Contrariul păcatului nu e virtutea,
contrariul păcatului e libertatea.
Kierkegaard

Scrisoare despre proverbe


Odată ce suntem în ultima lună a anului e bine să ne amintim și de sărbătorile de iarnă, care la noi sunt cele mai frumoase, așa cel puțin ne pare nouă. Ei, și de ce n-ar fi adevărat. Dacă suntem cei mai..., avem și cele mai multe sărbători, nu știu pe cât de calitativ sărbătorite.
Si apoi frumusețea lor trece cum trece, dar iată cu numărul sărbătorilor nu știu cum vom face când, colac peste pupăză, ne-am pricopsit peste noapte cu încă un prilej de a bea și a mânca pe săturate. Dacă acceptăm democrația în casele noastre, trebuie să recunoaștem și ziua adevărată a Nașterii Domnului Isus Hristos. Si apoi urmează recunoașterea altor valori general-umane, fiindcă a fi democrat, după umila mea părere, nu înseamnă numai a fi român de factură și patriot de specialitate. Cred că democrația semnifică în primul rând libertate, iar libertatea comportă o mare responsabilitate personală și iată la acest detaliu avem de muncit cu toții: de la opincă la vlădică.
Până mai ieri sărbătoream Crăciunul la 7 ianuarie de rând cu toată lumea creștină ortodoxă pravoslavnică și un pic sovietică. Acum cei mai tineri și mai umblați prin lume încearcă să-și convingă rădăcinile că, de fapt, Crăciunul adevărat se sărbătorește la 25 decembrie de către toată lumea creștină și nesovietică.
Porcul, în pofida înțelepciunii populare, care zice contrariul, a luat și s-a îngrășat de data aceasta chiar în ajun de Crăciun, pardon, de Crăciunuri, căci noi așa înțelegem libertatea. Acum gospodarul adevărat are bătaie de cap și nu știe când să-l taie. Fiica din Italia îl sfătuiește prin telefon să sacrifice animalul în decembrie, feciorul de la Habarovsc îi spune sus și tare și un pic în rusește că vine la început de ianuarie acasă și vrea să participe și el la tăietrea porcului. El nici habar (s.n.) n-are despre ce spun cei din Europa, nu degeaba locuiește în Habar(ovsc). Si dacă stăm strâmb și gândim drept, dilema constă în faptul următor. Gospodarul nostru are doi copii împrăștiați prin lume, a crescut numai un porc într-un an de zile și s-a pomenit cu o sărbătoare dublă în față. Dacă îl taie după Sfântul Andrei, cumetrii îi zic că s-a dat cu românii, dacă îl taie la început de ghenar, va fi învinuit că încă ține cu rușii. E o problemă, nu-i așa? Si apoi nu știi cum se schimbă timpurile.
S-au dubat sărbătorile. Care ține pe nou, care ține pe vechi, zile de muncă tot mai puține. S-a produs un dezmăț în calendare. Se zice că omul postsovieticus cum primește un calendar la început de an numără câte sărbători are și se întristează mult când 1 mai cade duminica, acesta înseamnă că s-au suprapus două sărbători: una a lui Dumnezeu, care s-a odihnit după ce a făcut lumea și alta a Diavolului, care a proclamat prima zi a lunii mai, Ziua muncii. Cu ce a păcătuit această lună a anului în fața ideologiei comuniste, cine știe? Lumea occidentală se întristează, văzând sărbătorile oficiale prin calendare, care vasăzică statul îi obligă să nu muncească în zilele respective. Deci, mai puțin vor munci, mai puțin vor câștiga, logica e clară pentru o lume clădită bine.
Dacă vine vorba să facem o mică paranteză pentru a călători imaginar în lumea calendarelor, apoi la capitolul respectiv cei mai fericiți sunt grecii cei de altă dată. Ei nu aveau calendar, fapt care i-a făcut pe romani să mai născociască un aforism “Ad calendas grecas”, la paștele cailor, am zice noi, fără să știm cum am asociat “calendele” grecești și caii dacici. Dar să revenim la subiect.
