Coni, vecina de peste drum a lui Act, are cea mai frumoasă casă de pe strada noastră: acoperișul este roșu, pereții, albi ca neaua, grădina mereu plină cu flori, poteca bătută cu pietricele ca de marmură. Perdelele la ferestre și ele albe, cu buline roz, iar cutia poștală, cuminte, îl așteaptă pe poștaș, care pune scrisorile cu mare grijă, ca nu cumva s-o zgârâie. Tot frumoasă și mereu curată este și cușca lui Tal, câinele cel credincios. De aici, de la fereastra mea, casa pare un joc de pătrate, triunghiuri și cercuri colorate.
Dar poate vreți să știți cum a ajuns casa lui Coni să fie cea mai frumoasă de pe strada noastră.
Într-o zi de primăvară, cu mult soare, mă întorceam de la școală, obosită și nu mai puțin amărâtă din cauza elevilor mei, care greu se mai dau la învățat. Mergeam agale, gândindu-mă la ei, când, deodată, văd la picioarele mele o ceașcă cu tortița roșie și cu ghirlande de trandafirași pe burtică. Dau s-o ridic, dar ea se ferește. Merg mai departe, când îmi apare în cale, de data asta, o linguriță cu codița de iepuraș, tare frumoasă și ea. La fel, dau s-o ridic, dar și lingurița se dă deoparte, ascunzându-se după două fire de iarbă. Grăbesc pașii spre casă, și, în timp ce-mi căutam cheile, văd o farfuriuță de-abia coborând scările de la ușa mea. Când am vrut s-o ajut, s-a smucit așa de tare, că a căzut și s-a făcut bucățele.
Atunci, deodată, în spatele meu, am auzit un zgomot ciudat: veneau grăbite ceașca, lingurița, un castronel, o furculiță și un ceainic cu burtica julită. Toate se îndreptau spre mine, ciorovăind și certându-mă:
- Și tu ești un om rău! Toți oamenii sunt răi!, a strigat ceainicul la mine.
- Și tu te porți urât cu noi, ca și Coni din casa de peste drum!, s-a năpustit la mine furculița cu resturi de ou uscat printre dinții ei mici, ascuțiți.
- Sigur că și tu, acasă la tine, îți lași ceașca de cafea - doar tu nu bei lapte -, murdară săptămâni întregi!, s-a răstit ceșcuța la mine.
- Uite ce i-ai făcut surioarei noastre, farfuria! Era cea mai frumoasă! Avea pe ea numai ghiocei și viorele, iar tu…
La un moment dat nu mai înțelegeam nimic. Au început să vorbească toate odată. Atunci, luându-mi inima în dinți, le-am întrebat:
- Dar ce se întâmplă? Ce-i cu voi aici, în stradă? Locul vostru este în dulap, pe raft, în bucătărie!
- Da, așa-i, în dulap, dar nu în chiuvetă unde stăm de-o săptămână, așteptând să ne spele Coni.
- Până acum câteva săptămâni ne spăla mama ei, dar într-o zi, aceasta i-a spus lui Coni că-i timpul să-și spele singură vasele în care mănâncă…
- Însă Coni nici nu vrea să audă… și…
- … Și de-o săptămână stă oul ăsta uscat pe mine, s-a plâns furculița.
- De-o săptămână mă strânge restul ăsta de lapte, că se tot usucă și pocnește din loc în loc, a adăugat ceșcuța.
- Da' eu ce să mai spun: de săptămâni sunt maro ca și ceaiul, pe dinăuntru, a spus ceainicul.
Și uite așa fiecare și-a spus of-ul, unul mai trist decât celălalt.
- Să știi că n-avem de gând să ne întoarcem la ea, nici în ruptul capului. Dacă vrei, mergem la tine.
- Nu! Nu se poate! Se va supăra Coni pe mine. Știți… ea mai vine pe la mine. Uneori îmi mai cere un sfat pentru lecțiile de a doua zi…
- Ahaaa! Va să zică nici lecțiile nu și le face!
- Oh! Nu! Să nu înțelegeți greșit! Eu numai o ajut.
- Ba nu! Nu-și face lecțiile! Degeaba îi iei apărarea!
- Bine, vă iau la mine. Numai pentru noaptea asta, ca să nu stați în stradă. Mâine, însă, mergeți înapoi, la Coni.
- Ni-cio-da-tă! Niciodată, au țipat toate în cor.
În cele din urmă, le-am ridicat din stradă și le-am dus cu mine în casă. Le-am spălat, le-am uscat, după care le-am pus într-un coș de paie. Cioburile celei mai frumoase farfuriuțe le-am așezat în alt coș, ca să le lipesc mai târziu. Curios însă că n-am mai auzit nici o vorbă. Tăcuseră ca prin farmec. Parcă nici nu mai erau aceleași vase. Le-am lăsat liniștite în coș și m-am dus la mine în cameră. Seara se lăsa încet. Mai aveam de corectat vreo două lucrări, dar eram prea obosită pentru ele. Și apoi gândul îmi era numai la vasele lui Coni: "Ce să fac cu ele? Să-i scriu un bilet lui Coni sau mamei ei…? Să mai aștept?"
A doua zi, de dimineață, la cafea, am mai aruncat o privire spre poznașele de vase. Nici o mișcare, nici un sunet. În drum spre școală, m-am uitat spre casa lui Coni, întrebându-mă dacă mica mea vecină a observat că vasele ei au dispărut. Când colo, văd o plapumă, nespus de frumoasă, cum se frământa să sară gardul. Mai încolo, o pernă se chinuia la fel, iar, lângă gard, jos, spre stradă, se afla cearșaful. "Asta-i prea de tot! Deci și așternutul e supărat pe Coni. Sigur Coni are multe lecții și nu mai are timp de celelalte". Nu-mi termin gândul, când mă aud strigată. Vai de mine! Sunt ele: plapuma, perna și cearșaful, toate cu danteluță și cu fundițe roz!
