Îl văzu stând chenarul ușii, nevrând să intre, încât prima senzație fu aceea de înstrăinare – nu îl mai recunoscu. Era ca și un altul, un alt soldat, cu pușca arborată pe umărul drept, în poziție sobră, dișciplinară. Așteptând parcă un ordin de atac. Iar cum acel ordin nu veni liniștea se prelungi teribil, scoțând-o din minți. Liniștea dinaintea furtunii, asta trebuie să fie. Neclintire. Mizerie. Mizeria sufletului ce răzbătea din el ca un fum înecăcios, identic cu acel miros greu de sulf ars.
Nu se ridică din scaun, îl privi fix căutând semnele, semnele lui. Doar acea cicatrice sub obrazul stang, cu urechile mari și cartilaginoase, ca două ciuperci tomnatice. In rest, nimic.
Era cu nepuțiintă să fie real tot ceea ce vedea, altminteri cel bărbat ce aștepta neclintit în pragul ușii, nu era cel pe care îl știa de o viata. NU ÎȘI LUASE UN CRIMINAL LA CASÃ. UN OM FÃRÃ CONȘTINÞA.
Nu era el, trebuie să fie un vis.
Ochii lui cereau parcă îndurare, ca și cum calvarul de unde venise ar fi fost mult peste înțelegerea sa. Zădărnicie. Mult peste puterea zămislită de Dumnezeu, puterea de a birui toate câte sunt pe Pămant. Iși lăsă pușca să cadă lovind podeaua. Înmărmuri, crezând că soțul ei fusese capturat, predând armele și muniția.
Era picătura ce îi umplu paharul și amenința să dea peste margini, revărsându-se tumultuos în sufletul său- un acid ce-i îi picura latent în vene lăsând-o fără cea mai mică fărâmă de viată în cele din urmă . Refuză să creadă acest lucru, deși semnul era destul de clar. Andrei nu s-ar fi predat niciodată, mai degrabă s-ar fi…refuză să creadă și acest din urmă gând. Nu, nu, nu…îi ieși din gâtlej ca un strigăt dezumanizat. Iși îndreptă privirea spre acel loc de podea, unde îi scăpă pusca. Mici pete negre se iviră pe lemnul maroniu al podelei, zvârcolindu-se până ce căpătară forma vagă ale unor litere. Ochii i se bulbucară și putu citi de îndată, întocmai ca dintr-o scrisoare:
Suntem niște jucării ignorante, soldăței de plumb împrăștiati aici, pe tărâmul nimănui, țintuiți în nămolul rece și mort al frontului ce ne vrea pe noi toți, ca într-un lipici făcut din oase și sânge ale celor căzuți. Cine suntem noi?
Tabăra inamicului ne este singura credință iar acel Dumnezeu nu mai este demult tatăl nostru. Ne-a renegat încă de la începutul războiului, ne-a intoars spatele mai aprig decât ultima oară. Suntem rebotezați cu sângele dușmanului, într-un rit demn de moarte prin ardere pe rug. Fiecare proiectil, ce seceră în noi ca în niște grâne ce abia că se mai tin în picioare, este pe deplin justificat. Ne merităm soarta. Ce înseamnă soarta? Întrebare ce m-a frământat în puținele nopți de odihnă și liniște și m-a bântuit groaznic în celelalte, săpând în mine după aceea, alte și alte întrebări cărora de asemenea nu le-am găsit răspuns. Plângeam în timp ce atacam cu linia întâi, crezând totuși în ceva eteric, care ne privește de sus, nepăsător. Nu îmi mai fac cruci cu limba în gură, - e inutil -, totuși sper, că într-o dimineată, răsăritul să mă încânte si cu altceva decât cu ce a făcut-o până acum, că se va întampla CEVA ce ne va izbăvi pe noi toți, și…E prea mult înțeles pentru rațiunea noastră, colectivă, cel puțin pentru acei care nu și-au pierdut-o încă, trăgându-și inutil un glonț în cap. Când puteau la fel de bine să nu și-l irosească, ce ne-ar fi putut duce cu un pas aproape de Ei, mai aproape de IZBÃVIRE. Fiecare sinucigaș e câte o piedică pusă înaintea noastră, fiecare sinucigaș nu ne curmă suferința, ne-o amplifica, ne defavorizează, ne decimează. Totul e searbăd, nimic nu schimbă această terifiantă rutină, ca o cursă mortală, ca o ruletă rusească, că până la urmă, asta ni se întamplă, de fapt. Nu există niciun dușman, nici război, nici lupte câștigate, nici lupte pierdute. Doar cineva de mărime titanică ce apasă pe tragaci, omorând, rând pe rând, pe cate unul din noi. Asta e misiunea noastră și n-avem ce face, ne cărăm crucea cum putem.