Călătorie în Germania
Fragment
Parcă mă urmărește un fel de blestem, de când m-am apucat de umblat pe urmele Lenei Briceag. Nu mi-aș fi închipuit că profesorul Bordeianu îmi va răspunde la un mesaj scris în grabă pe adresa fostei lui firme din Marl. Profesorul plecase din România de tânăr, proaspăt absolvent al Facultății. Era principalul autor al lucrării de doctorat a Lenei, care ar fi putut, în momentul în care banii nu l-ar mai fi mulțumit, să dea pe goarnă secretul, așa că Partidul se descotorosise rapid de el. După Revoluție, deja pensionar, nu se mai întorsese în țară, deși nici în Germania nu-și făcuse vreun rost în planul personal. Locuia într-un fel de casă de țară la trei, patru kilometri distanță de zona industrială, împreună cu o femeie care, la prima vedere, mi-a părut și proastă și mută. Aveam să aflu că nu-i era soție cu acte, era o refugiată din Ungaria, care aceptase să rămână în forma asta de concubinaj peste treizeci de ani.
Profesorul chiar părea pierdut definitiv, până în ziua când am primit scrisoarea din Germania, cu un text destul de lapidar, a cărui esență era cuprinsă într-o frază convențională: Mi-ar face deosebită plăcere să reunesc, pentru inaugurarea casei, pe foștii mei colegi și prieteni pe care i-am putut găsi în țară.
În gara din Marl, atât de mică încât ne puteam teme că trenul regional va trece săgeată prin ea fără s-o remarce, un bărbat pipernicit, cu tot trupul înghițit de paltonul negru, m-a recunoscut dintr-o ochire, probabil după cufărul cu abțibilduri străinești, și a început să mă ghideze ca pe o jucărie spre parcare, prefăcându-se că nu observă privirile galeșe de copil pofticios pe care le aruncam după vitrinele bufetului. Dincolo de vitrine, într-un spațiu pe care îl bănuiesc încălzit generos cu lemne, câțiva țărani își beau la șapte dimineața cafeaua, stând pe bănci cam într-o dungă, ca oamenii grăbiți care n-au vreme să se așeze ca lumea, pe când în vitrină tremurau păpușile roz-galbene de turtă dulce.
Totul în orășel trebuia, habar n-am de ce, să fie construit la scară mică: birtul unde cafeaua se bea din niște pahare mici ca cele de țuică, bărbatul acela vârât ca într-un sac în paltonul negru, care s-a îndreptat fără greș spre mine, pietricelele stârnite de pe drumul neasfaltat care loveau în geamurile afumate ale mașinii. Casa profesorului era în construcție pe o aripă. Toți își extind casele, trebuie să creștem și noi, îmi spune cu o urmă de obidă bărbatul care mă adusese din gară, surprinzându-mă cu vorbirea lui românească stricată abia când eram pe punctul de a ne despărți. Dar n-o să vă deranjeze, în casa de oaspeți nu se-aude nimic!
Din ferestrele mici ale vilei, împodobite cu aceleași păpuși sinistre de turtă-dulce (cum puteau să fie, totuși, niște copii spânzurați decât siniștri?) o față cu trăsături ce-ar putea să fie la fel de bine masculine sau feminine privea imobilă, fără nici un aer de surpriză la intrarea unui străin pe proprietatea profesorului. Abia după ce am străbătut aleea, am urcat treptele înalte de ciment și am tras zdravăn capul de cerb care ținea loc de ciocănelul ușii, s-a căscat în față un spațiu în care ochii mei obișnuiți cu lumina nu disting nimic, doar mirosul distinge o tonă de praf și, undeva în față, o persoană care trebuie să fi băut destul de mult coniac de dimineață. Persoana care deschisese a rămas atât de nemișcată în ușă încât era s-o dau jos, oprindu-mă în piepții ei – moment în care i-am stabilit definitiv sexul feminin – cu miros de plante din munții Hartz.
-Aici locuiește domnul profesor Bordeianu ?
