În gară la Alba Iulia pe fiecare stâlp ce susținea sârmele telegrafului erau tot câte două steaguri tricolore. Steaguri erau și la toate ferestrele clădirii. Pe peron mai mulți oameni îmbrăcați în haine domnești, dar și câte unul în costum național, au venit la fiecare vagon. Le-au spus să se alinieze și astfel să se îndrepte spre cetate. Fiecare conducător de grup să aibă la îndemână credențialul pe care trebuie să-l arate la poarta cetății. Când au ieșit din gară o fanfară a început să intoneze „Deșteaptă-te române”
De la gară până la poarta cetății s-a format un șir lung de bărbați și femei. Se puteau deosebi grupurile satelor după haine dar și după pânzele purtate între două bețe pe care era scris numele satului. Se auzeau cântece. Și toate numai în românește. Intrarea în cetate s-a făcut cu oarecare așteptare deoarece fiecare grup era oprit de soldați în uniforme și cu tricolor pe braț. Chiar și după ce au trecut de ziduri se mai vedeau cătane înarmate și cu tricolor la braț. Ba dacă te uitai bine erau și în turnul bisericii celei mari despre care părintele le-a spus că este catolică, adică de-a papistașilor
Bună treabă, ziceau bărbații. Este înțelept să te gândești la toate și să pui răul în față. Cu toate că au pierdut războiul nemeșii unguri nu se pot împăca cu gândul că au rămas fără frumusețe de țară. Pot, doamne ferește, să facă moarte de om. Li s-au luat armele cătanelor, dar câte n-or mai fi ascunse? Cine le poate ști numărul și în mâna cui sunt? S-a făcut o treabă bună că în fiecare sat unde sunt români, și putem zice că în toate sunt, li s-au dat arme feciorilor care au venit din război, ca să apere satele. Au și un nume frumos aceste cete de feciori înarmați. Gărzi naționale. În satele mai mari aceste gărzi sunt conduse de câte un ofițer care înainte de război era învățător, avocat ori notar. Și tot așa vor fi și după ce se va așeza mai bine țara.
Aveau dreptate cei care gândeau așa dar mai ales cei care au organizat totul. Cei mai mulți dintre participanții la Marea adunare nu știau ce s-a întâmplat sâmbătă, adică ieri, în gara Teiuș. Un tren care aducea lume multă la Alba Iulia s-a oprit. Dintr-un vagon plin de băieți și fete, veniți din satele din dreapta Mureșului, dinspre Aiud, a coborât un fecior de optsprezece ani să bea apă de la fântâna gării. Era cu steagul în mână. Sprinten a sărit și tot așa de sprinten s-a urcat când trenul s-a pus din nou în mișcare. În același moment o împușcătură pornită de la un geam, de la etajul gării, l-a nimeri pe flăcău. A căzut peste steag, înroșindu-l cu sângele lui. Puțini au auzit împușcătura pentru că zgomotul ei a fost acoperit de șuieratul locomotivei. Tinerii din vagon au făcut tot ce au putut pentru a-i opri sângerarea. Au reușit să-l țină în viață până în gară la Alba Iulia. N-a mai apucat însă să vadă orașul și miile de oameni care au venit aici, ca și el, să fie martori la împlinirea voinței Celui de sus prin oamenii aleși de El.
Jalea consătenilor care l-au însoțit a fost mare. Ce o fi fost când au aflat părinții și frații rămași acasă! Și cei din alte sate și cei care îi conduceau au fost pătrunși de durerea lor, era o durere a tuturor.
Dar oamenii n-au uitat de ce au venit. Stăteau grupuri, grupuri în fața unor estrade improvizate și îi asculta pe vorbitori: preoți, învățători și alți domni de prin orașe. Au auzit vorbindu-se despre Mihai Viteazul, despre Horia Cloșca și Crișan, despre necăjiții din totdeauna și despre necazurile de zi de zi, de acum și din alte zile trăite de ei. Cele mai multe discursuri se terminau cu cuvintele „Trăiască România Mare”. Urmau apoi uralele mulțimii: „Să trăiască România Mare”.
Cei din Ruși alături de cei din Veseud ascultau pe un domn ce vorbea. În spatele lor s-au așezat câțiva bărbați ce purtau, parcă, straie mai deosebite decât ale celorlalți. La sfârșitul cuvântării, atunci când au început să strige cu toții, de mai multe ori „Trăiască România Mare” li s-a părut că cei din spate strigă altcumva. Da, fără îndoială, strigau „Trăsnească-n România Mare”. Câțiva s-au întors fulgerător cu pumnii strânși, ridicați asupra celor care au îndrăznit să strige acele cuvinte a bătaie de joc. Dar tot așa de repezi, cu toate că erau mult mai în vârstă, au sărit Niculae și badea Rusu care s-au pus între ai lor și acei străini.