Azi produc calendare atât instituțiile de stat cât și cele religiose. Insă mai apar și alte instituții alternative cum sunt cele de sexologie ori pornografie destinate altor instituții pline și ele de gură-cască ce au uitat s-o închidă. Acest gen de calendare, prin majoritatea țărilor europene, constituie o modalitate de a face bani fără să încalci legea. Bunăoară în Italia o fetiță mai dezghețată la minte, care are toate darurile lui Dumnezeu, însoțită de un sponsor bun, poate face o groază de bani, pozând pentru industria calendarelor.
E plăcut pentru un bărbat sănătos să vadă o femeie nudă ori seminudă ori acoperită, uneori de o picătură de apă, alteori de frunza Evei. In restul situațiilor toată acoperirea îi revine privirilor noastre, ale plătitorilor potențiali, ce putem să cumpărăm un calendar de 5 euro. E o afacere bună, ieftină și igienică. De cât să-ți permiți o ședință tèt a tèt cu o frumoasă neadormită care te-ar costa cât zece calendare, mai bine să privești realitatea în ochii fetei goale de pe o pagină colorată de o înaltă ținută poligrafică și pe alocuri pornografică. Si apoi ședința de o oră pe lângă faptul că e costisitoare mai poate lăsa brazde adânci în câmpul fidelității, unde mai pui, că-ți terfelește și moralul și de cele mai multe ori trece într-o dependență, așa ca fumatul, ca drogurile, ca alcoolul, ca scrisul etc. Altceva ce ne mai rămâne să facem de cât să răsfoim calendare cu femei goale, dar să ne ascundem ca să nu ne vadă feciorii, care nu mai sunt la umărul nostru ci noi suntem la umărul lor.
La ce ne trebuie calendarele tradiționale. Nu vrem să știm la ce oră răsare soarele ori când apune Ce treabă avem noi cu lumina. Nu ne interesează dacă plouă ori dacă ninge, tot nu avem umbrelă. Nu ne captivează evenimentele ce s-au întâmplat în această zi cu o sută de ani în urmă, nici nu ne pasă de vârsta revoluției din octombrie chiar dacă e una aniversară. Si de azi înainte nu mai vrem să știm nici câți ani s-au împlinit de la sfârșitul războiului fie el mondial, fie nemondial ori câți ani au trecut de la desființatrea ultimului imperiu, supranumit și sovietic. Pentru noi timpul însemnă altceva. Atunci când muțim de uimire în fața unei femei goale este minunat chiar dacă aceasta râde de noi plină de fericire din paginile calendarului. Fata știe ce vinde odată ce-i dezghețată la minte și nu numai la minte. După difuzarea “operei” ea își poate permite să spună
despre câștigul obținut din vânzările de calendare care adesea trece de 50 mii euro. Poți să lucrezi cu mâinile până îți amețește capul că tot nu mai faci acești bani în câteva luni. După care, fetele calendarite(s.n.) au acces la televiziune în rol de valete, dansatoare ori chiar devin amante ale unor directori de programe. Fetele postcalindarite (s.n.) cresc ca ciupercile după ploaie și fac concurență altor fete bine școlite ce nu pot obține un rol în film numai din simplul motiv că au refuzat să facă calendar ori să fie un calendar viu doar pentru o noapte. La moment, calendarul este un fel de botez în lumea mare pentru o fată frumoasă și leneșă la carte, dar cu pofte nesăbuite. Setea de afirmare, de a fi cunoscută cu orice preț în lume, devine un scop în sine și atunci anul 200 sexy(6) e unul cel mai favorabil. Dar pentru a face o paritate în discuția noastră și întru a ne aminti că am trecut deja de 40, hai să deschidem un alt calendar, unul creștin 2006 și nici un fel de sexy, fete goale, gânduri obscene, dacă zicem că suntem în preajma sărbătorilor de iarnă și mai ales în postul Crăciunului.
