Nu știu dacă îți vine să crezi, iubite, dar pielea mea nu e țesută din raze de lună
cum credeam.

îți scriu asta de pe banca unui sanatoriu pentru inimi bolnave și minți vindecate. se pare că aici e boala cea mai comună din lume, când inima se bate cu mintea. sau tu cu mine.

m-au adus aici și nu simțeam nimic, nici foame, nici sete, nici mirosul tău nu-l mai simțeam pe palme, sau în păr.

am încercat să strănut sau să casc dar îmi lipsea motivația.

iubite, îți spun, aici se suprapun lumile și mă invadează tiptil - tiptil, cu pași de degete leneșe pe coapsele mele. așa a fost ultima noastră amiază, când răsturnasem culorile-n cuvinte și cuvintele în noi.

mi-e bine și altfel aici.
nimic nu mă doare. nu mă mai doare nevoia.

îți scriu rândurile astea de pe o bancă albă, dezinfectată zilnic cu câte un nou pacient. în parcul ăsta n-am fost, nici nu vom merge vreodată, în loc de copaci sunt multe cruci și mult rece și mult alb.
aș colora și sanatoriul ăsta, dar am vărsat culorile în noi.

te sărut, iubite, nici buzele mele nu-s țesute din lună.
să nu-mi vii aici, îți spun
cum îmi spuneai și tu

să nu-mi fugi niciodată.