- Stați! Stați! Noi vă știm pe dumneavoastră. Sunteți doamna Gheo. Luați-ne și pe noi! Noi nu mai vrem să stăm în casa asta! Coni ne-a lăsat în paragină cu totul! Ne ține numai în casă, nu ne aerisește niciodată! Uitați ce palide și ofilite suntem!
- Ce să fac eu cu voi?
- Să ne duci la tine acasă, au țipat ele la mine.
Știam de la vase că degeaba mă opun. Așa că, gândindu-mă că voi găsi eu o soluție până la urmă, le-am dus la mine, în curte, le-am înșirat pe sârma de rufe, și am plecat repede la școală. Din cauza lor eram în întârziere.
La școală, gândul îmi era numai la vasele și așternutul lui Coni.
La întoarcere acasă, culmea! În fața porții, i-am găsit hăinuțele, ghiozdanul, jucăriile, toate plângându-se de Coni. După ce le-am dus pe toate în casă, m-am hotărât să mă duc la mama lui Coni, doamna Tuti. Așa am aflat cum Coni nu mai avea în ce mânca, cum noaptea trecută dormise pe canapeaua din sufragerie, că nu s-a mai putut juca, și ce-i mai rău, nici lecțiile nu și le-a făcut.
- Da, doamna Gheo, așa s-a întâmplat, a încheiat doamna Tuti, cu lacrimi în ochi. Am o fată tare leneșă, care nu vrea să facă nimic. O vedeți? A rămas singură. A ajuns cea mai urâtă fată de pe strada noastră, și așa va rămâne, pentru că nu mă ascultă defel.
- Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! N-am să fiu singură și nici n-am să fiu cea mai urâtă, a răspuns Coni, printre sughițuri și lacrimi.
- Cum așa?, a întrebat-o doamna Tuti.
- Pentru că am să mă duc până la capătul pământului, eu, numai eu! Și apăsând pe cuvântul "eu", arăta cu mânuța spre ea. Eu am să mă duc după ele și am să le aduc înapoi. Am să le promit că am să mă îngrijesc, de-acum, de ele. Uite! Chiar acum. O să-l iau și pe Tal cu mine. Nu-i așa, Tal, că mergi cu mine?
Tal era singurul care mai rămăsese pe lângă Coni.
- Dacă o să vrea să meargă cu o asemenea fată, a adăugat mama, uitându-se fără nici o speranță, când la Coni, când la Tal, când la mine.
- Tal! Tal! Vrei să mergi cu mine? Câinele, și el nespălat și ciufulit, a dat din codiță, lăsând boticul în jos, în semn că "da".
- Bine, atunci, hai cu mine! i-am spus eu lui Coni.
- Cum? Cu dumneavoastră? Nu! Eu mă duc după hăinuțele mele, după ceșcuța mea, după plăpumioara mea, după farfuriuța mea cu ghiocei și viorele… până la capătul…
- Nu trebuie să te duci la capătul pământului! Toate sunt la mine. Toate au venit la mine, acasă. Eu știu tot.
- Cum? Dumneavoastră știți de ce au plecat?
- Da. De aceea am venit aici, ca să văd ce se întâmplă.
După ce-am liniștit-o pe doamna Tuti, ne-am grăbit spre casa mea. Când am deschis portița, am auzit un murmur și-o foială, că am tresărit amândouă, iar Tal a început să latre.
- Uite, Tal, așternutul meu!, a strigat Coni, emoționată.
Tal s-a repezit spre așternut, apoi la Coni, dând din codiță, semn că recunoscuse fundițele roz de pe așternut.
- Uite, jucăriile mele, Tal!, a continuat Coni, tot cu lacrimi în ochi.
Tal recunoștea totul, că imediat se ducea spre ele.
- Doamna Gheo, dar vasele mele n-au venit la dumneavoastră?
- Ba da. Pentru ele trebuie să mergem în casă.
- Nu! Nu! Nu mergem nicăieri! Ni-că-ieri!, au întâmpinat-o vasele pe Coni. Iar din curte s-a auzit același zumzet.
Mult timp mi-a luat să le conving. Le-am spus de promisiunea lui Coni, dar a mai trebuit să-mi iau angajamentul că le voi aduce înapoi, aici, la mine, dacă stăpâna lor nu va avea grijă de ele. A fost o adevărată luptă: luam ceșcuța din coș, și între timp, lingurița venea înapoi, în coș; dădeam plapuma jos de pe sârmă, perna venea înapoi, sus pe sârmă. Până la urmă, seara, târziu, am reușit să le ducem pe toate la casa lui Coni.
De-atunci, n-a mai fost nevoie să mă împiedic de lucrurile lui Coni pe stradă, n-a mai trebuit să le spăl, să le pun în coș sau pe sârmă. Și astfel, începând de a doua zi, Coni a devenit o altă fetiță, de data aceasta, cea mai harnică, cea mai curată, cea mai frumoasă și cu cei mai mulți prieteni, iar Tal, cel mai îngrijit câine de pe strada noastră.
Peste o săptămână, m-am dus în vizită, la doamna Tuti, înapoindu-i lui Coni vasul care a avut cel mai mult de suferit: farfuriuța cu ghiocei și viorele.

(Poveste din volumul în pregătire Copiii de pe strada mea)