Începu să plouă. O ploaie întunecată în care tunetele și fulgerele își făcură apariția. Ropotul picăturilor de ploaie trâmbițau parcă vestind primejdia ce avea să se apropie. Vântul sufla cu putere permițând crengilor copacilor să-și desfășoare în voie dansul lor diabolic. Pana de curent ce se produsese puțin după miezul nopții lăsase casa într-un întuneric rece și o liniște care lăsa să te înspăimânte în cel mai odios mod cu putință. Singurele zgomote ce se mai puteau desluși acum erau cele ale furtunii și glasul unei bufnițe ce tulbura noaptea cu strigătul ei. Scârțâitul unei ferestre îl făcu pe Cristian să tresară.
Fiind singur acasă, îl cuprinse spaima și îl luă cu tremurat. Se temea de ceva... dar de ce anume? În casă, începu să se lase dintr-o dată frigul. La un moment dat în tăcerea îngrozitoare ce plutea deasupra casei, se auzi din depărtare apropierea unor pași. Cristian, gândi că se aud de undeva de afară, dar se apropiau... tot mai tare și mai tare, spulberând întunericul cu sunetul lor. Nu știa ce să facă, inima îi tresălta în piept și nu avea cine să-l ajute. Vântul puternic suflă o dată cu putere și deschise fereastra camerei unde Cristian stătea ascuns și tremura de frică. Puternica rafală a vântului împrăștie într-o parte și-n alta foile de pe biroul său. Se ridică și se chinuia disperat să închidă geamul. Zgomotul pașilor se auzeau de parcă ar fi ajuns lângă el acum și se opriseră. Timpul parcă se oprise și el în loc... era atât de speriat încât nu avea curajul necesar să se întoarcă. Însă inevitabilul trebuia să se întâmple mai devreme sau mai târziu.
Distinse în întuneric o siluetă ciudată a cuiva, care parcă mormăia ceva, dar nu se întelegea ce anume. Aproape leșinat, Cristian încercă să deschidă geamul înapoi ca să scape fugind în noaptea rece de afară sau orice altceva, numai să nu mai vadă creatura aceea îngrozitoare din fața sa. Erau față în față. Acelei făpturi i se distingeau doi ochi ciudați și o piele sfâșiată. Erau ochi mari ce păreau iritați, mai mult decât roșii, cu o grămadă de vase de sânge parcă gata să pocnească... Îl atinse încet pe braț, iar Cristian îi simți sângele rece, ce îi curgea prin vene. Nu mai avea mult... se terminase totul și nu mai spera la vreo scăpare. Creatura se apropie de el și își deschise gura arătându-și dinții mari, plini de sânge și de carne... probabil de la alte victime. Cu ghearele începu să-i sfâșie carnea și să-i soarbă sângele. Într-un final, nu mai exista nici un Cristian, nu mai era nimeni. În cameră rămăsese doar un schelet cu câteva bucăți de carne și o baltă de sânge. Făptura își desfăcu aripile și se strecură afară prin fereastra camerei. Se făcu nevăzută pierdându-se în noaptea înfiorătoare către alte victime.
Strigătul surd al bufniței încetase și el de mult. Furtuna era acum pe sfârșite iar în curând zorii zilei aveau să-și facă apariția.