M-am născut aici. În lumea mea e frig și gheață, iar degetele îți degeră când mergi prin zăpada ce acoperă câmpiile pustii. Asta se întâmplă iarna, iar acum este iarnă. Un anotimp care durează de prea mult timp pentru mine, chiar dacă de abia acum a început.

Mi-e frig la picioare și mai pun un lemn în soba din… nici nu mai știu din ce e făcută soba mea. Posibil să nu fi știut niciodată, sau chiar dacă am știut, am uitat multe chestii în lunile ce au trecut.
Mi-au spălat creierul.
L-au spălat în cel mai nesimțit mod cu putință, ștergând aproape tot, la fel cum formatezi un hard virusat. Nu sunt un om de știință. Nu știu ce și cum mi-au făcut. Tot ce știu e că trecutul meu nu se mai află în mintea mea, ci stă acolo, pe masă de lângă sobă, într-un dosar cu foi de plastic imprimat și cu coperți galbene lucioase. Galbenul este culoarea pericolului și eram conștient că, deschizându-l, am să dau drumul primejdiei să se prăvălească peste mine ca o avalanșă.
L-am deschis.
L-am deschis de atâtea și atâtea ori săptămâna asta și de fiecare dată mi-a venit să-l arunc în foc, să-mi ard tot trecutul, să o iau de la capăt, să plec undeva la marginea Galaxiei și să-mi schimb retina și amprentele digitale în speranța că nu mă vor găsi. Ha, ha! Ce glumeț sunt. Normal că mă vor găsi. Ei te găsesc oriunde, iar tot ce poți să faci e să-i păcălești cât mai mult pentru a-ți prelungi perioada de libertate. Eu cred că i-am fraierit destul, întinzând coarda la maximum.
Și nici nu puteam să încep o viață nouă la vârsta pe care o am.
Treizeci de ani.
Poate că pare amuzant, dar deja mă simt bătrân. Sistemul imunitar mi-a slăbit și am răcit imediat cum am pus piciorul în lumea înghețată pe care o numesc „acasă”. Simt cum gâtul îmi este uscat și cum nasul îmi curge asemenea unei ființe inferioare. Probabil că am și febră…Acum am început să mă ascult ce spun. Oare am eu dreptul să vorbesc despre inferioritate și superioritate atât timp cât amintirile mele sunt doar o bucată de plastic pe o masă de lemn?
Mai bag un lemn în foc și îmi țin palmele apropiate de soba primitivă din cameră. Mă lipesc cu spatele de teracotă… A, da, asta e. Teracotă se numește materialul din care e făcută soba. Mă lipesc cu spatele de ea și simt cum căldura îmi învăluie corpul. Mi-e mai bine acum, deși picioarele încă îmi sunt înghețate. Ciudat. Dintre toate locurile în care am fost de când am scăpat din mana lor, aici mă simt cel mai bine. E poate singura certitudine pe care o am în ultimele luni, siguranța că sunt într-adevăr acasă.
Și dosarul de pe masă ar trebui să fie o certitudine, dar habar nu am cât rahat ar fi putut să bage în el doar ca să-mi răscolească mie creierul și să mă facă să cred doar ceea ce vor Ei să cred. Mă doare-n cot de spusele bucății galbene de plastic.

