agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-21 | |
- Ei vezi, bade Niculae, dacă mai stăteau ăștia mult ne făceau pe toți unguri.
- Numai ei credeau asta. Pe noi nu ne poate face nimeni ceea ce nu suntem. Credeau ei că dacă ne botează, în hârtii, vom vorbi limba lor, ne vom face papistași ori cine știe de ce altă lege? Dar să-i lăsăm, domnule notar, pe unguri în pace. Horvat, notarul de atunci, a făcut ce i-a spus alții mai mari decât el. Și noi vom face, la rândul nostru, ce o să ne spună mai marii noștri. Acum mergem acasă, mâncăm și dumneata o să te culci mai devreme. Vom pleca dimineață, spre Sibiu, cu mult înainte de a se face ziuă. Ne trebuie, pe puțin, patru ceasuri ca să ajungem. Și de acolo va trebui să plecăm devreme că ziua, încă, îi destul de scurtă. După ce au mâncat domnul notar a fost poftit „în casa de dinainte”, adică în camera unde erau ținute lucrurile mai de preț ale familiei. Aici focul duduia în sobă. Mirosea, frumos, a gutuie. Lampa cu petrol, agățată de perete, în spatele unei oglinzi, lumina cu ușurință toate colțurile. Maica Domului, cu pruncul la sân, îl privea blând de sub ștergarul încrețit sub care se afla icoana. O altă icoană, tot sub ștergar, îl închipuia pe Iisus Hristos în apa Iordanului primind botezul lui Ioan. Albul și auriul, pe care iconarul le-a pus în zugrăvirea Tatălui și Sfântului Duh, se îmbina frumos cu albastrul apei și roșul din pânza pe care Mântuitorul o avea peste șale. O moleșeală plăcută îl cuprinse. Suflă în lampă și se întinse sub cerga mițoasă. Somnul îl cuprinse pe dată. I s-a păru că a dormit foarte puțin, dar era odihnit, când a fost trezit de Niculae. - Hai domnule notar și om merge. Pe Cezar l-am prins la căruță. Ia cojocul ăsta și căciula. Pardesiul și pălăria le-om pune în șireglă că nu-ți fac nici o trebuință. Dacă le-ai purta pe dumneata ai ajunge înghețat la oraș. Numai asta nu ți-ar trebui după boala despre care mi-ai povestit că ai avut-o. I-au prins bine hainele date de Niculae. Fără ele n-ar fi putu face față vântului care-i bătea din spate Au străbătut, în noapte, satul. Lumina lunii scotea la iveală fațade de case înșirate de o parte și alta a drumului. Odată cu ieșirea din sat au început să urce, în serpentine, prin pădure. Copacii, cu toate că erau aproape de marginea drumului, nu se vedeau. Căruța părea că înaintează printre două ziduri negre. - N-or fi sălbăticiuni pe la marginea pădurii? Întrebă notarul - Ba sunt, cum să nu fie. Dar Cezar le simte de departe și nechează, atât de tare, de le sperie. Dacă nu le sperie, și dihania înaintează, calul se oprește. Atunci îi primejdie pentru că se ridică în două picioare și ne poate răsturna. Așa s-a întâmplat numai odată, când era tânăr. Avea de abia doi ani, acum are zece. Dar nu-i primejdie. Drumul îi destul de umblat. Sălbăticiunile simt mirosul omului și nu se apropie de drum. Și chiar de s-ar apropia calul n-ar mai răsturna căruța. Acum înțelege, toate lucrurile, ca un om. - Nu zic că nu sunt inteligenți caii. Dar nu-i putem compara cu oamenii, nu ști când se nărăvesc fără nici un motiv. Un căruțaș, din Poarta Turnului din Sibiu, a pățit rău de tot. Unul dintre cai, când îl duce de căpăstru, l-a mușcat fără nici un motiv de cap. I-a smuls un smoc de păr cu piele cu tot. - O fi, nu zic ba. Să-ți spun însă și eu ce am pățit, cu acest cal al meu, în urmă cu vreo cinci ani. Acum are zece. Eram la vie, în Rusu. Numai eu și Cezar. Dau să mă sui călare pentru a mă întoarce acasă. Cum sunt mic de statură, de data ceia n-am reușit să-l încalec dintr-odată. Am alunecat și am căzut. N-am putut să mă mai scol. Mi-am dat seama că mi-am rupt piciorul. Aveam dureri mari și am început să gem. Calul s-a aplecat asupra mea, mirosindu-mă și atingându-mi capul, din când în când, cu buzele. A început să scurme pământul cu un picior din față. Apoi s-a întors și a rupt-o