AMINTIRI (POLITICE) DIN COPILÃRIE

MOARTEA TÃTUCULUI, CRAVATA ROȘIE ȘI
DIZIDENÞA
1953

Acum, deja nu mai zice tata, ci chiar eu: în martie 1953 mă aflam, cum am spus, cu “șatra” tatălui tocmai la Constanța. Venisem de la Cluj cu un an mai înainte, cam prin ianuarie, pe un viscol care ne-a doborât pe toți trei, mama, tata și eu în Piața Ovidiu. Locuiam pe strada Nicolae Titulescu, la nr. 17, într-o cameră cu balcon peste drum de Spitalul Marinei, cu bucătăria în interiorul camerei și cu baia pe hol (camera, nu spitalul, ca să nu comit anacolutiri precum cele celebre din Amintirile lui Creangă), dar la doi pași de Faleză și Port și la trei pași de numita Piață Ovidiu. Era o vreme a încântării pentru malul mării și pentru vapoarele care șuierau prelung la intrarea și la ieșirea din radele portuare. Era și vremea în care mă fascinase o blondă cu vreo trei ani mai mare ca mine, pe numele ei, cam rusesc, Vera, leaderul de opinie al puștimii din jurul “blocului nou” de pe fosta stradă Karl Marx și lângă biserica grecească. Vremuri frumoase. Învățasem să înot, să mă joc și să iubesc. Mai ales îmi plăcea să mă dau “prins” sau “găsit” de acea Vera cu ochi verzi la “de-a v-ați ascunselea”. Și-mi aduc aminte și de un răsărit de lună, sub nori, în lumina căruia marea devenise de un alb ca laptele, dar și cerul. Mai e și o amintire sinistră: jucându-mă prin curtea Spitalului Marinei am dat peste o baracă în care niște sanitari cu halate murdare loveau în ceva; m-am apropiat și cu groază am văzut cun respectivii se munceau să desprindă calota craniană a unui mort tânăr, un marinar militar ce murise n-are importanță din ce cauză; se autopsia; nu mi-au “plăcut” niciodată cadavrele așa că m-am îngrozit; în aer plutea mirosul unui arbust cu frunze late, care de atunci și până azi, când îl simt în nări, îmi sugerează moartea și mi se face greață.
Rușii erau stăpânii orașului, aveau o viață diferită de a noastră: dețineau cele mai bune clădiri de locuit, aveau magazinele lor proprii, pline de produse da calitate, românești, la care noi nu aveam însă acces. La radio începuseră să se transmită buletine medicale despre boala “Tătucului” Stalin, cel care ocupa toate piețele orașelor cu tablouri imense, cel care era cântat și adulat de toată suflarea (puțin mai târziu aveam să dau și de versuri care făceau același lucru, cu un entuziasm demn de altă cauză). Numai tata vorbea groaznic despre "Tătuc", cum că era un tiran, că omorâse o grămadă de ruși, dar și de alte naționalități, că schilodise România Mare și altele de felul acesta. Eu în schimb îl iubeam (pe “tătuc”, dar evident și pe tata), pentru că așa ni se spunea la școală, că era cel mai mare prieten al copiilor și admiram fotografiile lui cu copii în brațe, printre flori. Acum, idolul copilăriei mele era bolnav și toată lumea se ruga pentru el: fie la Dumnezeu, fie la Diavol. Se auzea la aparatul de radio Telefunken pe care tatăl meu îl luase din averea părintească (de fapt singurul obiect recuperat de pe moșia bunicului - marfă germană de pe vremea lui Hitler, care a rezistat mai bine de o jumătate de veac și ar mai fi mers și acum dacă mama nu l-ar fi dat cuiva pentru lămpi, când au apărut faimoasele tranzistoare), că la căpătâiul lui Stalin străjuiau cei mai mari medici ai blocului comunist, printre care și marele clujean Iuliu Hațieganu.
Dar la un moment dat, în dimineața zilei de 5 martie, am înghețat: cu o voce extrem de gravă, funebră, crainicul radiodifuziunii române (cine o fi fost?) a rostit: “Cu adâncă durere vă anunțăm încetarea din viață a tovarășului Iosif Vissarionovici Stalin!” S-a declarat doliu național, drapelele și pavilioanele vapoarelor s-au coborât în bernă, viața se oprise. Cam o săptâmână, la radio nu s-au dat decât communicate sinistre și muzică funebră: atunci m-am îndrăgosti de Marșul funebru al lui Chopin.
