agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3678 .



Azilul (5)
proză [ ]
Ceasornicarul

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2006-04-09  |     | 



Omul era potrivit de statură, cu umerii ușor aduși în față și pășea încet, cu grijă, parcă numărându-și pașii, atent la un ritm doar de el știut.
Pe holul azilului, la o țigară, gândeam la cum trebuie să fie viața când nu mai aștepți nimic. Pașii ritmici ai bătrânului dădeau viață unei muzici menită a mă contrazice, sugerându-mi – nu știu cum – că, pesemne, aștepți ceva până în ultima clipă. Nu contează ce. Ceva. Ceva ce poate n-ai așteptat niciodată sau, dimpotrivă, ai așteptat toată viața, ori nici măcar nu ai idee ce ar putea fi. Însă, de bună seamă că așteptarea aceasta nu se sfârșește niciodată, altfel cum ai găsi resurse să-ți plimbi bunăoară pașii pe holul întunecos al unui azil? Să te oprești la un capăt și să-ți arunci ochii pe fereastră, nădăjduind să primești de acolo răspunsul. Apoi s-o iei de la capăt. Să mai zăbovești clipe fără rost, după care să te întorci la aceeași fereastră, care se încăpățânează să rămână ceea ce este – un geam într-o ramă și-atât.
S-a apropiat cu sfială de mine să-mi ceară, cu voce stinsă, un foc. I-am întins bricheta cu mâna stângă, așteptând s-o primească. Dar, brusc, parcă se râzgândise, fixând atent un punct de pe mâna mea. Și nu mică mi-a fost surprinderea să-l aud punând o întrebare, de data asta cu glasul înviorat de descoperirea făcută:
- Cum, n-aveți ceas?!?
Buimacă, îi mai arăt o dată bricheta, crezând că a-ncurcat cuvintele.
- Nu, nu. Despre ceas era vorba. Oamenii obișnuiesc să poarte ceasuri și credeam...
- Urăsc ceasurile, îi spun, revenindu-mi. Când voi ieși la pensie, primul lucru pe care-l voi face va fi să le arunc pe toate din casă.
- Ah! Nu spuneți asta! Mă doare sufletul.
Și chiar și-a dus mâna la inimă, cu un gest ce nu părea deloc teatral, ci izvorât dintr-o mare durere.
- Nu, nu spuneți asta. Eu le iubesc. Atât de mult, încât am preferat să rămân sărac o viață decât să m-ajung de pe urma lor. Așteptați aici! Vreau să v-arăt ceva.
Apare curând, târând o lădiță cafenie, roasă de vreme și încuiată cu lacăt. O pune jos cu infinită grijă, o descuie cu o mișcare sigură și, ridicându-i capacul, mă-ndeamnă să privesc. Privirii mele se-arată mulțime de ceasuri rânduite frumos, mici, mari, de mână sau de buzunar. O adevărată colecție despre care mi-a spus c-a adunat-o în timp din diferite surse, în general de la oameni care, dintr-un motiv sau altul, doreau a se descotorosi de ele și, cunoscându-i pasiunea, veneau să i le ofere. Unora dintre aceste ceasuri le mergeau limbile și indicau, toate, aceeași oră, semn că nu doar le păstra ci le avea și grija. Când am ridicat, întrebător, privirea, omul cu ceasurile și-a început spovedania:
- De meserie, sunt ceasornicar. Asta am făcut toată viața și niciodată nu mi-a părut rău. Unii cred că-i o meserie prea migăloasă și plictisitoare, dar mie mi-a plăcut tare mult. Asta pentru că niciodată n-am privit ceasul doar ca pe un obiect de care te slujești ca să măsori timpul. Pentru mine, ceasul se află în strânsă legătură cu cel care l-a purtat și astfel fiecare dintre ele are o poveste. Eu am știut să le-ascult poveștile, iar acolo unde nu mi-au spus-o, am încercat să le-o inventez, pornind de la câteva date pe care le aveam. Acesta - mi-arată, atingându-l ușor, un ceas fin al cărei purtătoare fusese, de bună seamă, o femeie- e din aur. Valorează destul și chiar merge, după cum vedeți. M-am străduit să-l țin în viață. L-am cumpărat cu gândul de a-l revinde dar, după ce i-am aflat povestea, m-am răzgândit. Nu se făcea s-ajungă pe mâna vreunei inse care l-ar fi apreciat doar ca pe o bijuterie. Căci ce sunt bijuteriile lipsite de povestea lor, decât inutile străluciri fără viață?
