfecă, un ciocan, iar mama ei venise odată cu o bucată de săpun de casă pe care o șterpelise de pe copaia în care femeia care-i pusese să așeze lemnele frumos în magazie, spăla niște rufe afară în curte. Când terminaseră, intrase în casă să le aducă banii iar mama Esterei luase bucata de săpun și-o băgase sub rochia unde era încinsă cu un șorț cu buzunare enorme, făcute special pentru astfel de ocazii. Ideea îi venise când se ducea în piață și era măcar o perosoană în fața ei la vreo tarabă. Până cumpăra cel din față, se făcea că se uită la vinete, ardei, roșii și cu o dexteritate rar întâlnită le strecura în șorț. Când ajungea acasă, era bucuroasă că reușise să ,,facă rost’’ de mâncare pentru copii. De-asta trebuiau să asculte orbește de ea; habar n-aveau cât riscă o mamă pentru a-și hrăni odraslele! Ori dacă ea, e în stare de orice pentru ei, nu e drept ca și ei să fie la fel de devotați?
Mintea ei, demult rătăcită de alcool și mizerie nu mai putea trece dincolo de importanța unei felii de pâine pe zi, asta pentru copii. Pentru ea și bărbată-său, dacă făceau rost de o sticlă de băutură se simțeau sătui, nici măcar frig nu le mai era, atâta doar că nu se înțelegeau la împărțirea egală a băuturii. Nenorocitul de Nicolae spunea mereu că el are dreptul la mai mult, fiind bărbat, iar femeia trebuie să fie ascultătoare ca una care-l dusese pe el pe calea pierzării. Doar scria la carte!
De-aici plecau scandalurile între ei, terminate mereu cu bătăi crunte, parte-n parte, pentru că de la o vreme prinsese și Maria, mama Esterei curaj și-l pocnea pe la spate, mai întâi, apoi chiar de-a dreptul cu ce nimerea: lemn, strachină, sau sticlă.
După ce oboseau, de multe ori mânjiți de sânge pe față și mâini, se împăcau și se duceau să mai ia ceva pe datorie de la cârciuma din sat.
În această stare de decădere umană îl concepuseră pe Marcu, singurul lor fiu, care se născuse paralizat și dement. Crescuse până la zece ani îngrijit de cele două fete mai mari, dar uitându-te la el, nu părea să semene a om. Mai degrabă aducea cu o maimuță, fața lui diformă cu un ochi ieșit din orbită, maxilarul mult ieșit în afară și gura mereu căscată din care curgeau bale pe pieptul lui, lăsa să se vadă niște dinți enormi și ascuțiți, ca de câine.
Nu putea să scoată nici un cuvânt, doar atunci când îi era foame scâncea într-un mod înfricoșător și-și agita degetele nefiresc de lungi și contorsionate, pe care de multe ori și le băga în ochi sau se zgâria pe față. Singurele momente când fața lui semăna întrucâtva cu cea a unei ființe umane, era când Estera se apropia de el, ca să-l spele sau să-l hrănească. Atunci se agăța cu mâinile de gâtul fetei și se uita sfâșietor de adânc în ochii ei scoțând niște sunete care aduceau a scheunat de câine bătut.
Când îl născuse Maria, ea avea exact unsprezece ani, aproape cât avea el acum. Venise cu el de la spital și-l aruncase cu scârbă în copaia unde se îmbăiau de obicei, apoi îl astupase cu-o broboadă veche și găurită să nu-l bâzâie muștele și după ce-i spusese Esterei să legene copaia dacă-l aude plângând, se dusese după bărbată-său la crâșmă, de unde de câteva zile ședea de dimineața până seara, chipurile de bucurie că i se născuse fecior. Estera se apropiase de el curioasă și dând broboada la o parte văzu o feșișoară roșie și schimonosită cu gura căscată și strâmbă și-un ochi așezat mai sus decât celălalt și deschis nefiresc de mult, având în vedere că pruncul dormea. Fetița, contrar oricărei explicații logice în loc să se îmgrozească de hidoșenia micuței creaturi, simți pe loc un val de căldură cotropindu-i pieptul și coborând până aproape de pântec, de parcă acel micuț pui de om ar fi fost smuls, cu câteva clipe înainte, chiar din ea. Se uita cu luare-aminte la el căutând un semn cât de mic c-ar semăna cu vreunul din părinții ei. Își aducea aminte precis de surioara ei mai mică, Malvina, când o adusese acasă la fel de firavă ca și acest copilaș, dar cu o fețișoară de păpușă și toate trăsăturile la locul lor. Nu pricepea de ce, dar simțea că nou născutul ăsta e altfel decât toți copii. Știa deasemenea că pe ea va pica sarcina să aibe grijă de el, așa cum avusese și de Malvina tot timpul cât ei lipseau de-acasă. Când surioara ei avea numai doi ani și tatăl lor era în pușcărie le lăsa singure zile în șir fără altceva de mâncare decât pâine goală și zarzărele care cădeau din zarzărul pricăjit din spatele casei.Noroc că mai venea câte o vecină și le aducea câte un castron de mâncare.
