agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2644 .



A Paris (3)
proză [ ]
A Paris

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alsacia ]

2008-01-27  |     | 





“O`Sullivans” e un bar tipic englezesc, mă rog, irlandez, pe bd Montmartre, la numărul 1. Întunecat, cu lumina zgârcită chiar și în miezul zilei. Lambrisat, cu mese de lemn, scaune de lemn, cuiere din lemn, podele din lemn. Ar fi chiar minunat, dacă mesele nu ar fi atât de soioase și atâta mizerie pe jos. Nimănui nu pare să îi pese, așa că de ce m-ar deranja pe mine?...

Julian m-a condus către o masă la etaj, chiar lângă fereastră. Peste tot sunt televizoare; indiferent de unghiul către care îți întorci capul, dai peste fotbal. Probabil că tot fotbal se întâmplă și pe traseul spre toalete, poate chiar și în timpul biznisului poți savura un gol pe vreun monitor discret… În dreapta văd strada luminată de faruri care străpung ploaia și de vitrine cu manechine înghețate în bunăstarea de împrumut.
- Presupun că aici te simți ca acasă…
- La noi în oraș doar localurile cu specific australian arată așa, și privește gunoaiele de pe jos. Restul, da…
Aș fi putut paria că în Orașul Luminilor nu se scuipă semințe pe jos, dar asta înseamnă doar că nu cunosc eu toate stilurile. Pentru că nu e o scăpare administrativă, ci o atitudine.

Întrucât nu știam ce să-mi comand, am luat “the same” cu el. M-am trezit deci în fața unei pinte de Fosters care a făcut o mică baltă de condens scurs pe lemnul mesei.
- Păreai foarte supărată de dimineață.
- Da? E fața mea de dinainte de cafea. Și, oricum, e un mod verificat de a-i ține la distanță pe neinvitați.
Și-a adunat privirile de pe pogonul ăla de gazon televizat și a verificat dacă glumeam sau nu.
- Nu trebuie să te strădui atât de tare; e suficient să fii naturală.
- Naturală sunt când am chef să beau o bere pe cheltuiala altuia.
Julian râde cu niște dinți albi perfecți care mă fac să mi-l imaginez copil pistruiat purtând aparat dentar și vorbind peltic.

- Oare ai cumva legaturi de sânge cu Franța și ar trebui să îți spun “Julien”? am întrebat mutând accentul de pe prima silabă a prenumelui său, pe ultima.
- Bineînțeles. Sunt Julien al V-lea, dar evit să spun lucrul ăsta de la prima întâlnire.
Ridic halba în cinstea lui, cu plecăciune a capului.
- Mă gândeam că originea latină ar putea duce la…
- La Iulius Cezar, desigur. Serios acum, sunt descendentul lui direct și de netăgăduit. Arborele genealogic al familiei o dovedește…
Închinăm în sănătatea gintei latine și descoperim că suntem veri de gradul n plus unu.

- Și care este lucrul pe care îl spui mereu la prima întâlnire? chestionez mirată.
- Că nu sunt bogat.
- Nu mai spune. Nu e contraproductivă metoda, mai ales la început?
- “E un adevăr universal valabil faptul că un burlac care are o avere frumușică trebuie să fie în căutarea unei soții”…
Încep să râd, recunoscând citatul din “Mândrie și prejudecată”.
- Deci te pui la adăpost, nu cumva să fii cerut în căsătorie.
- Exact. Întotdeuna mi se întâmplă asta. Să fiu cerut în căsătorie. E puțin jenant să tot refuzi, știi…
- Îmi închipui…

De fapt, nu prea am cum să știu cum e. Pe mine nu m-a cerut nimeni încă. Probabil că înaintea unui atare moment îmi scot fața de dinainte de cafea și mă scutesc astfel să justific un refuz… Hm, eu nu o să-i declar că nu sunt bogată. Îmi asum riscul să aud întrebarea… Văd cum amărăciunea din bere formează insulițe de spumă și le clatin, vrând parcă să le scutur.

- Cum se face că un bărbat citește Jane Austen? Nu e ca și cum te-ai uita la telenovele, cu șorțul în jurul mijlocului?
- Ah, eu nu citesc. Mă uit la filme, uneori pentru că e plăcut întunericul din cinematografe. Și, apoi, dă bine să memorezi niște citate. Fetele se topesc după sensibilități de-astea.

M-am scurs și eu puțin sub masă, înmuiată de impresia făcută. Autoironia și ochii lui blânzi mi-l fac simpatic și încep să mă relaxez de-a binelea. Pe geamul întunecat se scurg dâre nehotărâte, micuțe râuri în derivă, neștiind ce drum să apuce… Pasionații de fotbal discută înflăcărați, salută zgomotos câte un gol sau oftează în cor la vreo ratare. Parcă e o imensă sufragerie unde amicii s-au adunat în grupulețe să se bucure împreună. Julian revine cu a doua lui bere; eu mai am jumătate din prima, și pe asta o păstrez ca să îmi justific prezența printre impătimiții de aici.

Locuiește într-un orășel pe coasta de sud a Angliei, cu tatăl lui. Cu voce firească menționează că mama i-a părăsit când el era mic. Tatăl nu s-a recăsătorit și pare mai bătrân decât e. Iese rar din casă și trăiește prin bucuriile și împlinirile fiului. Fiu care are un magazin de calculatoare, cel mai renumit din zonă, desigur. Îi place să-și plimbe labradorul pe plajă și să alerge seara, pe întuneric.

