Profesorul intră pe ușa cîrciumii dîrdîind. Ochelarii i se aburiră imediat.
- M-am emoționat cînd v-am văzut pe toți așa, ciorchine în jurul sobei, zise el, în loc de bună ziua, ștergîndu-și ochelarii cu un colț al feței de masă. Nici ceilalți, adică Bicuță, Mișu electricianu’, Săndel și Poetul nu veniseră de mult, se strînseseră în jurul godinului, pe care trona aburind un ceainic plin cu țuică fiartă. Pe o farfurie întinsă erau cîteva bucăți de șorici și o ridiche neagră, tăiată felii și tăvălită prin sare grunjoasă.
- Ger ca ăsta n-am mai pomenit din nouășapte, zise Bicuță. A trebuit să-mi pun iar izmenele, și eu nu prea sunt friguros din firea mea. Dar unde ați înghețat așa? Merge o țuiculiță fiartă, nu? Cu piper. Sau vreți niște vin fiert? Îl facem și p’ăla, cînd frigem cîrnații aduși de Săndel, că face pomana porcului.
- Săndele, să-ți trăiască porcul, adică, pardon, să fie gustos. Sper că i-ai făcut analizele.
- Le-a dus nevastă-mea la veterinar, eu am luat cîțiva cîrnați și șorici și am venit aici. Adică trecui și pe la școală, pe la fi-miu, că sparse o tablă, trebui s-o plătesc. Îi place și ăstuia cartea cum îmi place mie muzica aia de-o ascultă ăștia tineri, de nu înțelegi nimic din ea. Deci stați liniștiți porcul e curat, e crescut de soacră-mea la țară, n-a mîncat decît porumb și zer, cartofii sunt prea scumpi. A, și cînd scăpa din coteț îl mai găseau pe lîngă veceu, că vidanja nu prea ajunge la ei. E fraged, o să vedeți.
- Lasă că toți sunt la fel, îl consolă Profesorul. Și lui fi-miu îi place orice activitate pînă nu degenerează în muncă. Vin de la ziua eroilor revoluției, a trebuit să depun o coroană din partea școlii. N-am avut încotro, eu le-am spus să nu mă trimită la manifestări de-astea că nu cred în ele. Și nici măcar n-am cerut salariu de merit. Să se ducă ăia care și-au depus dosar. N-am avut încotro, directorul aproape că mi-a căzut în genunchi. „Du-te dom’le, te rog frumos, că ești singurul în care mă bazez, iar eu trebuie să fug la spital, la soacră-mea”. Și mi-a dat o bancnotă de cincizeci de lei, să mă cinstesc după eveniment. Dar se pare că mă duc cu ea acasă, dacă dați voi de băut azi. Eu știam că de fapt se duce la țară să taie porcul, auzisem fără să vreau cînd vorbea la telefon cu cumnatu-său, dar nu-mi păsa prea mult, doar e un obicei peste care nu poți să treci.
- Și cum a fost la manifestare? întrebă Mișu electricianu’? Că noi am pus instalația de sonorizare și nu prea mergea microfonul.
- Am trecut și eu pe acolo, zise Poetul, dar nu m-am oprit. Vorbeau unii de la asociația revoluționarilor, cerea sediu. Eu nu știu ce revoluționari au fost ăștia, că nu s-a tras o alică în oraș. Sau s-a tras și nu știu eu?
- Păi cum să vă spun? Am chemat două eleve de la a opta și doi băieți de la a cincea, am luat coroana din cancelarie, că directorul o pregătise cu o zi înainte și m-am dus la monument. Coroana era aia depusă la 1 decembrie, dar am recuperat-o și am schimbat panglicile. Anul acesta însă, am nimerit o coroană mai bună, cred că aia depusă de fabrica de bere. Toți fac la fel, ba ăia de la clubul copiilor, își iau și coroane de rezervă. Și apoi le dau copiilor de lucru la cercul „Mînuțe hărnicuțe”. Reciclare se numește asta, și noi bugetarii trebuie să dăm exemplu, că lucrul nou costă mult.
- Parcă ai fost și la revoluție, zise Săndel. Adică sigur ai fost, că am trecut și eu prin primărie cînd l-au scos pe primar cu șuturi în cur. Dar eram nițel cam amețit, băusem niște vin de bucurie, așa că n-am rămas. Nu v-ați luat carnet de revoluționar?
- Uite că n-am luat. În schimb am dat altora recomandări, și acum și-au tras magazine și teren intravilan. Eram naiv, credeam că va fi doar așa, onorific. Nu s-a tras nici un cartuș atunci, doar zvonuri și istericale. Ba că trec tancurile de la Caracal prin oraș, ba că s-au otrăvit puțurile de apă… Seara, cînd a început să se tragă la București și au arătat și la televizor, se făcuse pustiu în primărie, toți își amintiseră că aveau ceva urgent de rezolvat acasă. Am rămas eu și încă vreo trei. Recunosc, mi-era o frică de îmi țîțîia fundul… Dar am dat și eu pe gît vreo două sute de votcă rusească cu pepsi, de la bufetul partidului, la care pînă atunci nu avusesem acces, și așa am rezistat pînă dimineața, cînd au venit „revoluționarii” să pună orașul la cale. Am mai stat două săptămîni, pe urmă m-am întors la școală, m-a lămurit cum e cu politica. Poate dacă plecam atunci din țară ar fi fost mai bine, nu aveam obligații, nu eram însurat, nici copii nu aveam. Am crezut însă că va fi mai bine acum, în libertate. Hai noroc!
- Hai dracu, noroc, zise Bicuță. Să pun cîrnații? Că-mi plouă în gură.