Doamna care mi l-a adus era sora nefericitei posesoare de o zi a ceasului cu pricina. Îl păstrase zece ani, nici ea nu știa de ce. Dar, în cele din urmă, a vrut să scape de odiosul obiect care a provocat moartea surorii ei, pe nume Natalia – din câte am înțeles o doamnă din înalta societate, de o deosebită frumusețe și o sensibilitate rară, ceea ce i-a fost fatal. Ceasul poartă o inscripție: „Iubitei mele, Carina”. Natalia primise ceasul de ziua ei, de la bărbatul pe care-l iubea și cu care urma să se căsătorească. Se pare că și acesta a iubit-o nespus. Dar cineva zicea că marile iubiri ar fi sortite pieirii, chiar și atunci când te aștepți mai puțin, chiar dacă nu există motiv real pentru asta. Dispar și se duc, de parcă iubirea ar fi păcatul capital al omenirii, pentru care omul trebuie negreșit să plătească. Cum spuneam, Natalia primise ceasul de la viitorul soț. A doua zi au găsit-o înecată în lacul din spatele casei. Lăsase și un bilet: „N-aș fi putut trăi cu rușinea de-a fi iubit omul care m-a trădat. Și nici n-aș fi putut trăi fără să-l iubesc.” Toți au fost nedumeriți, cel mai tare nefericitul iubit, care nu putea înțelege nicicum. Misterul s-a lămurit abia când cineva a observat inscripția de pe ceas. Cum era normal, „vinovatul” a început cercetările. Așa s-a aflat că cel care făcuse inscripționarea încurcase numele, având comandate în același timp, de către persoane diferite, două dedicații pentru ceasuri: „iubitei mele, Carina” și „iubitei mele, Natalia”. Omul și-a cerut mii de scuze, dar asta n-a ajutat-o defel pe biata Natalia, care murise crezând că iubitul ei mai are pe cineva, și nici pe sărmanul om, care nu fusese suficient de vigilent când a ridicat ceasul, verificând dacă a fost inscripționat corect. Am întrebat-o pe sora Nataliei de ce crede că aceasta n-a încercat să lămurească problema înainte de-a fi luat o decizie atât de definitivă. Mi-a răspuns cam așa: „ O cunosc bine pe Nati, suntem gemene. Eu am fost singura care i-a înțeles gestul și știu că ar fi preferat să moară decât să ceară socoteală omului pe care-l iubea. Și, probabil, ideea care i-a venit prima dată în minte – aceea că el ar fi trădat-o – i-a întunecat gândirea, făcând-o să excludă posibilitatea de a lua în calcul o banală greșeală”.
M-a tulburat atât de tare povestea asta, încât mi-am pus de atunci o mie de întrebări. Fără niciun răspuns. Murim degeaba. Și tot d-aia trăim și iubim. Eu nu mai știu care-i rostul...
După o pauză în care a mângâiat cu privirea „comoara” adunată în lada veche, a hotărât să-și aprindă, în cele din urmă, țigara, continuând:
- Mda. Fiecare ceas poartă cu el o poveste. Și-al meu, ăsta pe care-l port, are una. E lungă, prea tristă și încă nu m-am hotărât s-o spun nimănui. L-am dobândit în niște împrejurări care mi-au dovedit că sunt și voi rămâne om, până și-n cel mai negru moment al vieții. Și-l port mereu tocmai ca să nu uit asta.
M-am despărțit târziu de omul pe care unii îl numesc ceasornicar, alții nebunul cu ceasuri și căruia eu îi spun colecționarul de suflete. Căci, ascultându-i poveștile răspândite prin fum de țigară, am înțeles că în lădița lui nu adunase obiecte ci oameni, cu durerile, bucuriile și neîmplinirile lor.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!