Fanil, Războiul de pe Calakura, Halakaria, Iazarem, Tranisia, jungla Teremoniană, Pământ și multe alte conflicte naționale, internaționale și intercoloniale. Daca mă iau după ce scrie în dosar, eu am fost în toate locurile astea, sabotând, executând, aruncând în aer chestii, în mare, ucigând fără scrupule și fără remușcări. Mai bine zis, am fost criminal plătit, iar din ce scrie în copiile făcute după rapoartele milițiilor se poate spune ca am fost cel mai bun.
În societatea de azi probabil că adevărul nu este decât ceea ce credem noi că este adevărat, pentru că, dacă în comunism cea mai bună armă era frica, în capitalismul de astăzi cea mai bună este manipularea. Nu știu cine m-a învățat teoria asta; pur și simplu o am în minte, alături de capacitatea de a vorbi, unele deprinderi și câteva norme morale generale.
Binele și răul.
Da, spre surprinderea mea știu diferența dintre bine și rău. Știu ca e rău să ucizi și că e bine să ajuți, iar asta mă face să mă îndoiesc și mai tare de dosarul galben. Totuși…
Rahmid Karan, 53 de ani, căpetenia Frontului Libertatea de pe Fanil, regele drogurilor, creatorul celei mai mari rețele de sclavi din galaxie. I-am zburat capul. Și lui și locotenenților săi.
Iuzir Matah, un politician nebun pregătit să încerce „puțină” epurare etnică pe jumătatea lui de planetă. L-am otrăvit.
Nu pot să nu vad spiritul justițiar din spatele presupuselor mele acțiuni. Dar nu sunt un erou. Conturile din băncile inter-planetare îmi confirmă asta. Sunt bogat, chiar foarte bogat, iar averea mea miroase a sânge.

Ai auzit vreodată un tunet iarna? Eu aud unul chiar acum. E semnul că furtuna se apropie de mine, furtuna mea personală, pe care eu am stârnit-o atunci când nu am vrut să fac ceea ce voiau ei. Coborând dintre norii albicioși, navele lor se apropie de suprafața înzăpezită.
Casa mea e chiar în mijlocul câmpiei, singură, înconjurată doar de nimicul rece și alb. Nu e tocmai imaginea cea mai corectă a unei ascunzători, însă nu cred că am venit aici ca să mă ascund.
Am zece minute să mă pregătesc, să-mi iau echipamentul. Să devin una cu natura. Vai, cât detest clișeul ăsta. Nu vreau să devin una cu natura asta pe care o urăsc, oricât de mult mi-ar zice marii războinici care au descoperit tehnica asta. A deveni una cu natura în perioada asta a anului, înseamnă a sta în nenorocita aia de zăpadă.
Îmi pun costumul perfect alb din material termoreglabil, apoi mă îndrept spre Cutie. Valiza mare și neagră în care stau armele probabil că are un nume și o serie, ca toate porcăriile militare din ziua de azi. Eu pur și simplu i-am spus… Cutia. Înăuntrul ei, în lăcașuri tăiate frumos în burete, stau bucățile de arme așteptând să fie puse laolaltă.
Prima dată când le-am asamblat, acum trei zile, mi-a luat trei minute. Acum le-am pregătit în mai puțin de un minut. Probabil că orice ființă umană normală, are nevoie de câteva zeci de minute, dar eu nu sunt normal; sunt conștient de asta.
Pistolul. O bucată veche de metal, cu urme vizibile de toceală pe mâner. „MODEL OF 1911. U.S. ARMY”, este gravat pe o margine, iar dedesubt scrie: „TOKYO MADE ÎN JAPAN No 702171”. Pe partea cealaltă, unde siguranța triunghiulara este pusă, este desenat un căluț cabrat. La dreapta sa scrie „COLT SFG.CO HARTFORD.CT.U.S.A.”, iar la stânga „PATENTED APR 20.1887. SEPT. 9. 1902 DEC. 19. 1905 FEB.14.1911 AUG 19.1919”. Habar nu am ce vrea să reprezinte calul, sau tot scrisul ăsta. Tot ce pot să înțeleg e că am un model de armă vechi de trei sute de ani, făcut în Japonia după proiect american. Nu știu cât e de eficient, dar îmi place. Pun mana pe mâner și simt metalul rece în palmă și plasticul striat gâdilându-mi buricele degetelor. O armă frumoasă și elegantă.
Apoi mai e cuțitul. Superb, dar nu știu cât de eficient. Mă joc cu degetul pe tăișul lamei pentru a vedea cât de ascuțită este. Un gest pe care îl fac din reflex și care nu-mi dă nici un răspuns privind eficacitatea pumnalului frumos decorat cu motive florale pe margini.
În final iau monstruozitatea mare și neagră despre care nu știu mare lucru. Are o lunetă micuță dar foarte performantă, pe care am testat-o zilele trecute, are o țeavă lungă și suficient de groasă pentru a permite uriașelor gloanțe să iasă. Și mai are un pat perfect adaptabil pe umărul trăgătorului. Seamănă cu o armă de vânătoare antică. Nu scrie nimic pe ea și nici nu știu dacă o asemenea marfă există pe piața de armament inter-planetară. În trei lăcașuri separate din Cutie se afla muniția. Trei gloanțe ascuțite, lungi de cincisprezece centimetri, făcute dintr-un material transparent și verzui. Le introduc pe rând în încărcător, apoi bag încărcătorul în orificiul din burta carabinei.