la fugă, într-un trap năprasnic, lăsându-mă singur. În jur nici țipenie de om. M-am târât, cum am putut, până la colibă. Am găsit niște șindrilă căzută de pe acoperiș, am pus de jur împrejurul osului rupt acele scândurele pe care l-am legat strâns cu brăcinarul. M-am mai târât apoi, cu multă greutate, până la margine drumului. Doar o trece cineva pe acolo. N-am așteptat mult până am auzit zgomot de căruță. Cine crezi că venea? - Cine? - Venea nevastă-mea, Mărie, cu căruța asta a noastră la care era înhămat Cezar. Mi-a povestit, cum a auzit la poartă nechezatul calului, cum a ieșit și a vrut să-l bage în curte și cum acesta nu voia. Necheza mereu și scurma cu un picior din față în praful uliței. S-a liniștit abia când Mărie a adus hamul și la pus pe el. De abia atunci a intrat în curte și s-a pus între rudițele căruței. Privind-o parcă spunea: „hai leagă-mi funiile și curelele, ce mai aștepți? Mărie a înțeles îndemnul și a venit, cât a putut mai repede, la mine. Pe șes nu-l putea struni, pentru a merge mai încet. A venit cât a putut el de repede. Ei ce zici domnule notar? Judeca, au ba, calul cum judecă omul? Eu zic că da. Căruțașul din Poarta Turnului, n-a fost mușcat fără motiv, așa cum zici dumneata. Cine știe câte o fi îndurat, bietul cal, de la acel stăpân. - Dacă ceea ce mi-ai spus este adevărat, și eu te cred, înseamnă că Cezar ăsta al dumnitale este năzdrăvan, precum calul din poveste. - Nu-i mai năzdrăvan ca alții care sunt bine hrăniți și adăpați și nu-și bat stăpânii joc de ei punându-i la poveri peste puterile lor. Nu-i năzdrăvan, dar ai să vezi cât de bine cunoaște drumul. Și doar nu merg cu el zilnic la Sibii, ci doar de două trei ori pe an. Știe când să se oprească pentru a se odihni ori pentru a pune, eu, chedeca la roată. Au mai vorbit un timp despre animale. Aleman își aducea aminte despre un câine, al unui vecin orb, care îl purta legat fiind de mâna lui prin oraș. Dacă îi spunea că vrea în piață acolo îl ducea, dacă îi spunea că vrea să meargă în stația de tramvai ori la Misălbacăr ori la Floașiu îl ducea fără greș într-acolo. Niculae i-a povestit despre cățelul lui, Leu. Când avea vreo doi ani, acum are opt, l-au văzut niște țigani, la marginea satului. Aceștia tocmai își strângeau corturile pentru a pleca cine știe unde, cum au obiceiul. Le-a plăcut cățelul, l-au prins și l-au băgat într-un sac. Niculae a aflat întâmplarea de la niște copii care au văzut ce i s-a întâmplat câinelui. Și-a luat gândul că-l va mai vedea vreodată. Asta se întâmpla la începutul primăverii. Când vara era aproape pe sfârșite s-au pomenit într-o bună zi cu el în curte. La început nu l-au cunoscut de murdar și slab ce era. S-au dumirit numai când a început să scâncească și să se frece de picioarele lor. A venit apoi vorba despre copii. Cel mai îngrijorat era Niculae, dar și ceilalți din familie, de Ilie. Cât a fost de bucuros, el ca tată, când a aflat că băiatul n-a fost dus în prima linie ci doar la săpat tranșee ori la construcții de poduri. Ultima dată a aflat despre el că era bucătar la o bucătărie de campanie. Și uite acum, de când s-a pus pace, el tot n-a venit. Ce poate să creadă el și cu ai lui? Au început să se gândească la tot ce poate fi mai rău. Un oftat adânc îi ieși lui Niculae din adâncul pieptului. În tot acest timp calul s-a oprit de câteva ori pentru odihnă. Ultima dată, când a vrut să plece l-a oprit, cu vorbă blândă, și i-a pus pe după cap traista cu ovăz. S-a mai oprit odată la fântâna din capul satului Șura Mare unde a fost adăpat. Apoi, în pas întins, fără ca stăpânul să pună mâna pe hățuri, s-a apropiat de Sibiu. S-au ivit și zorile odată cu înroșirea cerului de deasupra Dealului Ocnei. Primele raze ale soarelui, din ziua aceia, i-a luminat când au trecut linia ferată și au intrat în oraș pe Ulița Lungă. - |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate