agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-07 | |
Aș fi vrut să scriu despre Timișoara, despre orașul pe care l-am deșertat de amintiri și prieteni și nopți albe și solitudini împreunate pasager - ca să-l închid într-o cutiuță de păstrat galaxii, la piept, unde mocnește sufletul. Orașul ca o provincie natală pe care o lași în urmă pentru artificiile și splendoarea capitalei și pentru o iubire la picioarele căreia se aruncă toate provinciile și regatul întreg împreună cu ele.
Aș fi vrut să scriu la romanul care atârnă perdant de-un șir nedeslușit de litere, ca o bucățică de sticlă ce se învârte necontrolat, furând fiecărei raze de lumină aflate prin preajmă ipostaze mereu noi și imposibil de descris. Am stat luni de zile, ca un păianjen ce împletește rețele complicate și nesfârșite, sufocându-se în cele din urmă pe sine, închistat în cel mai întunecat colț și sugându-și până la retardare seva propriului creier, în lipsa unei insecte-idei cât de mici pe care s-o bobineze, și pe măsură ce o stoarce de vlagă, s-o înfășoare în mijlocul nespusului, al Poveștii cu aripi încă abia filigranate in scânteile ce aprind sinapse și desenează vag hărți de continente neexplorate sau licăresc confuz pe pista de cobalt întunecat a unui aeroport încremenit în noapte. M-am trezit în aerul tare al iernii și, sclav al rutinei zilnice, încerc să fur din puținele ore de libertate hibernală câte un fir din care să țes haina străvezie cu care să îmbrac niște rânduri costelive, doar-doar se va mai îndulci un pic orizontul ăsta cu gust de medicament expirat. * Habar n-am să cânt deși îmi sună câteodată în cap mixaje de melodii cunoscute și partituri noi pe care mintea mea obosită le desfășoară pe versantul unui vis plin de culori țipătoare. Vreo câteva nopți la rând am avut un asemenea vis înfiorător de frumos, nu atât prin amestecul delirant de sunete și culori cât prin faptul că de fiecare dată părea să dureze ore în șir, deși de fiecare dată când mă trezeam aveam senzația ca abia adormisem și mă clătinam nesigur și epuizat, ca după o noapte lungă de nesomn. Într-una din nopți am visat o femeie despletită, cu sâni albi și sfârcuri ca de ciocolată, cu privire nebună, cu cizme de dresoare de circ și cu o blană opulentă acoperindu-i pielea goală și coastele subnutrite ieșite ușor în relief ca dintr-un trup-arc. Femeia asta coboară pe scările rulante la metrou la Eroii Revoluției, într-o dimineață oarecare, printre fețe tuciurii, fără nimic etnic în ele, doar cu amprenta martiriului unei noi zile de muncă începute devreme. Se oprește în spatele oamenilor înfrigurați ce așteaptă să-și taxeze cartelele; ea nu va trece prin furcile caudine ce te trimit la Unirii, Eroilor, Militari-Industriilor pentru încă o zi de scârbici. Se urcă pur și simplu pe balustrada de lângă scările ce duc jos spre peron, își lasă să cadă haina de blană, dezvăluindu-le tuturor fesele rotunde și albe, sânii rotunzi și albi, sfârcurile de ciocolată, pubisul fără păr ca al unei fete neîmplinite. Și înainte ca paznicul adormit sau casiera adormită sau vânzătoarea adormită sau tuciurii cu fețe umflate de somn, căciuli și geci terne să poată să-și inchidă gurile căscate, femeia nebună își trece zece degete date cu ojă argintie peste coastele reliefate ca un portativ și scoate cel mai frumos sunet de harpă auzit vreodată, amplificat de sute de ori prin toate galeriile, de la Piața Sudului până la Unirii și mai departe până la Romană și Universitate. Sunetul nebun de frumos al frumoasei nebune îi țintuiește pe toți muritorii într-un crescendo ale cărui reverberații sunt simțite și la suprafață, răzbătând prin forfotă, mâzgă și claxoane. Nu putea nimeni să prevadă sfârșitul brusc al acestei halucinații în masă. Pielea-grif acum înroșită a nebunei era brăzdată de urmele argintii ce dădeau acea melodie minunată de autoharpă (suflet-instrument care cântă la el însuși); când crescendo-ul ajunse în punctul culminant printr-o ultimă notă prelungă dusă cu grijă de la claviculă până la limita ultimei coaste, în dreptul ficatului, femeia căzu străfulgerată, ca și cum ar fi atins o linie de înaltă tensiune. Saltul de la balustradă pe peron, o lăsă pe autoharpă fără cunoștință. Oamenii se treziră din reverie și se îmbulziră în jurul trupului prăbușit. Cineva aduse blana. Pe peron, lângă corpul inert, începuse să se formeze o baltă și din sfârcurile ciocolatii curgea lapte de un alb străveziu. O muiere își făcu cruce. * Aveam ceva rece pe sfârcul stâng. Am deschis ochii și am văzut că-mi căzuse pastă de dinți pe piept. M-am șters și am continuat să mă