După trei minute de la boom-ul sonic ce mi-a confirmat intrarea navelor în atmosferă, ies din casa pentru a vedea câte sunt. Trei. Sunt triunghiulare și pot căra trei oameni. Am trei gloanțe în încărcătorul pustii. „Trei” se repetă obsesiv în calculele mele. Ironic și în același timp predestinat.
Pun patul puștii pe umăr, ochesc botul navei din dreapta și trag. Un punctuleț verzui apare pe fuzelajul triunghiului zburător iar după o secundă aparatul de zbor începe să cadă perpendicular spre sol, lăsând o dâră întunecată. După câteva secunde explodează într-o jalbă de scântei.
M-au reperat. Încep să tragă salve de plasmă spre mine, nu mă nimeresc. Ochesc nava din dreapta și o aduc în aceeași stare ca pe cea din stânga.
A mai rămas doar una, care trage spre mine în disperare. Ochesc și trag, dar grăbindu-mă, nu nimeresc .
Se pare ca destinul nu exista. Hmmm, știam asta.

Mă îndepărtez de casă pășind în imensitatea înzăpezită, unde costumul mă ține departe de ochii lor. Acum sunt una cu natura, oricât de mult m-ar enerva asta.
Cele două epave fumegânde mai explodează odată la contactul cu solul, în timp ce nava rămasa aterizează lângă casa mea. Trei oameni, îmbrăcați în costume asemănătoare cu ale mele, coboară din nava. Aveau în mana un fel de mitraliere. Se apropie de mine, deși nu mă pot vedea.
Mi-am petrecut toata dimineața mergând prin zăpada, lăsând urme de pași în jurul casei, pentru a mi le acoperi pe cele pe care le-am făcut acum. De aceea aveam picioarele înghețate, de aceea uram zăpada și frigul. De obicei îmi plac ambele, dar mai devreme am avut genul de comportament pe care îl au bărbații bădărani: își iubesc femeile, dar le mai înjură câteodată.
Stau întins și, oricât de bun ar fi costumul, tot îmi este frig. Îmi țin respirația pentru a limita căldura emanată de aburi ce intra prin furtunurile sistemului de respirat. Nu a mai nins de câteva zile și noaptea a fost un ger cumplit. Zăpada afânata trosnește sub picioarele atacatorilor. Se apropie de mine.
Încet.
Am puțină zăpadă aruncata pe mine, pentru ca acoperirea să fie completă. Unul dintre atacatori aproape ca mă calcă. Acum este cu picioarele aproape de șoldul meu. Perfect. Cuțitul meu iese din zăpada și se înfige în călcâiul celui de lângă mine, secționându-i tendonul lui Ahile. Căzut peste mine, atacatorul umple zăpada de sânge. Prima data de sângele călcâiului rănit, apoi sângele provocat de gloanțele pe care colegii săi i le-au înfipt în spate în încercarea de a mă împușca pe mine. Stand în continuare cu cadavrul primului atacator pe mine, scot pistolul și-l împușc în cap pe unul dintre ei, lăsându-l intr-o balta de sânge amestecat cu bucăți de craniu și creier. Pe ultimul rămas îl nimeresc în umăr, în cot și apoi în genunchi. Cu mana aproape amputata de gloanțe, scăpă arma în zăpada și cade în genunchi.
Mă ridic de sub primul cadavru și mă îndrept spre rănit. Îi pun pistolul la tâmplă. Îmi dau jos gluga și masca respiratorie care îmi acopereau capul.
— Omoară-mă, îmi zice el privindu-mă cu figura inexpresivă a măștii sale complet albe.
Chipul său este ca acela al unei statui de marmură.
—Să te omor? îl întreb eu. Dar daca te omor, atunci cine mai transmite mesajul meu șefilor tăi?
— Omoară-mă! urla el și scoate cu mana sănătoasa o grenadă.
Dar înainte să o armeze îi trag un glonț în cap.
Probabil ca știa și el ce o să-i facă Ei după ce ar fi aflat că misiunea a fost ratată. Rahat! Nu am reușit să le transmit nimic.