Așadar zilele acestea mi-a pus cineva în căsuța poștală un calendar creștin. Si odată ce-i pe gratis hai să-l citesc de-a mărunțelul deoarece găsești în el de toate. De la expresiile biblice la aforisme din Divina Comedie și proverbe din lumea întreagă. Proverbele arabe au aceleași drepturi de rând cu aforismele latine în pagină și cât n-ar fi de straniu, nu sunt bănuite de terorism. Proverbele se împacă între ele, fiind împărțite în două coloane de semnul crucii. Bunăoară continentul negru, așa îl poreclește lumea albă, are ce are cu apa, mai bine zis cu lipsa acesteia. Repubblica Sud Africană e prezenta în calendar cu proverbul “Orice râu își are izvoarele sale”. Japonia zice din partea Asiei că “Gura e poarta diavolului”, ăștea cu ermetismul lor utilizează tăcerea ca materie primă (s.n.). Am impresia că tot arsenalul de domeniul tehnologiilor sofisticate îl exportă în lumea întreagă ca pe un material rezidual, rămânând să îngrijească cu multă dărnicie și cu tot sufletul ramul de sakura (vișin înflorit) și să mențină în continuare o prioritate națională arta de educare a tinerii generații prin cultivarea dragostei pentru frumos, prin păstrarea acelui “echivalent poetic al lumii” despre care scria Victor Vasarely în 1955 (Note pentru un manifest).
Continentul european are scenariul său în calendar, vine reprezentat de mai multe țări membre a UE, excepție făcând Rusia. Ei și atunci mi-am zis să vedem ce spune “fratele mai mare”odată ce am fost și neamuri cu de-a sila câteva sute de ani. O țară atât de necuprinsă este invitată la masa de tratative a celor 7 state cele mai industrializate din lume numai din motivul că-i o mare putere militară. Acest concubinaj de nevoie se mai chiama în lumea politică și G-8. Neluarea în considerare a Rusiei ar putea avea urmări grave atât pentru Europa cât și pentru lumea întreagă. Tocmai mă facu să roșesc când văzusem“fratele mai mare” prezent în calendarul creștin cu “Leneșul e fratele geamăn al cerșetorului”. Probabil acest proverb va fi înțeles și la el acasă atunci când vor fi pe sfârșite resursele de petrol. Ce se întâmplă în Rusia? Nu se întâmplă nimic. Atât doar că proverbul de mai sus nu are actualitate. Dar vom vedea mâine.
Prin 2050 se termină rezervele de petrol din toată lumea și atunci vom vorbi pe bune despre democrația americană și petrolul iraqian. Arabia Saudită, Iraqul, Emiratele Arabe Unite și Kuwaitul sunt statele cu cele mai mari rezerve de petrol din lume. Dacă acestea ar fi exportat moderat ca până la invazia americanilor în Golf, ar putea avea resurse de petrol încă pentru o sută de ani înainte. Iată de ce democrația se trage atât de mult în această zonă, e însetată de petrol ieftin. De ce în Africa exportă numai ajutoare umanitare, dar nu și democrație ? Fiindcă nu au interes. Din Africa s-a luat ce a fost de luat. Au cărat francezii și englezii aurul și cuarțul, iar acum în minile pustiite le aduc deșeurile radioactive contra unor prețuri de nimic.