Abia peste ani am aflat că lucrurile se petrecuseră cu totul altfel: Stalin murise mai demult, iar apoi probabil au lovit la cap vreuna dintre multele lui sosii (cele care se pozau cu copii în brațe sau care participau la parăzile de 7 Noiembrie, pentru că s-a aflat că Tătucul nu venise la niciuna, de teama unui atentat), pe care va fi priveghiat-o și renumitul nostru medic Hațieganu, Doamne, ce farsă! Înscenarea era însă necesară pentru a se putea decide succesiunea imperiului roșu. Dar a venit și ziua cea mare a coborârii în Mausoleu, lângă Lenin (de unde va fi scos câțiva ani mai târziu de către Hrușciov, cel care dăduse cu pantoful în pupitrul de la O.N.U.). Se răspândise indicația ca tot omul să sufere, să plângă și să încremenească în locul în care va fi surprins de sunetul vreme de 5 minute ale tuturor sirenelor din oraș.
Mi s-a povestit ceva mai târziu, pe când eram elev la… Alba Iulia cum la momentul respectiv, într-o comună alăturată, parcă Drâmbar, sătenii au fost adunați într-o sală de cinema, iar când li s-a anunțat vestea, oamenii, obișnuiți cu festivismele de până atunci, la auzul numelui Stalin s-au ridicat în picioare și au început să bată din palme, scandând cu seninătate naivă “Stalin! Stalin!”. Faptul a rămase de pomină, dar fără urmări, deoarece politrucii și-au dat seama că reacția lor a fost un automatism bine format într-un deceniu de propagandă prostalinistă.
Mă aflam deci exact în regiunea Casinoului de azi, aproape de una din reședințele sovieticilor, azi hotel de lux. Când s-a pornit sonorizarea funestă, am înțepenit și eu în mijlocul străzii. Era o zi cu soare, dar parcă și soarele s-a întunecat de atâta durere. Eu n-am simțit nimic deosebit, dar m-au impresionat peste măsură cele trei rusoaice îmbrăcate în uniforme militare care s-au pus pe un plâns hohotitor, erau evident sincere, pentru că oricum nu le vedea nimeni în afară de mine.
Acasă tata amuțise și el (despre morți numai bine), dar mormăia ceva pe sub mustața lui de machedon fioros. Mama se melancolizase, totuși, așa cum proceda de câte ori murea vreo cunoștință sau vreun vecin – lacrimi sincere, dar de conveniență.
Curând însă s-a dovedit că Tătucul nu murise de-a binelea, cultul personalității lui continuând neștirbit. Eu eram tocmai în preajma primei mele recunoașteri în spațiul ideologic al comunismului: intrarea în organizația de pionieri, a doua generație de fapt de mici viitori turnători, da, de turnători, pentru că instructorii de pionieri ne învățau dinainte să adulăm figura încă vie a “Tătucului”, dar mai ales să le spunem dacă cineva din casă vorbește urât despre tovarășul Stalin sau despre marea și eliberatoarea Uniune Sovietică. Așa era, așa că nu vă mirați de greua sarcină a CNSAS-ului de a depista pe turnători, când virtual puteam deveni cu toții, de la Grădiniță până la Azilul de bătrâni. Și tata chiar era să o pățească, pentru că, reamintesc, se exprima cu totul neprincipial despre tiran, acuzându-l de crime enorme (pe care le va dezvălui nu peste multă vreme același Hrușciov), numai că, până atunci asemnea vorbe te puteau trimite imediat la Canalul Dunăre – Marea Neagră, unde tata era angajat ca inginer constructor de căi ferate, drumuri și poduri. Dar despre aceasta voi vorbi cu alt prilej, dar spre exemplificare voi relata despre un muncitor din Cernavodă care, plictisit de veșnica rație de marmeladă în cutii de lemn de la cantină, de care mâncam și eu, dar de care mă cm scârbisem, fiind și puțin pilit (muncitorul, nu eu, vai, tentația… anacolutului!), a luat pâinea neagră unsă cu marmelada aceea și a trântit-o exact pe mustața Tătucului din uriașul portret care acoperea intrarea - cu cei doi falnici dorobanți - pe podul de la Cernavodă al lui Saligny, răcnind (evident, muncitorul, nu inginerul): “Na, mai mănâncă și tu, fire-ai al dracului!” Nimic mai mult, ba, cred că a tras o înjurătură ceva mai populară, dar deja a doua zi nu mai mânca la cantina injuriată, ci la masa pușcăriașilor, e drept, într-o companie mai bună, cu foști miniștri, generali, filozofi, scriitori și alții.
