Þuica de Pitești

Deși am văzut-o de atâtea ori, Delta mă surprinde de fiecare dată, ca și cum mi-ar apărea pentru întâia oară în fața ochilor. Tabloul acesta cu nuferi, sălcii și canale flancate cu stuf reușește, și de data aceasta, nu știu prin ce vrajă, să apară mereu altfel. Parcă, peste noapte, un pictor harnic schimbă culorile, aranjamentul copacilor și scapă, ca din greșeală, în acest tablou imens, o pată discretă de verde în apa albastră, pe care nu mă mai satur să o privesc cucerit de albastrul acesta ce-mi aduce aminte de ochii nevesti-mii...
Vreau să îi spun toate astea lui Dan, companionul meu în această mini-expediție de trei zile în căutarea monstrului din adâncuri prin insulițele din Deltă ce nu apar pe nicio hartă și rămân cunoscute doar de localnici. Mă îndrept spre el dar Dan mă întâmpină cu un zâmbet tâmp și suflă ușor spre mine, într-o încercare nereușită de a fluiera ștrengărește. Un val de aer cu miros puternic de țuică mă lovește fără cruțare. Rucsacul în care țineam țuiculița de Pitești pe care am luat-o să deschidem porțile labirintelor de stuf ce ne conduc către casele monștrilor marini, stă cu baierele largi desfăcute, undeva lângă Dan. Unul dintre bidoanele de doi litrii cu țuică este pe jumătate gol...
Tot drumul până în sătucul ce ne va găzduii nopțile cu somn iepuresc în care pândim ora trei dimineața, ceasul plecării în aventuri pescărești, Dănuț a cântat, a dansat legănat de unduirea Dunării și a făcut complimente tuturor doamnelor și domnișoarelor ce i-au ieșit în cale, indiferent de vârsta lor sau de faptul că erau însoțite sau nu... Noroc că am reușit să îl scap din mâinile cu pumnii strânși și puternici ai unor soți geloși, inventând o scuză tâmpă, dar care din fericire a ținut: prietenul meu a băut puțin să-i treacă răul de vapor, uitând că luase înainte câteva pastile care dau o stare ciudată în combinație cu alcoolul...
În camera cu pereți înguști, mirosind puternic a humă, veghez venirea ceasului din noapte când va începe aventura noastră legănată de valurile adormite ale Dunării, ca un vânător prada ce trebuie să-i intre în bătaia puștii. Lângă mine, Dan, care a băut cu gazda noastră vreo două bidoane de țuică să se împrietenească, doarme agitat și din când în când sughite zgomotos. Când vine timpul să plecăm, se ridică mai mult mecanic, merge, ca un somnambul spre barcă și, legănat de valsul apei și de clipocitul ușor, adoarme iar...
- E ora zece și eu nu am pescuit deloc! E așa târziu și nu am prins niciun pește! mă anunță prietenul meu care, în sfârșit a reușit să se trezească.
Îl doare capul, o venă s-a umflat și-i joacă pe frunte ca un șarpe, îl dor oasele de parcă toată noaptea l-ar fi bătut cineva cu un par, îl doare ceafa fiindcă a dormit pe rucsacul cu bidoanele de țuică, de care nu s-a despărțit niciun moment, dar nimic nu-l poate opri pe Dan în lupta cu natura, cu monstrul ce rânjește cu aere de superioritate ascuns undeva, între buturugi și plauri, în adâncuri. Cu voce gâtuită și răgușită îmi cântă, sau cred că mai degrabă își cântă lui, de încurajare din balada „Dan căpitan de plai”: „Frunză verde de mălai, / Cine merge sus la rai? / Merge Dan, șoiman de plai, / C-a ucis el mulți dușmani, / Un vizir și patru hani.” După ce cântă și încearcă fără succes să-și aducă aminte și restul versurilor, deși mâna îi tremură rău și abia reușește după câteva minute de trudă să înfigă o râmă în cârlig, tovarășul meu dă dovadă e un tip perseverent și repetă operația încărcând cu momeală cinci lansete. Apoi, după ce trage două gâturi zdravene de țuică după principiul „cui pe cui se scoate”, aruncă precis cele cinci undițe, formând un evatai de fire, ace și momeli diverse, ce acoperă o suprafață mare de apă. Lipoveanul care ne e și gazdă și ghid și barcagiu nu-și poate stăpâni admirația pentru precizia cu care a lansat Dănuț și, în cinstea acesteia, se dedulcesc împreună cu câteva dușci bune din țuciculița cărată câteva sute de kilometrii...
Bineînțeles, primul pește prins, chiar dacă e un cărășel nu cu mult mai mare decât palma, trebuie și el cinstit, a doua captură devine prada cea mai mare, și un nou motiv de bucurie, ce trebuie sărbătorit și asa, încet încet, cu fiecare pește prins, dispare ușor și conținutul a vreo două sticle de țuică.