Să lăsăm marile puteri militare care se ceartă cu alte puteri petrolifere și să revenim la oile noastre. Ferice de noi că nu suntem putere militară și nici petrol nu avem. Arma noastra cea mai distrugătoare este pacifismul, care de fapt ține mai mult de indiferență, frică și lipsă de putere. Ne-am declarat zonă de pace dar tot ținem armata a 14-a ca pe o sulă în coaste în Transnistria. Nu privim peste Prut cu nostalgi, că, dă, suntem pacifiști, de parcă frații noștri ar fi deja NATO-viști. Nu cerem Moscovei să-și onoreze obligațiile luate la saumitul de la Ancara să nu creadă Cremlinul că avem în subconștientul nostru dragoste pentru frații de peste apa îngrădită cu sârmă ghimpată. Chiar că e binevenită azi pentru basarabeni zicerea e slut la Prut. Am avut câteva avioane militare, rămase ca o amintire de dragoste de la “eliberatori” și le-am vândut americanilor ca nu cumva să przentăm pericol în această zonă. Ce ni s-a spus, aceea am făcut. Dă-mi o pace și-ți dau două. Lasă-mă să te las. Capul plecat, nu-l taie sabia. Ce folos din acest cap dacă nu vade nimic. Privește mereu la picioare, fiindcă expresia geamănă a proverbului cu “capul plecat” este și cea cu unde-ți stau picioarele, acolo îți va sta și capul . Avem ce avem noi cu capul odată ce peștele de la cap se strică, dar se curăță de la coadă. Iar dacă zici ceva despre cei de sus poți s-o primești la cap. De ce nu la fund ? De ce nu la picioare ? De ce nu la mâini ? De ce nu la spinare ? Ori pe spinare se trage numai măța. Si cu mână străină se ia numai jăratec. Cu fundul se stă în două bărci deodată, așa cum stăm noi acum în barca cea de pe Nistru și în barca cea de pe Prut. Iar picioarele sunt doar indicatorul care ne arată unde trebuie să ne stea capul cel care nu a fost plecat și din întămplare a trecut o sabie. Si anume azi de asemenea capete plecate nu avem nevoie. Adică capul nu trebuie să fie nici plecat, dar nici tăiat, fiindcă nici săbii nu mai sunt, atât doar cât au mai rămas prin muzee și cea a lui Stefan cel Mare și Sfânt, și de când e Sfânt nu mai taie capetele. Te mai pomenești că îl pot da afară din sfânt. Si atunci ce am făcut noi fără icoana Sfântului? Si apoi, dacă e să continuăm șirul proverbelor și a expresiilor fraziologice, ce conțin substantivul “cap”, venim iarăși la capul locului acestei scrisori.
Calendarul creștin despre care am pornit să-ți povestesc e unul deosebit deoarece fiecare lună a anului are coloana sa modestă pe un sfert de pagină și fiecare zi e încoronată de câte un proverb. Adică celor 365 de zile le corespund tot atâtea proverbe, e ingenios, nu-i așa? Fiecărei zile de muncă ori de odihnă să-i dai un generic constituit dintr-un proverb. Nu înțeleg însă de ce calendarul creștin începe anul 2006 cu definirea etimologică a cuvântului “asasin”.Chiar dacă luna ianuarie este mereu prima în fiece an și dacă cuvântul “asasin” începe cu o literă ce stă în capul alfabetului nu e bine să-l avem în auspiciile unui calendar oarecare, cu atăt mai mult într-un calendar creștin. Etimologic vorbind, în limba italiană “assassino” vine din arabă “hashshashin” consumator de “hashish”. In secolul XII în Orientul Mijlociu trăia o sectă de fanatici, membrii căreia, la ordinile unui conducător numit “Bătrânul munților”, prestau servicii sângeroase fiind stimulați de o băutură excitantă extrasă dintr-o plantă numită “hashish” ori cânepă indiană. Așadar iată unde bat creștinii. Ei se iau de piept cu flagelul drogurilor, care este o problemă mare pentru întreaga omenire, dar eu țineam una și bună că luna ianuarie trebuia începută cu explicarea etimologică a cuvântului augur . Ce să-mi fac dacă am o viziune formală și nu-mi imaginezi nici un început fără formula de salut. In compania formulei respective am crescut. La școală orice adunare de detașament pioneresc începea cu formula de salut. Apropo, de compagnie, DEX-ul nostru românesc îl explică folosind sinonimul “tovărășie” și iar ne întoarcem la formula economiei politice tovar- denghi-tovar (marfă-bani-marfă). Tovarășul e însoțitorul de marfă, adică noi am fost un fel de marfă pentru cei care ne numeau “tovarăși”. Noi eram subiecți și ei erau exportatori de ideologie. Economia pe care o făceam noi era neapărat “politică”, fiindcă altfel de ce am fi învățat economia politică și nu pur și simplu economia.
