Nu mă pot hotărî ce titlu să dau creației mele din această seară tristă.

“Pentru ce?”
“Uită-mă!”
“Dac-aș putea...”
“Rugăciune”
“De ce?”
“Unde?”
“Câți?”
“Dar până când?”
“Chemarea”
“Dincolo de vis”
“Fără speranță”
“De departe par mai deștept”
“Unde nu-i viață, nu-i nici mătreață”
“După partea urâtă vine și partea a doua”
“Trandafirii nu se ofilesc înainte de ora mesei”
“Dacă n-ar fi fost iubirea, nici n-aș știi ce-i amăgirea”
“Dinspre cele mai aprinse orizonturi, o piatră de foc răzbate până în băltoaca de lângă colțul străzii”

Toate aceste titluri răsar din sufletul întins la maxim, și pur și simplu nu mă pot hotărî.

Vinul de Jerez, minunat de sec cu izul lui de nuci verzi s-a topit în Poesia asta, Poesia mea, și i-a dat și ei acel gust inconfundabil. Doar pentru titlu n-a mai rămas destul, și lucrul acesta nu mă lasă să respir.

Întortochiate sunt căile dragostei, căci parcă doar cu o clipă în urmă aveam o sticlă plină și o iubită de parăsit în triste versuri, iar acum cu ce-am rămas? O Poesie fără titlu.

Pe asta nici măcar nu pot s-o public, mi-ar contazice toate principiile estetice, desfășurate cu o sinceritate vecină cu nebunia în ultimul număr al “Ebulioscopiei Lirice”. Ce-i o poezie fără titlu decât o lumânare fără flacără, un chibrit fără fosfor, o cămilă fără ghiare, un cocoș fără buze?

Ori asta nu poate fi acceptabil pentru un estet, e un sacrilegiu, un iconoclasm și-o profanare. Unele poezii nu merită nici să aibe titlu, de aceea când o Poesie vibrează de Sentiment e o crimă de neînchipuit s-o decapitezi.

Dar uite că mi se-ntâmplă, și nicidecum nu mă pot hotărî. E târziu (4:50 AM) și nicidecum hotărârea nu-mi vine – și așa mai pun o nouă noapte nedormită pe altarul Iubitei. De fapt a Fostei Iubite în acest caz, căci îndată ce va avea un titlu, Iubita își va lua zborul de pe craca mea.

Să fiu 100% sincer, practic e puțin tardivă poezia asta, căci Ea a zburat de vreo două săptămâni, și trece strada când mă vede pe partea ei, ceea ce mă îndurerează în ultimul hal. Și mi-a fost imposibil să accept. N-am mai scris o pozie de două săptămâni din cauza asta. Ea a rămas insensibilă, ca o piatră aruncată în omul de la stâlpul infamiei, căzută la picioarele lui sângerînde.

Așa că trebuie să găsesc un titlu, să mă despart, să-mi pot vedea de viața mea poetică, și să pornesc din nou la drum, Cavaler al Tristei Figuri, pentru o nouă Rosinanta.

(pauză 10 minute, concentrare, energie, lumină spirituală)

Ce titlu, că dacă mă uit mai bine nici măcar nu mai am hârtie, și să fiu dat Șpaimei daca ies pe frigul ăsta din casă! Ei, drăcie! De s-ar scula morții cu capul crăpat să mă cheme în lumea lor, tot n-aș ieși din casă pe frigul ăsta. Mai bine scriu direct pe masa de la bucătărie, așa Poema va rămâne inscripționată fără milă, ca o mizerie domestică, printre tăieturi de cuțit și firimituri vechi.

“Poesie fără titlu
(titlu temporar)
De Giluc Șofroneciu
Blestemele fie cu tine, că de nu fi-vor cu mine,
Nebuno cu ochii-jăratic,
Pramatie cu ghete de plastic,
Cu buzele tale bețive, cu țâțele tari și parșive!
Dispari chiar acum, nedorito
Din lumea ce mi-ai hărăzit-o
Rece și rea și nebună
Du-te la altul stăpână!”

Ei, da! Acum pot să zic: ei, dar, da!

Am exorcizat-o odată pentru totdeauna din casa mea, și nu-mi mai rămâne decât să ard această Poesie împreună cu masa de la bucătărie pentru a Șcăpa de Șpectrul ei.
Am amețit de emoție și am zăcut așa pe spate, în reverie, preț de vreo 30 de minute.

Apoi m-am trezit și am început să râcâi încet-încet Poesia de pe masă, cu cuțitul de pâine. De Fosta Iubită am scăpat, dar de masa la bucătărie mai am nevoie.