Motto: La început pe pământ, singurul animal era girafa. Într-o zi a întins gâtul până la cer, un om a coborât pe gâtul ei și așa s-a născut omenirea.(Legendă africană)


Cu siguranță, față de vechea repulsie provocată de vizita la doctorul uman, mersul la veterinar cu Motă, birmanezul nostru cu ochi albaștri, alintat și știrb, îmi face o aproximativă și nedisimilată bucurie(de fapt în acte,acesta figurează cu numele de Botic, iar dinții, în lipsa unei explicații oficiale, "îmi face plăcere" să cred că s-au cam retezat din cauză că l-am îndopat permanent cu brânză topită, fără să știu decât târziu că sărurile de topire pe care aceasta le conține, sunt dăunătoare sistemului osos); și asta nu numai din cauză că doctorii și doctorițele veterinare sunt de regulă tineri, plăcuți și sociabili, dar și pentru că medicina aceasta, prin natura ei se bazează pe dialog cu stăpânul animalelor (creîndu-i responsabilități importante și nu spovedanii și judecăți), precum și pe o
diagnoză intuitivă deosebită din partea acestor "îngeri păzitori"!
Totodată pe medicii veterinari cred că îi animă oarece vocație pentru meserie, precum și o înțelegere aparte față de clienți și problemele acestora (cel puțin medicii pe care îi consultăm de o bună perioadă de timp).
Ca să nu mai spun că deși e o meserie cu ceva riscuri, e pigmentată de multe acte caritabile (versus la actele profitabile de la uman.
Și asta cu vizita plăcută nu mi se întâmplă numai mie, ci și bietului motan care atunci când e suferind, în urma vreunei bătălii sau infecții nedescoperite la timp, pe lângă ruga pisicească, parcă mă ceartă (eu asumându-mi benevol și cu oarece vocație rolul de felcer!)în felul
lui, pentru că nu înțeleg să-l duc la domnișoara Doctor... aceasta fiindu-ne preferată.
Acolo unde odată ajuns își uită dorința arzătoare, îmi aruncă priviri aprinse și rugătoare și se încleștează cu
disperare prin haine...de mine, așteptând înfrigurat și cu ochii bulbucați...injecția salvatoare.
Bineânțeles că de fiecare dată văzând cât de ferfeniță îl aduc, medicul îmi recomandă să-l castrez, eu în principiu fiind de acord, însă la următoarea vizită, viteazul meu motan vine mai jumulit, dar mai înțelept și mândru că are bărbăția întreagă (de altfel foarte remarcată și lăudată de medici!)
Și nu pot să nu remarc de fiecare dată felul cum se comportă animalele la doctor: mai civilizat ca de obicei și mai respectuos față de confrații mai mici cu instinctele înfrânate și cu o teamă umilă și impusă față de vraci.
Despre faptul că plata e la vedere, e rezonabilă, nu se cer șpăgi la operații intervenții mai grele (având totuși și ei mici trucuri!), că medicamentele sunt accesibile...ce să mai vorbim!
Probabil că cei ce se ocupă cu îngrijirea animalelor au înțeles și însușit mult din nobila comportare și nu în ultimul rând din înțelepciunea pacienților fără grai.
În același timp și relația doctor-stăpân de animăluț capătă o conotație naturală, amicală și de foarte bună comunicare, necesară în elaborarea diagnosticului comun și de ce nu a încrederii reciproce într-o colaborare ambiavantajoasă.
Ce fain ar suna, gândesc și eu ca un nătâng, un schimb de experiență și impresii între cele două ramuri ale medicinii!
Cred că ar fi multe avantaje pentru rasa umană! Dar nici nu vreau să mă gândesc la faptul că multe animale ar turba sau s-ar comporta la fel ca noii salvatori, dacă ar ajunge la tratamentîn mâna umanilor și a modului în care se practică psihoterapia acolo(puțină malițiozitate nu strică, să știți, când e vorba de un scop atât de nobil!)
Poate de accea în privința vizitei la doctor, eu mă cam neglijez sistematic...însă pe Motă nu uit niciodată să-l duc, sau dacă uit, îmi cere în felul lui rugător și insistent să o fac. Asta până nu se prinde și-mi sare familia în cap, dacă "mă fac că plouă", sau nu am timp sau nu am chef.
Noi ca noi dar motanul trebuie să fie permanent bine hrănit, fericit și sănătos, pentru că un animal de casă e barometrul normalității într-o familie. Și încă un motan de rasă, urmașul pisicilor sacre al călugărilor din Birmania!
Deasemenea și mașina trebuie să fie în stare de funcționare
mai ales pentru a-l transporta pe Motă la veterinar în caz de avarie.
Tot animalul nostru drag e cel care ne amintește, de ce nu, că Freud avea dreptate atunci când ne spunea că "ne ocupăm prea mult cu durerea și uităm să ne cîștigăm bucuria" și asta o demonstrează permanent de câte ori este nevoie, cu înțelepciune felină, birmanezul nostru cu ochi albaștri, alintat și știrb, dar plin de înțelepciune universal valabilă și care știe întotdeauna să-și spună păsul, să comunice perfect în limba lui pisicească( de la sunete ce aduc a gargară când se alintă, la sunete ca de motor de Trabant, sau care aproape parcă "spun"...mmmmaa!. Și mai ales să se bucure atât de special și îndeosebi...atât de felinește.
Și să mai spui că pisicile nu sunt inteligente! Mai ieri îl
scot pe scări să-l duc până afară și-l văd la coborâre sărind în sus, făcând salturi aiuritoare de parcă era prins în capcană. Era reacția lui, am bănuit atunci, la senzorii de mișcare recent instalați pe casa scărilor și care-i provocau neliniști atunci când se aprindeau în dreptul lui.
Și alte explicații, să știți nu am găsit nici până în ziua de azi!.
Și tot datorită lui Motă și a doctorilor veterinari pe care îi frecventăm, am început în ultimul timp să consider mai mult comunicarea, încrederea și vizita periodică la doctorul de familie. O fi aflat probabil și acesta sărmanul de propunerea noastră cu schimbul de experiență sau chiar a beneficiat de el...în "regim corecțional"-cine mai știe!




D.rei dr. Gîrgîz Rodica și dl. dr. Velisar Florin