- Aici nu se bate nimeni!
Era glasul lui Niculae. Acesta și cu badea Rusu erau înlocuitorii părintelui Cornel și a învățătorului Popovici cât aceștia lipseau dintre oamenii cu care au venit. Cei doi au intrat de dimineață într-o clădire, împreună cu alții, pentru a hotărî ce trebuie făcut pentru a se realiza unirea lor, a ardelenilor, cu România. Printre altele, înainte de a intra acolo, cei doi le-au spus că s-ar putea ca uni, știți voi bine cine, care nu doresc unirea, să încerce să producă tulburări în rândul poporului. Ori asta nu trebui să se întâmple. Și nu s-a întâmplat. Doar la Zaharie fapta a fost mai repede decât gândul și a trântit un pumn în pieptul unuia dintre cei care strigaseră acele vorbe. Tovarășii celui lovit n-au mai făcut ceea ce aveau de gând pentru că, tocmai atunci, a apărut un grup de cătane, cu tricolor, înarmate. S-au întors aceia și au plecat. Doar din gura celui ce primise pumnul a ieșit un apăsat „bosomego…”
După o vreme s-a întors între ai lor părintele Cornel și domnul învățător Popovici. Au ascultat cu toții vorbirea unui domn bătrân. Spunea ce au hotărât ei acolo în clădirea cea mare. Puțini au înțeles ce spunea bătrânul. Noroc că mai târziu, la întoarcere, în tren, părintele le-a zis cu vorbe de ale lor ce a vrut să spună domnul cel bătrân. Că de-acum încolo toți românii vor face parte dintr-o singură țară: România. Că toți locuitorii, de ori ce nație ar fi ei, vor avea aceleași drepturi, că toți își vor putea alege conducătorii, că vor putea vorbi și învăța la școală în limba lor. Că până se va face unirea deplină, la Sibiu, va fi un guvern pentru tot Ardealul numit Consilul Dirigent. Mai spunea părintele că s-a hotărât să se dea pământ țăranilor din pământurile nemeșilor unguri.
- Dar nouă cine și de unde ne va da pământ? Că pe la noi n-au fost nemeși. Doar prin Boarta și Călvasăr. Și satele astea îs departe. Sunt și pe acolo mulți necăjiți
- De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Dar tot îi bine dacă ne putem alege pe cei ce or să ne conducă. N-or mai fi atâtea nedreptăți și silnicii ca până acum.
Și fiecare se gândea la nedreptățile la care au fost supuși ei sau copiii lor și își aduceau aminte de ce le-a citit odată din gazetă părintele, nu cu mult timp înainte de a pleca spre Alba.: „ Batjocoriți am fost și scuipați, defăimați, căci n-aveau ochi să ne vadă. Și ne-au prins, ne-au ferecat, ne-au închis și judecat, căci n-aveam drept să ne plângem. Când ceream apă ne dădeau oțet, când ceream aer nu ne încăpeau temnițele iar când ceream lumină, astupau și cea din urmă ferestruie, căci cutezam să cerem. …mașteri ai ținuturilor ce le locuim de când a luat ființă neamul nostru, ne-au făcut slugi și robi și veacuri dea-rândul tot noi am fost venetici și barbari…”
- Și ce rugăciune frumoasă s-a spus, părinte, la sfârșitul slujbei.
- Da dragii mei. O s-o spunem și noi de aici încolo, multe dumineci la rând, poate o s-o învățați chiar pe de rost. Eu o știu de pe acum: „Doamne Dumnezeul nostru, Tu ești Părintele nostru; Tu ai văzut strâmtoarea părinților noștri și ai auzit strigarea lor, căci s-au făcut ei ca floarea în brumă și plecat spre pulbere era sufletul lor și trupul lor lipit de pământ…Tu ai împlinit și cu noi ceea ce ai făgăduit mai de demult: sfărâma-voi jugul de pe tine și voi rupe legăturile Tale…aduna-vă-voi și vă voi strânge din țările unde sunteți împrăștiați…”
Niculae nu zicea nimic. Dar și el se gândea la cele spuse de părinte. Trăgea nădejde, în sufletul său, că nu va mai trece mult timp și își va putea pune pe nume via de lângă fântânița din Lunca cea Frumoasă dăruită de fostul său stăpân Tomas Siemerman. S-o lase și el moștenire unuia dintre copii. Sau mai bine la toți. Să aibă fiecare bucățica lui de vie. Și apoi n-a primit-o chiar de pomană. A muncit în gospodăria jupânului cincisprezece ani. Și apoi cât s-a mai zbătut până a făcut dintr-un pământ aproape pustiu unul atât de roditor. Mai are el câteva iugăre, lăsate de părinți, ori cumpărate cu multă greutate, dar parcă cel mai mult este legat de acel pământ.