Orele năclăitoare ale prânzului când ai impresia că tot stuful va lua foc, înconjurând insulița într-un cerc de foc, îi găsesc pe companioni mei într-o stare de veselie extremă: se bucură și de orăcăitul broaștelor, și de faptul că o știucă a tăiat cu fierăstrăul dinților firul unei undițe, și că, după vre-o oră de trudă, în care am lăsat totul de o parte pentru a-l ajuta, Dan a scos din apă o buturugă de câteva kilograme, deși se jurase cum simte că vietatea de la capătul firului se zbate cu o forță nemaipomenită ce aproape îi smulge undița din mână...
Căldura înnăbușitoare a mai topit din entuziasmul lui Dănuț, ce s-a aciuiat la umbra închipuită a unui tufiș pitic. Fruntea și gâtul îi sunt năclăite de o sudoare ce curge fără încetare, ca un izvoraș ușor mirositor a țuică. Plec să pescuiesc ceva mai departe, pe o limbă de pământ pe care soarele a uitat să o mângâie. E liniște, aici nu e așa cald și, deși e o oră la care peștele de obicei nu trage, de data asta cărășeii și, din când în când câte un crăpcean, se reped vorace la bucățica de mămăligă aromată din cârlig. Dan pare însă hotărât să nu mă lase să pescuiesc și să mă bucur de peștii care fac coadă la intarea în juvelnicul meu. Părândui-se că la una din undițe a tras s-a repezit să scoată peștele. Din nefericire pentru el a nimerit câțiva metri mai departe de undiță, a intrat îmbrăcat până la brâu în apă și s-a înțepenit adânc cu picioarele într-un petec de mâl. Lipoveanul doarme, sforăind impasibil, așa că trebuie să mă sacrific, las peștele ce trage înnebunitor și mă duc să-mi scot prietenul din apă. Deși apa e caldă ca un ceai aburind în toiul iernii, lui Dan au început să-i clănțăne dinții de frig. Norocul lui e că are lângă el ceva mai folositor decât un flanel gros: sticla de țuică. Câteva înghițituri zdravene din celebra „Două prune” îi repun sângele în mișcare și îi readuc zâmbetul pe buze. Îl las, moțăind ușor, aproape să adoarmă, și plec înapoi la locul meu de pescuit.
Cred că peștii participă la un concurs: cât de repede se pot repezii la momeala mea, altfel nu îmi explic cum, imediat ce bobița de mămăligă mirosind înnebunitor a vanilie atinge apa, pluta începe să se scufunde ușor, ușor... Capturile nu sunt foarte mari, dar de dimineața am prins câțiva crapi de două-trei kilograme iar, acum, cărășeii pe care îi prind, unul după altul, mă fac cu adevărat să simt că mă aflu în paradisul pescarilor. Dan se pare că și-a propus să-mi strice bucuria și, trăgând disperat de o undiță, țipă ca din gură de șarpe după ajutor, că a prins monstrul și nu poate să-l scoată. Lipoveanul doarme nestingherit, iar eu, după ce sunt pățit cu buturuga la scoaterea căreia am ajutat pierzând peste o oră, nu mai mă duc nici plătit să-l ajut pe Dan! Omul ne dovedește încă o dată, dacă mai era nevoie, că este un tip extrem de perseverent. Trage îndârjit de undiță, mulinează, dă fir, recuperează, se mișcă ușor, când în stânga, când în dreapta, ca și cum ar vrea să-și obosească victima de la capătul cârligului.
După o oră, în care râd pe înfundate de Dan și de eforturile lui disperate pe care le face probabil pentru a aduce pe uscat vreo rădăcină sau altă buturugă, o sclipire argintie din apă mă face să-mi înghețe tot zâmbetul. Prietenul meu chiar are un pește în undiță! Și cred că este unul foarte mare fiindcă atunci când plesnește disperat din coadă dislocă un volum important de apă. Cu o mână care nu mai tremură deloc, Dan ghidează extrem de sigur peștele spre juvelnic. Lipoveanul, care s-a trezit între timp, aduce un nou bidon de țuică, fiindcă un monstru de doisprezece-treisprezece kilograme ca cel prins de Dan, trebuie udat din belșug! Dan, care a început să tremure tot de efortul făcut e total de acord cu ghidul nostru și duce însetat bidonul la gură...
Restul timpului petrecut în Deltă Dan nu a mai pescuit deloc, declarând că va mai arunca undițele în apă doar dacaă reușesc să prind și eu un pește la fel de mare ca cel al lui. În schimb, ca un mare maestru, a petrecut oferindu-mi generos sfaturi despre locuri în care ar fi indicat să pescuiesc, monturi, momeli, iar pauzele de lecții de pescuit au reprezentat un moment ideal pentru a sărbătorii în continuu, secondat de gazda noastră. Tot drumul de întoarcere, admirând alături de ceilalți călători monstrul împănat cu sare și împachetat într-un sac transparent, Dan m-a bătut continuu la cap, repetând ca placa stricată a unui vechi gramofon:
- Sunt profesor în pescuit! Þi-am dat clasă! Þi-am arătat cum se pescuiește! Hâc! Hâââc!