Când te naști și trăiești pe treapta cea mai de jos a mizeriei nu ai de unde să știi că viața nu este dată omului pentru a înfrunta foamea, frigul, obscuritatea morală, ura – chiar între membrii aceleași familii. Familie în care sentimentul parental lipsește cu desăvârșire, copiii fiind rezultatele nedorite ale singurei lor bucurii din care se pot înfrupta din belșug și pe graits: împerecherea.
Acolo, în adăposturile mizere, unde orice lucru pare de la bun început vechi și murdar, unde hrana e mereu puțină și mirosul de ceapă, haine murdare și trupuri nespălate e cel cu care copii se obișnuiesc din primele zile de viață și care le intră aproape în piele, acolo nu e loc de duioșie. Fiecare ,, gură în plus’’ e privită cu dușmănie atât de cei care i-au dat viață cât și de ceilalți înainte născuți, care înțeleg din prima clipă că bucata de pâine, și așa destul de mică, se va împuțina din pricina acestui nou venit.
Dar excepțiile vor întări întotdeauna regula, ca și în cazul Esterei, care nu cunoscuse dragostea de mamă decât sub forma vreunui sărut pe obraz, dat de o femeie care mirosea aproape tot timpul a alcool și transpirație, plus un miros fetid care plutea în toată casa lor, ceva care amintea de izul de pește împuțit și closet.
Ea simțise pentru copilul acela infirm și hidos ceea ce o femelă din orice specie simte pentru puiul ei: afecțiune maternă.
De aceea, poate că trăia și azi, datorită imensei duioșii cu care-l cărase după ea la cerșit pe treptele bisericilor unde era trimisă de părinții ei. Știa că lumea îi blama, în sufletul ei avea și ea ceva ce credea că e ură, împotriva lor. Mai știa că e păcat să-i urască, dar nu avea să priceapă, poate niciodată, de ce în clipele în care foamea sau frigul bântuia zile în șir mizerul lor adăpost, toată furia și violența mațelor răscolite de foame și-a oaselor potopite de frig și mizerie se transforma în bătăi crunte la care erau supuși toți trei; chiar și nenorocitul de Marcu de pe urma căruia trăiau cei doi. Un fel de-a spune că trăiau, ajutorul de handicapat dat de la stat se ducea întotdeauna pe contul de la cârciumă.

Estera se duse în curte la cazanul cu apă de ploaie, se spălă pe față și se închină cu mâna udă și roșie de frig. Era dimineața Învierii Domnului. Azi, nimeni nu pleca nicăieri. Toți ședeau să petreacă Paștile. Până și la cârciuma din sat era grilajul tras.
Intră în casă și aprinse candela micuță de deasupra mesei pe care o lăsase goală de cu seară. Căută în dulapul de scândură încropit dedesubtul mesei, scoase din ce căpătase Malvina cu o seară înainte: ouă vopsite, felii de cozonac și colivă, le puse pe o farfurie și se-așeză să aprindă focul cu niște zdrențe pe care le aducea de la un magazin second hand din oraș. Marcu deschise ochiul sănătos și văzând farfuria de pe masă începu să urle lugubru agitându-și mâinile.
Din partea celalată de odaie, Nicolae strigă prin somn:
-Ce-ai mă! a dat dracii-n tine iar? Vătărog blestemat!
Estera se ridică de deasupra sobei și-i zise :
-E dimineața de Paști, tată! Cristos a-nviat!
-Și dac-a-nviat ce? Îmi dă mie ceva? Întrebă bărbatul întorcându-se cu fața la perete și râzând , un râs terminat într-un acces de tuse violentă.