Se pare ca știu să lupt. Ciudata chestie cum am reușit să dau de pământ cu nouă criminali profesioniști. Mai ales că ar fi trebuit să am un fel de amnezie indusă, sau cum i-o zice. „Amnezie indusa”? Ce porcarii pot să gândesc. Acum devenii și psiholog, sau psihiatru, sau cum i-o spune. De fapt, într-un fel, am dreptate, pentru că ei mi-au indus amnezia, deci e „amnezie indusa”.
Însă capacitatea mea de luptător probabil că nu a fost imprimată în creier, ci vine de undeva din instinctul primar, căpătat la naștere. Acum stau și mă întreb dacă nu cumva unii dintre noi ne naștem criminali. Iată-mă, stau intre trei oameni morți, cu alți șase arzând la vreun kilometru de mine și filozofez, de parcă nu aș avea alte lucruri mai bune de făcut.
S-a ales praful de planul meu. Voiam să le trimit un rănit, care să le transmită un mesaj de genul „lăsați-l în pace daca nu vreți să ajungeți ca mine”, dar rănitul meu are cerebelul împrăștiat prin zăpadă.
Intru în casă.
Mi-e frig.
Mai pun un lemn pe foc și încep să-mi fac bagajul. Dacă nu plec de aici, mâine și-așa vor veni cu o armă orbitala și-mi vor arde casa cu o raza laser. Sper totuși să nu o facă. Îmi place casa asta și as vrea să mă întorc aici după ce s-o termina totul.
Înainte să plec mai mă apropii odată de soba de teracotă și încerc să mă încălzesc, deși știu ca diferența de temperatură dintre înăuntru și afară nu va face decât să-mi accentueze răceala.
Stând cu spatele pe sobă și cu fața la masă, văd dosarul galben. În confuzia ultimelor zile, am uitat să mă uit la două chestii în dosar. Prima ar fi cine l-a scris și a doua ce scrie până la sfârșit, pentru că nu am apucat să-l citesc pe tot.
Pun mâna pe bucata de plastic și o deschid. Pe ultima copertă, într-un colț, era un triunghi micuț, cu o coroană deasupra și două săbii încrucișate în interior. Dedesubt: ISS. Serviciul Interplanetar de Securitate. Varianta la scară largă a ceea ce era acum câteva sute de ani Interpolul. Hm, și eu care credeam ca Ei l-au făcut.
Am remarcat că țintele sunt trecute în dosar în ordine cronologică. Mă uit pe ultima pagină. Ei. Iar acolo unde pe fiecare pagina scrie „misiune îndeplinita cu succes”, aici e un mare și roșu „misiune neterminată”.
Acum știu de ce mi-au spălat creierul.
Eu am început războiul asta, iar Ei vor să-l termine.


Totul capătă sens acum. Nu e decât un nesfârșit șir de cauze și efecte. Lumină și întuneric. Alb și negru. Bine și rău. Acțiune și reacțiune. Eu sunt unul, ei sunt mulți. Eu sunt orb, ei atotvăzători.
Eu sunt un asasin, ei vor fi morți.

SFÂRȘIT