- Presupun că viata unei tinere independente care locuiește în capitala țării ei trebuie să fie mai interesantă.
- Absolut. Bucureștiul e un loc al tuturor posibilităților în care aventurile mele se pierd neobservate, deci reputația nu mi-e întinată de ecoul lor. Spre deosebire de tine, eu îmi declar încă de la prima întâlnire acțiunile bine cotate și imobilele din centru, apoi mă desfăt ascultând valul de cereri în căsătorie…
- Ei însă nu și-au putut permite să-ți ofere un inel…
- Ba da. Am unul în camera de hotel, dar diamantul e prea mare să mă pot aventura cu el seara, singură prin Paris…

Zâmbește departe, tăcut. Luminile semaforului din dreptul ferestrei sclipesc în fascicole lungi și colorate, filtrate de geamul ud. Mașinile frânează ușor, stau cuminți în ploaie, apoi se urnesc fără grabă. Încă un gol spectaculos și audiența anglofilă e în delir. Julian pare și el bucuros de isprăvile compatrioților.
- Înțeleg că nu-ți place fotbalul… mă privește liniștit.
Strâmb din nas, reprimându-mi un căscat evident.

- Ești obosită… Dar ție ce-ți place?
- Cărțile și aparatul foto. Îmi dai voie? întreb scotocindu-mă în geantă.
Își răsfiră mâinile în dreptul urechilor și scoate limba. Îi flashez blițul în ochi, apoi îl rog să pozeze pentru una serioasă. Se lasă focusat și descifrez o vagă timiditate nehotărâtă, acum când a renunțat la spectacol.

-Mâine o să-mi aduc și eu aparatul, mă amenință arătându-mă cu degetul.
-Ok. O să-mi iau o șapcă cu cozorocul mare, în cazul ăsta.

Cădem de acord să mergem la hotel. E aproape miezul nopții. Pe stradă sunt mai mulți trecători decât erau aseară, duminică, la ora șapte. Lăsăm în urmă restaurante încă pline, luminate slab… Clienții sunt animați, tinerii gesticulează, chelnerii aleargă cu farfurii… Toată lumea fumează.

La recepție doamna asiatică, mică, brunetă și foarte serioasă, ne întâmpină cu un salut obosit. Primim ciucurii de la 207 și 208 și urări de somn usor. Într-o fracțiune de secundă încerc să apreciez dacă să merg spre lift sau să mă îndrept spre scări… Nu, e cumplit de înghesuit liftul ăsta! N-am văzut așa ceva în viața mea… Menționez spre Julian că eu o iau pe scări. Mă urmează tăcut, la câteva trepte distanță.

- Mulțumesc pentru bere. M-am simțit bine.
- Și eu. Noapte bună.
- Noapte bună.
Închid ușa cât de încet pot și mă așez pe pat, cu geanta pe genunchi. Not bad, hm?... Aud însă bătăi ușoare. Zvârlesc geanta și arunc o privire inutilă spre oglindă, care e mult prea departe. Un ochi, jumătate de nas și de barbă apar lângă tocul ușii.
- Versailles, tomorrow?
Zâmbesc afirmativ.
- Breakfast, 8.30?
- O.k…

Acum înțeleg de ce nici una din prietenele pe care le rugasem să vină la Paris nu au fost libere… Fac un duș fierbinte, îmbrac treiningul care e mai călduros decât pijamaua și mă vâr în pat. Încerc să răsfoiesc ghidul turistic și să urmăresc străzile cu rezonanță istorică. Julian apare și dispare dintre titluri și imagini. Îl alung făcând un gest cu mâna și simt că nu se îndepărtează prea mult; e tot pe lângă mine, într-un colț de cameră… Pleoapele sunt tot mai grele, dar mă lupt cu povara lor, încercând să gust mai mult bucuria prezenței mele în Paris.

Istoria, geografia, literatura, muzica – toate făceau referiri cumva la Paris; pierdută într-o bancă din clasă, închipuiam calești cu doamne în crinoline ample, cu valeți în uniforme deschizând ușile castelelor, candelabre aruncând lumini tremurânde pe pereți nefiresc de înalți… Un pian își picură cristalin frânturi dintr-o sonată… luna întinde pe covor dungi albe… Beethoven se plimbă pe stradă, înfigând capătul bastonului între pietrele pavajului… Pian… sonată… lumina lunii… Beethoven… Toate se adună într-o armonie cunoscută. Aș fredona, dar buzele nu se pot mișca…Ochii s-au întors în partea cealaltă și privesc înapoi… În spatele meu, Ceaikovski vine de la Palais-Royal. Elegant ca de obicei, cu joben gri, mănuși violete… Fața lui tristă și îmbătrânită de suferință apare și dispare, când sub un felinar, când sub altul. Iluminatul electric e introdus de curând în oraș. Își mângâie barba albă și mă privește cu ochii lui Julian… Întinde o partitură și-mi șopteste: “Pentru Elise”.

Tresar și ghidul îmi sare de pe genunchi. Am greșit. Ceaikovski adoră muzica lui Mozart, nu pe Beethoven. Sting lampa și îmbrățișez perna ca pe cineva drag căruia îi povestesc visele cele mai ciudate…

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!