periez, închizând din nou ochii ce nu suportau pleoapele desfăcute. Apa era rece cât să alunge fumurile nopții; am dat drumul la duș și am lăsat-o să curgă. În cinci minute va fi aburindă, fierbinte. M-am dus în dormitor. B. dormea, cu pătura dată la o parte. Aș fi vrut să mă culc lângă ea, s-o cuprind în brațe, și să adorm lipit de trupul ei cald, să simt atingerea fermă a feselor ei pe pântec și moliciunea sânilor somnoroși în palme. Aș fi vrut... I-am tras pătura până sub bărbie și am sărutat-o pe gât, sub ploaia de păr castaniu răsfirat pe pernă. S-a întins ca o pisică și mi-a dat un “bună dimineața” șoptit înainte să adoarmă la loc. Ea mai are aproape o oră de somn. O invidiez. Sting televizorul care pornește automat în fiecare dimineață la ora șase treizeci. Mă deranjează genericele țipătoare ale emisiunilor de știri sau programele de muzică ce difuzează dimineața devreme melodii lente care nu te îndeamnă decât la somn. Îmi arunc boxerii în coșul de rufe și intru în baie. Apa e fierbinte, după cum mă așteptam. Și în aproape toate celelalte apartamente din blocul meu, alți inși la fel de obosiți, cu ochii cârpiți de somn, se clatină în drumul spre baie, își lovesc lingurițele cu un clinchet de clopoțel în cănile de cafea, își ronțăie felia de pâine prăjită fără gust și-și caută țoale. În douăzeci de minute o să mă văd cu toți acești oameni pe peronul metroului. Gesturi repetitive. Mă gândesc că pe măsură ce înaintăm în vârstă, gesturile, practicile cotidiene și tabieturile ne invadează tot mai mult din spațiul unei zile-lumină. Așa ajungi să trăiești în somn lucruri mult mai imprevizibile decât în orele de trezie. Atunci când nu ne substituim, prin forța excepției, unei zile obișnuite de muncă, facem – cel puțin până la un punct – cam aceleași lucruri. Suntem, până la (sau de la) un punct, doar niște furnici disciplinate. Milioane. Gustul mentolat-înțepător al pastei de dinți, ochii umflați de somn, pașii nesiguri, șoapta de bună dimineața, erecția aproape dureroasă, sărutul de dinainte de plecare, zgomotul cheilor în broască, toate rămân în ultimă instanță la fel. Singurul care continuă să se schimbe iremediabil, chiar și în acești timpi repetați, este trupul acesta ud, tremurând vag de frig în fața oglinzii. Trupul și duhul pe care-l îmbracă. Îmi pun căștile încă înainte să ies din scară. Nu pot, nu vreau să ascult mormăielile monotone ale celorlalți muritori care vor construi și azi capitalismul pe vreuna dintre platformele industriale de la marginile metropolei. Orice muzică le e preferabilă. Afară-i un vânt groaznic de iarnă și e cu atât mai bine că din cinci pași ajung la gura de metrou. Coborând în subteran, încep să respir rapid și mai puternic, ca și cum m-aș strădui să adun oxigen din jur, ca și cum m-aș sufoca. E momentul în care și mie, ca și celorlalți oameni ce coboară în pasajul luminat artificial, ni se opresc bateriile interioare ce ne susțineau ghirlandele înfășurate ca un ADN metaforic pe visurile, talentul ascuns, zâmbetul in nuce, partea invizibila ce ține de cine/ce-aș-putea-fi, pe care o are fiecare dintre noi. Tipul ăsta în uniformă de agent de pază, cu burta lui și obrajii rotofei de suflător – sunt sigur că ține ascuns, palmat sub geaca neagră-murdară, un saxofon la care n-a cântat demult. Celălalt, individul cu părul creț ce întoarce paginile tabloidului ca și cum ar frământa un aluat, e un cofetar pe cinste, care nu și-a mai pus de multă vreme șorțul, sau poate nici nu știe s-o facă. Casiera ce vinde cartele de metrou călătorilor zgribuliți are degete de pianistă nedescoperită; vânzătoarea de la patiseria de unde îmi iau croissantele cu alune clipește din gene mai abitir ca Marilyn Monroe, iar puștoaica ce fumează în colț, desenează desenează rotocoale de fum prea reușite ca să nu fie o pictoriță posibil celebră. Toți oamenii aceștia, d-l și d-na Aș-Putea-Fi, și mulți alții coboară în fiecare dimineață la metrou sau umplu venele și arterele orașului, ca niște legiuni de roboței cu cheiță rotitoare la spate, ce mărșăluiesc disciplinat spre zigguratele din metal și sticlă unde oficiază mari preoți eunuci sau generali cu fețe de circari ce-și comandă trupele de sclavi ai target-urilor în slujba Etern Măriei Sale, Banul. Și toți ne dăm de pământ, ne prăbușim, ne uităm în casa liftului, ne aruncăm de pe balustrade ce duc în subteran, ne sinucidem la modul cotidian fantomele albe, frumoase și nebune ale visurilor pe care le-am putea trăi și pasiunilor pe care le-am putea îmbrățișa dacă am vrea/putea/ști să ne eliberăm. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate