-Hm? Oh!... înțeleg… Da, sigur… Chelsea.
- Ne cunoaștem de-o viață. Suntem vecini, am făcut școala împreună…
Întind mâna în fața lui, cu palma ridicată într-un “halt” categoric.
- Scuză-mă că te întrerup. Ce cauți, de fapt, singur aici?
Julian ridică sprâncenele ca un Gopo cu părul periuță; se scarpină mecanic dupa ureche…
- Cred că … am fugit să mă gândesc. Ãsta e adevarul. Am inventat treburi importante ca să pot fi puțin departe, să mă gândesc în liniște.

Acum arată chiar dezolat. Aproape că-l compătimesc, fără să-mi fie prea clar de ce. Îmi propun să nu-l mai întrerup, ar putea să se retragă de tot dacă simte că-l învinuiesc fără niciun temei. Începe să-mi povestească în timp ce ochii fixează orice punct din jur, dar nu pe lângă chipul meu. Învârte neîncetat suportul rotund al paharului și face pauze repetate când chelnerul vine să aducă meniul, apoi pâinea, mai târziu alt pahar… Vorbește încet, temător parcă să nu înțeleagă toată mulțimea din jur ezitările lui. Privită de sus, încăperea plină de fum cred că pare un mușuroi mustind de șoapte și mișcări mărunte. Istorisirea e trunchiată, presarată cu “err…”, “well…”, “I think…”.

În primul rând, ca un cadru general, îmi precizează zâmbind că el nu înțelege femeile. Probabil că îl moștenește pe taică-su – nici până azi nu știe clar de ce i-a plecat soția. S-au înțeles foarte bine ei doi, ca băieții, fără conflicte serioase sau reproșuri la tot pasul. Consideră că a fost un copil răsfățat, așa… în felul lui. Fără mamă, dar altfel nu i-a lipsit nimic. Prima fetiță pe care a cunoscut-o mai bine era din vecini. Se jucau adesea. Ea domina, stabilind jocuri și regului, apoi pleca, plictisindu-se de tot. Frumușică, cochetă, foarte feminină încă din copilărie. Era bună când totul i se potrivea; în alte condiții, se răzvrătea.

Aveau vreo 12 ani când ea l-a sărutat, iar el a rămas încremenit. A plecat suparată că el “nu știe”. Asta a fost prima frustrare din adolescență și din relația care urma, cumva, să se înfiripe între ei. Cu multe suișuri și coborâșuri, cu pauze în care Chelsea sonda alte terenuri, alți prieteni și prietene. Mereu însă revenea la Julian, care, bucuros, o primea zâmbind. Pentru el a fost o sursă neîntreruptă de întrebări și neliniște. Îi bătea inima când o vedea, când o auzea la telefon, când se înțelegeau, când se despărțeau. Nu prea a văzut cu ochi clari alte fete, nu aveau față, nici nume. Dacă se întampla să-l placă vreo colegă, el nu înțelegea. Dacă, într-un final, i se făcea foarte clar înțeles acest lucru, ei bine, nu era interesat. Avea alte griji…

La 17 ani Chelsea l-a făcut “să știe” și alte lucruri. Ea le învățase déjà de o vreme. Au crezut atunci că vor rămâne împreună pe viață. El, cel puțin era sigur de asta. Fericită, veselă, plină de neastâmpăr, i-a spus că ei doi se vor căsători “cândva”. Câțiva ani a crezut-o numai a lui și îl privea pe tăică-su cu milă… Avea impresia că viața e simplă și frumoasă când ai alături o femeie cu personalitate. I se părea normal să facă și compromisuri, să îi înțeleagă și ei câteva toane; ea mereu îi preciza că îi iartă lui câte una și alta… Asta înseamnă să construiești o relație de durată, care să aducă împlinire, nu?...


Nici împlinirea, nici durata nu au ținut prea mult. Castelul s-a surpat când ea l-a anunțat că iubește pe altcineva, că se va muta cu el, că “lucrurile sunt foarte serioase”… Lumea i s-a frânt; a început să-l înțeleagă pe tatăl care tăcuse sceptic în fața fericirii lui de mai înainte. S-au apropiat iarași, s-au înconjurat de tabieturi comune, și-au creat universul lor. Lumea din afară era prea capricioasă pentru felul lor liniștit de a trăi.

Si într-o bună zi, Chelsea a revenit. I-a plâns pe umăr, că el e singurul ei prieten, el o cunoaște cu adevărat și o înțelege. Nefericită și singură, a stat cuminte pe lângă el luni întregi. Îtia că nu îi era ușor să o ierte, dar aștepta cuminte momentul în care Julian urma să treacă mai departe, să uite și să ierte. Momentul a venit, Julian a iertat, dar nu a uitat. Simțurile i-au rămas în alertă. Orice dimineață îi putea aduce un bilet de rămas bun de la ea. A mai trecut un an, un an în care noua lor dragoste s-a maturizat, așezată pe temelii de cunoaștere reciprocă și răbdare. Câteodată Chelsea îi gătea și ducea hainele la spălătorie; îi cumpăra ziarele preferate sau alerga cu el pe plajă, seara…

Și-a luat inima în dinți și a intrat în magazinul de bijuterii din centrul orașului. A ales cu greu un inel dintr-o duzină asemănătoare și a ieșit bucuros că se hotărâse, în sfârșit. Așteptând la un semafor, lângă o terasă, o secvență i-a trecut rapid prin fața ochilor. Chelsea râdea la o masă, lângă un tânăr foarte sigur pe el. Când mașinile din spate l-au claxonat insitent, ea tocmai se întindea să-l sărute… A pus inelul într-un sertar și a așteptat deznodământul. Totul părea neschimbat. Cafeaua, zâmbetul, cina, ziarele… Chelsea era fericită, asta se vedea de la o poștă. Nu-i lipsea nimic, nu o deranja nimic, nu o frământa nimic.