Așadar tata, biet cârtitor, era într-o vizibilă primejdie de a înfunda Canalul, la care lucra fără entuziasm, dar despre care știa exact că era proiectat de sovietici ca să nu poată funcționa. A avut mare noroc că nu l-am turnat. L-au salvat… rușii, veți vedea. Ce s-a-ntâmplat? Trecuse și ziua cea mare în care am fost primit în rândurile Organizației de pionieri de la supranumita Școală Greacă ce se afla în apropierea intrării la Plaja “Modern” și peste drum de o Sinagogă. Executasem o pictură cu tobe pionierești (din cele cu care se cânta cântul interzis mai târzuiu, din rațiuni onomastice: “Nicușor avea o tobă, bum, bum, bum!”), cântam din toți bojocii imnul pionierilor (“În lupă pentru cauza lui Lenin și Stalin, înainte, tot înainte!”), ce mai, eram un comunist sadea și eram deja în formularea cuvintelor cu care urma să-l torn pe tata. El a fost totuși un om norocos, a scăpat el și de o condamnare la moarte, dar acum, mai că i s-ar fi înfundat – dacă, repet, n-ar fi avut noroc. Imediat după ce instructorii mi-au legat la gât, pe platoul școlii (era tot o vreme însorită, parcă prin mai 1953) mult râvnita cravată roșie de pionieri, m-am simțit un ins devotat cauzei de mai sus și, umflându-mi pieptul, m-am îndreptat direct spre poarta Portului. Trebuia să vă spun că în Port era interzisă intrarea generală, fiind admiși doar aparținătorii, marinari, soldați, docheri etc. Dar eu mă credeam acum de-al lor. Jinduiam de mult să văd de aproape vapoarele, pe care le adimram cu gura căscată alături de alți copii, de pe Faleza din preajma terasei “Vraja mării” (care este și astăzi în același loc, dar lângă poarta larg deschisă pentru vizitatori).
Așa că m-am îndreptat țanțoș spre bariera care mă despărțea de visul meu de puștan, să văd de aproape vapoarele și să le ating cu mâna. M-am apropiat salutând pionerește pe soldatul de la bariera coborâtă. Era un soldat rus, dar care de atâta ședere în România o rupea bine pe românește. Când am ajuns în dreptul lui, m-a oprit cu mâna în care nu ținea arma și m-a întrebat: “Ce vrei, măi, puță?” “Vreau să mă uit la vapoare, uite, sunt pionier!” La care el, fără să mai spună ceva, dar cu o figură serioasă m-a întors cu degetele pe scăfârlie până am ajuns prin rotație cu spatele la el și mi-a aplicat scurt un zdravăn și sovietic picior în cur, ceea ce mi-a produs o retragere de pe front de câțiva buni metri. Nu cred că m-am simțit vreodată mai umilit decât atunci. Au început să-mi curgă lacrimile, nu de durere, ci, cum zic, de rușine și am zbughit-o spre casă, cum zic, aproape de locul cu pricina. Ai mei mă așteptau cu limonadă și prăjituri, să sărbătorim momentul botezului meu politic. Nu mică le-a fost surpriza când m-au văzut smulgând-mi de la gât cravata purpurie și călcând-o în picioare, însoțind fapta cu vorbele: “E o minciună, totul e o minciună!” Tata n-a spus nimic, evident era de acord cu mine; mama, ca deobicei în momente delicate s-a pus pe plâns, nu de mila comunismului, ci de mila mea, mai ales după ce aflase ce pătimisem. Și uite-așa am devenit dizident, îmi începeam cariera de “dușman al poporului” (de fapt inconștient o începusem de pe când strigam “Trăiască Iuliu Mania!”) și așa am rămas. Iar tata a scăpat de pușcărie, pentru că șutul în cur al rusului m-a lămurit că nu trebuia să-l spun lumii ce gândea despre ruși și despre Tătuc.
Până la urmă tot am ajuns la vapoare, câteva luni mai târziu, dar în chip fraudulos. Aveam un coleg, prieten de școală, al cărui tată era docher în port. Nici el (fiul, desigur, nu tatăl…) nu avea dreptul să intre în Port, așa că ne-am gândit noi să facem o gaură în zidul de beton al Portului, undeva cam pe unde s-a descoperit mai târziu celebrul Mozaic roman, și să intrăm pe furiș. Amicul știa, privind de pe malul înalt, cam unde lucra taică-su, așa că, după ce, după munci herculeeane am făcut spărtura respectivă, cât pentru un câine mijlociu, ne-am strecurat de-a bușilea pe sub zid și am luat-o voinicește spre docul cunoscut de tovarășul meu. Un inexplicabil instinct al primejdiei ne-a făcut să nu alergăm și să mergem încet, dând impresia că am fii copiii unor ruși care locuiau chiar în Port. Nu ne-a observat nimeni, ce noroc, dar când ne-a văzut taică-su, s-a îngrozit, puteam fi împușcați ca spioni sau ca sabotori, ceea ce ar fi fost altfel decât “prietenescul” șut în cur al soldatului de la poartă. Tată prietenului ne-a luat ușurel și ne-a scos pe poarta respectivă, mințind nu știu ce ca să nu fim luați la rost, dar fără să pomească, mai mult ca sigur de gaura ce-am făcut-o în zid. Eu n-am spus nimic parinților, pentru că bănuiam că aș fi luat o chelfăneală pe cinste, așa cum s-a întâmplat cu amicul meu. Dar uite-așa am ajuns și infractor, dacă nu (încă) sabotor al regimului de prietenie ruso-română.

VALENTIN TAȘCU