Să cred în noi este ca și cum aș crede în dumnezeu. Nu îmi poți cere una ca asta.
Nu există „noi”, doar imaginat sau plăsmuit din atingerile câtorva secunde. „Noi” nu are istorie, exactitate sau formulă de alcătuire, realitate sau continuitate. „Noi” este doar un cuvânt pe buzele mele și așa o să rămână. Precum „dumnezeu” este un cuvânt pe buzele umanității: el nu se vede și nu a fost niciodată construit și durabil. Vreun om în cumpăna neîmplinirii și-a imaginat un zeu, a scris despre el, i-a atribuit niscaiva evenimente, i-a dat un nume. Și asta a fost suficient pentru miliarde de oameni sa creadă că lucrurile sunt asa cum se înfățișează în fața ochiului comun. Apoi eu mi-am imaginat un „noi” și am simțit imediat nevoia să îi asociez măcar un eveniment sau două, evenimente trupești și reale, doar ca să am mai târziu la ce să privesc înapoi cu regret sau dor, și să nu zic că nu știu cum îți miroase pielea. Din aceste mtive am ieșit afară în ploaie și vânt și noroi cât vezi cu ochii, și amândoi am cutreierat străduțele acelea murdare, întunecate și nesigure. Nesigure pentru ochiul obișnuit, căci figurile și vocile noastre se amuzau pe seama faptului că fiecare lucru bun este compensat de unul rău care urmează. Te mirai tu însuți de tine că ai făcut pe cineva fericit, măcar pentru câteva clipe, parcă știind că mai târziu urma să se compenseze și asta. Se vede foarte bine cum dumnezeul unora doarme în puf, în timp ce ei se zbat pe sau în pământ. Așa cum tu nu ai ridicat nici măcar un deget să îmi arăți măcar că nu sunt nebună sau obsedată, căci simțeam în mine și obsesie și nebunie și tu te delectai cu peisajul. Știi foarte bine că un cuvânt spus la timpul lui valorează mai mult decât așteptarea și frământările dinaintea lui, și mai mult decât deznădejdea și tăcerea care îl vor înlocui. Cum nu te-ai obosit nici măcar să îmi curmi căutarea și curiozitatea mai aprigă decât propria-mi viață... Acea voință a înmugurit în mine în fața acelei căni de ceai de mentă: voință care mi-a dat o energie copleșitoare pentru corpul meu până atunci mort, ieșindu-mi prin pielea încălzită și umezită de amprentele tale cuminți. Consider că deja te-am consumat. Am făcut în așa fel încât, într-un timp foarte scurt, am stors din tine puțina răbdare și bunătate pe care erai dispus să le oferi. Acum ce să mai cer, mai mult decât un gând... despre care tu spui că este un gând irosit, la fel ca visul tău de a avea un pian. Dar nici un gând nu este irosit dacă are cine să se îngrijească de el!