-Aici a locuit…A murit, săptămâna trecută, îmi răspunde femeia cu o voce uscată. După care s-a întors cu spatele și a pornit spre capătul opus al holului, unde ușile deschise din două canaturi lăsau să se vadă un fel de study sau de bibliotecă. M-a lăsat în picioare cât timp și-a ales de pe servantă un pahar, în care și-a turnat până mai sus de jumătate o băutură roșie, și a plecat ținându-l cu amândouă mâinile și făcând să tremure vizibil suprafața lichidului, ceea ce mi-a confirmat că la doamna asta consumul de alcool era un obicei destul de statornic. Ce bea domnul? îi aud din ușă glasul destul de dezacordat (femeia vorbea rar, aproape silabisind, parcă ar fi dat fiecărui cuvânt o notă de amenințare, de fapt aveam să aflu că vorbește astfel din cauza nestăpânirii bune a limbii). E perfect ce beți și dumneavoastră, am surâs jenat. A turnat cu generozitate în paharul de cincizeci un lichid auriu (totuși altceva decât bea ea), lăsând suficientă înălțime între gâtul sticlei și pahar pentru ca, în aerul prăfuit al camerei, firul subțire al lichidului să se toarcă elegant ca o ghirlandă. Mi-a înfipt paharul în mâna moale și a dispărut, fără să mai asculte părerea mea despre calitățile rachiului de casă al profesorului. După ce am băut cu înghițituri mici, fără să mă așez pe singurul loc de șezut din birou, în scaunul sculptat de la biroul profesorului, am început s-o caut prin casă pe gazdă. Nu era cine știe ce dificultate s-o găsesc, mai greu a fost pentru ea să se urnească din fotoliu, unde se tolănise ca într-un pat adevărat, cu picioarele acoperite de un pled țărănesc. Când am întrebat-o unde puteam găsi un loc de dormit pentru noaptea respectivă, ea n-a încercat nici măcar de formă să-mi spună că nu era nevoie să-mi cheltui banii puțini pe la hotel, că în casa aceea mare se putea găsi un loc de dormit pentru un ziarist amărât din România. Și-a transportat silueta aceea uscată ca o lumânare în grădină, de aici a ridicat un braț slăbănog în direcția drumului pietruit care cobora spre parc și cimitir. Dacă țineți drumul, o să găsiți motelul. Este și autobuz, dar trece cum vrea șoferul ! Unguroaica parcă se epuizase rostind atât de multe cuvinte unul după altul. Am străbătut pe jos în pas de plimbare un câmp cu hamei albăstrui necules, care mi-a trezit amintiri din anii când visam cu unchiul Anton să ne stabilim pe la Miercurea Ciuc și să ne apucăm de fabricat bere în casă. La Golden Tulip, hotelul de trei stele, evident nu era de mine. Abia la motelul înconjurat din trei părți de cimitir am găsit camera pentru cincizeci de euro, după ce femeia – o băbătie în alt gen decât unguroaica de care mă despărțisem, grăsoasă și cu părul alb-galben răvășit ca după un somn bântuit de coșmaruri, s-a uitat ca la un inconștient la străinul care, în plin sezon, venea să ia o cameră solo pentru o noapte. La prețul ăsta chiar ar fi fost nu știu cum să vreau și cameră cu baie. Dușurile de pe hol erau destul de aproape de camera mea ca, toată noaptea până după cinci, să aud pe gresie lipăitul picioarelor goale ude, atât de clar de parcă cineva ar fi intrat peste mine în cameră. La asta se adăuga și hârâitul frigiderului dezaxat (ciudat că, în camera nemobilată, exista un frigider funcțional, burdușit cu cutii de bere până la limita închiderii), destule zgomote ca să nu mă lase să adorm. Când într-un sfârșit m-a biruit și somnul, prin ferestrele înalte se vedea lumina albastră afumată a zilei. De fapt eu știam, din călătoriile ca student în Germania, că în toată valea Ruhrului nopțile de vară erau infernal de scurte – la unsprezece seara era un fel de lumină crepusculară, iar pe la patru dimineața aceeași lumină anunța o nouă zi.
În această nouă zi, plantațiile de hamei sunt primele care au început să crească din fondul cenușiu, ca un fel de pădure fioroasă. Pe locul îngrășat de cadavre hameiul creștea ca o plantă semisălbatică, până la înălțimea unor copaci de șapte opt metri. Dacă ai fi ieșit din motel prin spate, senzația ar fi fost de scufundare, de înec și tot ai fi vrut să mergi mai departe, să te îneci într-un cazan, un galon de bere proaspătă. Într-un prospect popular lipit pe fereastra camerei apucasem să citesc că, dintr-o singură tulpină de hamei, se scoteau într-un sezon bun 600 litri de bere sau 1800 de ștange. Sigur că mai trebuia și altceva, primul element chiar era apa, iar eu în orășel n-am mai băut apă de robinet din prima zi, când două căni băute pe repede, obosit de drum, mi-au provocat un deranjament care m-a cam sleit de energie pentru toată săptămâna petrecută în Germania.