Așadar cuvântul compagnie vine de la viața militară și se spunea, la început celui care mânca pâine împreună cu cineva (cum e panis; companio,companionis,compagno di rancio). Cuvântul e născut în timpul dominației Francilor. O fi fiind și pâinea un fel de “tovar”, dar un pic altfel de cât cel ideologic de atunci al comuniștilor ori de cât exportul de democrație americană. De la expresia latină “cum e panis” vine și zicerea noastră “acesta e om de pâine” echivalentă cu superlativul “bun” ori “cu el se poate mânca pâine” similară cu un alt calificativ “de încredere”. Atât de inocent cuvântul “panis” la începuturi și atât de blamat azi. Chiar când vorbim despre sensurile sofisticate ale “companiei”aeriene ori despre alte companii fie naționale ori transnaționale, e tot un drac.
Aceste mutații linvistice sunt uneori de-a dreptul uimitoare. Așa precum în antropologie se întâlnesc diverse anomalii inexplicabile științific, în lumea cuvintelor au loc abateri de la normal,schimbări de sensuri, topiri de sunete, sinucideri sincopice, un semn grafic îl asasinează pe altul, de-a lungul anilor este atestat un canibalism lingvistic de-a dreptul devastant. Un fel de apocalipsă la nivelul limbajului. Schimbarea la față a unor litere comportă modificarea penumbrelor semantice. Traducerile, asocierile dau adeseori cuvintelor sensuri diametral opuse. Iată un caz personal. In prima scrisoare îți povesteam ironic despre tangența cu eternitatea, despre începuturile de monument văzute în ghisa de la puciorul drept. La 16 noiembrie medicul ortoped mi-a permis să calc și pe pământ, dar nu prea apăsat. Așa cum aș zbura și m-aș atinge din când în când de câte un nor. Tot ortopedul m-a sfătuit să mă sprijin la început într-uin baston pe care mi l-am meșterit după bunul meu plac dintr-o coadă de lopată și bine că nu dintr-o coadă de topor, deoarece această expresie nu place nimănui, dar mai ales în adresa cui e spusă.
Si pe când făceam antrenamente cum să pășesc cu bățul în mână am citit în calendarul creștin despre originea cuvântului italian “imbecille” din latină “imbecillus” (fără baston). La începuturi respectivul este spus în adresa persoanelor în vârstă, bolnave, slăbite care nu sunt în stare să stea în picioare fără un sprijin. In italiană “imbecille”, în franceză “imbécile”,.în română “imbecil” – în tustrele limbile surori comportă sensul de persoană cu capacități mintate foarte reduse; neghiob, tâmpit. Așadar, inițial caracteriza o persoană fără baston, fiindcă era vai de picioarele ei. Azi același cuvânt vorbește în toate limbile romanice despre o altă persoană care e vai de capul ei. Am început de la picioare și tot la cap am ajuns. Adică cu 2000 de ani în urmă sunt imbecillus atunci când îmi uit bățul după ușă și azi, în toiul modernității, sunt imbecil ori cu ori fără băț. Vezi că Dumnezeu nu bate cu bățul dacă râzi de bătrâni ori de bolnavi. Bățul are două capete. La un capăt antropomorful e imbecillus, iar la celălalt capăt omul modern e imbecil. Rădăcina e una iar fructele sunt diverse. Bătaie de joc de arborele spiritualității umane.
