Arșița domină atmosfera. O emoție stanie te cuprinde față în față cu imensitatea oceanului de nisip. Nimic nu se mișcă, totul este înghețat într-o tăcere ce stăpânește tărâmul încă din prima zi a creației. Vântul este singurul mesager al dunelor de nisip. Se zice că eternitatea s-a născut la țară, dar poposind în aceste locuri îi descoperi sălașul. Se dă o luptă necontenită între vânt și marea nesfârșită. Fizionomia ținutului depinde de forța câștigătoare. De cele mai multe ori vântul iese triumfător. Și din acel moment descoperi o lume nouă, te trezești față în față cu o nouă morfologie a pustiului. Vântul șterge orice urmă, mutând din loc mase imense de materie.
Pustiul cade treptat în visare. Este domeniul nopții, soarele se retrage. Peisajul capătă sclipiri de diamant. Începe să se răcorească. Liniștea acaparează universul și vântul pare să urmeze calea soarelui. Un tablou în nemișcare, incapabil de a susține viața.
Dar un tremur imens cuprinde pustiul. Din toate colțurile universului apar, rând pe rând pâlcuri de oameni. Merg în tăcere, doi câte doi. Nu se aude nici măcar o șoaptă. Pare un ritual străvechi.
Se pare că totul se desfășoară conform unei reguli nescrise. În câteva clipe, rând pe rând, mulțimea se aranjeză sub forma unui cerc ce pare perfect desenat pe nisip. Și într-un glas, mulțimea exclamă.
-Vivere per sempre!
Apoi tăcerea se așterne.

Într-un loc tainic un băiețel și un bătrân veghează în noapte. Băiatul nu pare să aibă decât câțiva anișori. Sclipirea din ochi îi trădează istețimea, îl individualizează . Părul blond îi alunecă pe umeri. Din când în când cade într-o meditație profundă.
După câteva clipe, trezit parcă dintr-un somn adânc, începe să vorbească. Cuvintele nu par să iasă din trupul său plăpând.
- Înțeleptule de ce noi umblăm numai noaptea?
- Bătrânul tresare, oarecum surprins de întrebarea copilului.
Înfățișarea sa amintește de aceea a unui personaj din timpuri străvechi. Pielea contrastează cu barba albă ce îi acoperă mare parte din expresia feței. Singurul lucru care îl aduce mai aproape de lumea reală este toiagul de abanos.
-Copilul meu, noaptea e ziua noastră! Dar lasă întrebările,ești prea micuț, du-te și profită de timpul acesta frumos. Și nu uita un lucru: răsăritul trebuie să te prindă în adăpost.
Xali plecă întristat. Nu înțelegea de ce trebuie să piardă atâtea lucruri, să piardă toată fantezia zilei? De lucruri ăstea tot bătrânul îi povestise. De ce le amintise dacă erau interzise? Și taina asta îl întrista. Mintea lui fragedă nu putea descifra încă misterul, refuza să înțeleagă.
Zări o lumină ce îl fascina. Încercă să ajungă la ea, dar lumina părea tot mai departe. Alerga în căutarea comorii sale. Și pe măsură ce înainta piciorele i se îngreunau din ce în ce mai tare, pielea îl ardea, ochii refuzau să mai privească, nu mai putea distinge drumul. Nu realizase, se făcuse dimineață… Alergase toată noaptea și acum era incapabil de vreo mișcare.

Într-un loc tainic un bătrân îngrijea trupul unui copil. Corpul îi era plini de răni. Ochișorii își pierduseră slipirea, privirea i se stingea încet. Dar Xali nu vroia să renunșe la viață. Lupta ca un adevărat erou. Vroia să rostească ceva, dar bătrînul îl opri.
-Copilul meu, ai răbdare, o să vorbim când te refaci.
Și Xali căzu într-un somn profund.
Nopți de-a rândul bătrânul a îngrijit trupul plăpând. Și copilul își reveni treptat la viață.
O mulțime de gânduri îl chinuiau. Trebuia să afle răspunsul. Trebuia să știe.
-Înțeleptule, de ce eu sunt diferit? De ce pielea mea este albă? De unde vin?
-Copilul meu, te-am învățat de toate, ți-am spus tot ce știam, ți-am povestit de lună și de stele, dar am păstrat secretul apariției tale. Acum, mai mult ca niciodată trebuie să dezleg tăcerea . Lumea ta este în pericol. Nisipurile înaintează, o amenință. Ei nu știu să se apere, doar eu dețin secretul tainic al supraviețuirii. Dar am făcut un jurământ ,pentru a-mi salva lumea . Copilul meu , numai tu poți să îi salvezi. Numai tu, numai tu știi toate tainele universului. Trebuie să afli singur.
Xali rămase surprins de toate aceste lucruri noi. Nu știa ce să mai creadă , era un copil , ce lume trebuia să salveze? Tot timpul s-a considerat de-al lor. Da, era diferit, dar era de-al lor…
Noapte de noapte cercetă pustiul. Ce putea să găsească? Nisip, nisip, nisip… ici acolo stânci rătăcite. Care era secretul acestei lumi? de unde îi venea tăria? Trebuia să afle,lumea sa se stingea treptat.
În fiecare seară vizita locuri noi și ajunse la locul cercului de foc. Nimeni nu îi observa prezența, erau mânați de o magie. Și noapte de noapte copilul asistă la ritualul sacru . Și într-o clipă Xani auzi mai clar ca niciodată cuvintelea acelea ciudate. Își aminti că bătrânul îi vorbise despre nemurire, despre axa lumii. Își făcu curaj și pătrunse în cerc. Și prezența îi fu observată.
Era înconjurat din toate părțile.
Lumea aceea se răzvrătea împotriva lui.
„-Tu ești vinovat, ne-ai aflat taina și acum trebuie să dispari. Nu te vom lăsa să ne distrugi lumea.”
Se porni un vîrtej nevăzut de strigăte și în mijlocul lor apăru bătrânul. Creațiile se răzvrăteau :
„Tu ești de vină. Ai vrut o lume perfectă. Ai ales cele mai splendide exemplare ale rasei umane și le-ai adus aici, ai creat o lume. Și acum vrei să o distrugi!”
Rândurile se strângeau ca într-un dans calibrat. Copilul nu se mai mișca. Teama îl încremenise.
De pretutindeni mii și mii de glasuri șopteau: „Ai vrut să ne arăți fericirea, dar ai uitat să ne dezvălui tristețea! Cum am putea să știm gustul fericirii fără a cunoște dezamăgirea ? Ne-ai dat hrana spiritului, dar ai uitat să ne alini inima !”
Sub potopul de cuvinte bătrânul se stingea încet . Piciorele nu-l mai ascultau, trupul era prea greu. Căzu în marea de nisip. Liniștea cuprinse într-o clipă ținutul. Se auzea doar un clipocit, un susur lin. O lacrimă ce se scurgea de pe obrazul băiatului.
După ea urmară mii și mii de lacrimi. Șiroaie traversau pustiul.
Lumea perfectă își regăsise tristețea.