Un elev de la « Prometeu » (unul dintre cele mai prestigioase licee din R.M.) la întrebarea “ Ce cărți ai citit în timpul verii ?”, mi-a spus cu rușine “Am citit numai una, care se chiama Dicționar de psicologie” . Dacă întradevăr a cicit dicționarul de psicologie e deja mult. E bine din când în când să mai citim și dicționarele, mai ales cele explicative. Eu unul, la plecarea în Italia, am insistat să-mi iau și DEX-ul, îl am mereu la îndemână și, de ce să nu recunosc, îl mai și deschid. Am fost plăcut surprins când faimosul cântăreț Adriano Celentano în una din cele patru ieșiri televizate numite “ROOK POLITIC” îndeamnă spectatorul italian să mai deschidă dicționarul explecativ al limbii italiene deoarece se cam uită sensul anumitor cuvinte. Si, ca să fie mai credibil, actorul și interpretul de muzică deschise dicționarul la litera “d” să caute cuvântul “democrație”, dar găsește cuvântul “demagogie”și, desigur, citește explicația acestuia. Dacă societatea italiană se plânge de prea mulă demagogie, apoi ce să zicem despre societățile est-europene. Demosul grecesc a dat naștere unei familii întregi de cuvinte, dar n-a spus niciodată că trebuie neapărat să treci prin aulele demagogiei o viață ca să ajungi la bătrânețe să savurezi din fructele delicioase ale democrației. Omul când trăiește bine nici nu-i este a muri. Iată de ce bătrânii de aici refuză paradisul promis în ceruri, ei preferă paradisul terestru.
Un italian mediu care a muncit toată viața are o casă bună, fiecare membru al familiei are automobil și posedă o sumă de bani adunați pentru a-i dărui copiilor și a plăti o femeie, de regulă străină, angajată în asistență. Pensia medie a unui italian e de 800-1000 euro lunar. De exemplu, dacă soția a fost casnică toată viața are o pensie socială de 600 euro, iar soțul care a muncit și a întreținut familia are 1200 euro și în cazul de decedare a soțului pensia deplină a acestuia este primită în continuare de către soție toți anii câți va trăi aceasta. Iată un minunat fruct al democrației. Dacă oamenii aici țin banii în bancă, ba mai și câștigă procente când joacă în bursă, adică au o siguranță în ziua de mâne, au încredere în banca lor. Iată un alt fruct al democrației. Pe când numai la 2000 km distanță se văd roadele democrației adevărate, bătrânii noștri se roagă să moară ca să scape de chinurile pământești, ce țin de foamete, frig, sărăcie și marea singurătate în care rămân. Din aceste considerante îi explicam vecinului meu Federico de ce în țările sărace nu se pune problema eutanasiei. Acolo unde nivelul de viață e scăzut se moare la timp și fără multă gălăgie, eutanasia fiind considerată un păcat. In acest caz sunt de acord cu proverbul “ Cum îți vei așterne, așa vei dormi “, dar depinde ce îți vei așterne și cât îți vei așterne, deoarece avem de dormit mult, fiindcă păcatul nostru, a celor veniți din țările sărace, e unul colectiv sau generațional. E un păcat transmis din tată-n fiu. Dar veșniciei de aceasta nici nu-i pasă. Ea e lungă și e fără de margini.
După umila mea părere, democrația are fructe delicioase pentru toate vârstele. Tinerii își iau libertatea cea adevărată și reală de care au nevoie. Cei de vârsta mea și a ta muncesc din greu pentru a alimenta libertatea copiilor pe care îi avem. Dar când văd situația părinților noștri, mă umplu de groază și milă. Nu au nimic și zic las’ că-i bine, fără să-l fi citit pe Druță, mai degrabă Dumnealui i-a citat, știind unde bate. Dacă încerci să-ți convingi rădăcinile că lucrurile nu merg tocmai bine, ele, rădăcinile o dau pe timp și spun că Dumnezeu e mare și le va purta de grijă. Cât o să dăm vina pe timpuri. Toate necazurile noastre le turnăm pe umerii timpului. Numai timpul și Dumnezeu le rabdă pe toate.
Tună. Ninge. Fulgeră. Răsare. Apune. Lună. Soare. Plouă. Ozonul miroase a veșnicie. Pământul. Demosul. Jocul. Unde suntem noi? In buricul Europei.Unde este Europa? In buricul pământului.Unde este pământul? In buricul Universului. Ce facem noi? Consultăm dicționarul explicativ al limbii române la litera “d” ca să nu luăm demagogia drept democrație.
Facem caz politic din denumirea limbii. La capitolul acesta suntem buni de cartea recordurilor. Dacă înțelepciunea populară spune că pasărea pre limba ei pere, atunci noi vom rămâne veșnici, fiindcă încă până azi nu știm ce limbă vorbim. Mai inventăm și dicționare bizare și statice de tip Stati, care, știm bine de ce, plac și Statului, ce stă pe loc de aproape două decenii, sta-i-ar stâlpul la cap să-i stee cu tot statutul lui stătut, cu tot “mersul pe dos” (M. Eminescu) care la sapa de lemn ne-a adus. Avem șansa cu acest proverb despre pasăre să ne înșelăm moartea, odată ce nu avem limbă nu putem peri. Suntem probabil unicii de pe pământ care sărbătorim Ziua Limbii Române, o prăznuim și n-o vorbim. “Eliberatorii” ne-o vorbesc numai la 31 august și fac numai o greșeală în cele două cuvinte rostite:”Segodnea prazdnic Limba nostra, cito daiut buhati i havati?”. (In traducere “Azi e sărbătoarea Limba noastra, ce dau de mâncat și de băut?”. Lasă-l în casă, că el se urcă pe masă. Nici lui Hristos nu i-a plăcut acest animal odată ce a scos dracii din om și i-a dat în turma de porci. Acel om suferea de o boală a sufletului. Adică este și sănătate a sufletului. Atunci când spunem “Fuga-i rușinoasă, dar e sănătoasă”, hai să vorbim un pic despre rușinea și sanatatea fugii. Despre ce fel de sănătate este vorba : de cea trupească ori de cea sufletească. Si rușinea de care-i oare ? De cea cu sângele în obraz manifestată pentru un moment ori poate e vorba despre un altfel de rușine, una eriditară care seamănă mai mult cu acel sindrom al inferiorității de care am pomenit deja. Ori poate e vorba de o rușine națională. Si avem noi oare doctori îndeajuns care să ne trateze de rușinea fugii de pe câmpul de bătaie. Cum ne ciocnim de greutăți o dăm în nuntă, în nunta cea simbolică, ridicăm mâinile sus și ne dăm în voia Domnului ori în voia Diavolului, depinde cine reușește primul să ne cumpere sufletul. Suntem mereu înfometați de jale, adică vrem să fim jeliți, căinați, plânși, bociți, înmormântați frumos, dar să rămânem vii, ca să ascultăm fluierile și să vedem ce se mai face prin stână. Si dacă am fi mulți s-ar putea închide ochii la anumite lucruri, dar așa suntem puțini și...Doamne, mă iartă.
Lăpușneanu avea dreptate când îi spunea lui Moțoc despre mulțime. Cu adevărat suntem foarte mulți pentru a forma o gloată ca să cerem capul cuiva, cum am procedat în ‘89, dar prea puțini pentru a ne face o țară în afara Tării, fiindcă după ce am obținut capul râvnit, i-am făcut bust și l-am proclamat proroc al neamului, așa cum ne-a învățat Inaltpreasfinția Sa părentele Mateevici Alexei în una din poeziile sale. Am ratat o șansă istorică de a ne uni cu Tara și tare mi-i teamă că M.Eminescu are dreptate și de data aceasta când afirmă “Intâmplarea istorică este o legătură cauzală încă nedescoperită”. Oare să fie și cazul nostru o întâmplare istorică? Dacă aveam și noi bani ca germanii poate ne cumpăram Unirea, dar așa am fost și am rămas tot două sărăcii cu o mică diferență: România azi e în UE și Basarabia e cea mai săracă țară din Euriopa.
13 decembrie 2005