Într-o seară, târziu, fuma ciufulită și mulțumită de dragostea care îi făcuse ochii sclipitori și obrajii îmbujorați. Atunci nu s-a mai putut abține și a întrebat-o: “Chiar ne iubești pe amândoi? Nu pot să înțeleg, oricât aș încerca…” Nu a răspuns, a început să plângă încetișor, și-a strâns lucrurile și plecată a fost. Din acel moment s-a convins că nu are nevoie de femei ca să fie fericit. Erau și alte lucruri care îi puteau aduce mulțumire. Prietenii, câinele, calculatoarele, câte o petrecere sau un flirt fără nici un angajament. Plus tatăl lui, alături de care simțea că viața are, totuși, un sens, o explicație de bun simț.

Așa au trecut cinci ani în care nu și-au vorbit mai mult decât un “Bună, ce faci?... La revedere”. Și-a scos-o din minte, chiar nu mai suferea. Unele lucruri nu pot fi schimbate și atunci nu poți decât să schimbi felul tău de a le privi. A luat-o ca atare și gata. În suflet a rămas un colțisor care îi amintea de singura femeie pe care a cunoscut-o, singura care l-a făcut să se înfioare, să tremure și să se înalțe.

Cu câteva săptămâni înaintea plecării la Paris, Chelsea a sunat la ușa lui. Pustie în expresie, răvășită, nepăsătoare la orice formalisme. Avea nevoie de el, de simpla lui prezență, nu-i cerea altceva decât să o ajute să depășească criza, să supraviețuiască imposibilului. Aștepta un copil la care nu voia să renunțe, voia să-l crească singură. Urma să aibă și ea ceva numai al ei, care să o iubească și să îi fie alături indiferent de vremuri.

A primit-o cald, cu compasiune, fără să mai deschidă brațele însă. Nu a mai început nicio relație cu ea, lucrurile sunt prea clare și bine stabilite deja. Ies în oraș, se plimbă prin parc sau pe plajă, se vizitează. Ba chiar râd, se simt bine când ea e în toane bune. Câteodată reînvie fericirea din prima tinerețe, ca un ecou slab, dar care se insinuează, se face simțit… Vorbesc despre cum o să fie copilul, cum îl vor crește amândoi, ce distractiv o să fie la primele cuvinte sau primii pași… Un fel de artificial agreabil s-a creat între ei, un fel de poveste veche și binecunoscută se întoarce ca să repare niște greșeli ale trecutului. Copilul, asta da, e o responsabilitate pe care ea și-o dorește, și-o asumă. S-a schimbat, și-a schimbat setul de valori, acum vrea să se așeze, să-și facă un cămin primitor…

Am rămas printre puținii clienți ai restaurantului. Cineva mătură în spatele meu, altcineva îsi ia la revedere și iese. Julian tace. Tace de tot și privește în jur cu atenție, pentru prima dată de când s-a lansat în istoria lui. Eu sunt uimită. Și puțin dezamăgită, dacă stau bine și mă gândesc… Să fie atât de fraier?! Mi-e greu să înțeleg cum cineva își poate săpa propria fericire cu atâta perseverență. Care-i misterul, oare? Cât de fatală trebuie să fie această Chelsea, această… uf!

- Poate tu nu ai iubit niciodată atât de mult pe cineva încât să ierți un munte de greșeli și să-i crești copilul pe al cărui tată pretinde că nu îl recunoaște?
- Poate că nu… Dar nici nu cred că îmi doresc să iubesc atât de orbește.
Julian zâmbește condescendent.
- Despre asta este vorba, de fapt, știi… șopteste el.
Chelnerul ne întreabă ultima dată dacă mai comandăm ceva. Îi cerem nota și mă bucur să pot ieși la aer. Îmi lipsește o activitate normală, mersul pe jos, de exemplu.
-
- Pot să iert trecutul, pot să înțeleg prezentul, dar lucrurile devin nesigure când mă gândesc la ea ca la viitoarea mea soție. Ceva parcă lipsește…
- Încrederea…?
- Probabil. Sau la mijloc este teama că lângă mine niciodată nu a reușit să stea prea mult. Că mă iubește, dar nu așa cum ar iubi pe cineva care să o facă și să sufere. Eu vreau să o protejez, ea la un moment dat se scutură de protecție și caută provocări.

Mă abțin de la a o desființa pe femeia asta care nu merită un bărbat atât de bun. Merg cu privirea în pământ, ocolind prostește capacele de canal, întoarsă parcă în mecanismul copilăriei, când mă eschivam de gânduri neclare.
- Iartă-mă, te rog, că ți-am vorbit așa de mult despre mine. Te-am plictisit, cu siguranță…
- Nu, nici vorbă. Doar că, sincer, mă abțin să dau verdicte când, de fapt, nu sunt implicată. Sunt lucruri care-mi scapă…
- Cum ar fi? întreabă el timid.
- Cum ar fi… Cum este posibil să îți dorești un viitor alături de cineva care te-a făcut să suferi rău, alături de cineva care nu numai că nu îți poate oferi garanții – nimeni nu poate – dar care, tocmai, aproape că îți promite eșecul?!

Mă mai gândesc puțin, apoi îmi descarc gândurile:
- Știi… cred că acum judeci de pe poziția generoasă a învingătorului. Ești într-o situație care te menține într-o superioritate ce te predispune la altruism. Ea te cheamă, îți cere ajutorul, îți cere iertare. Tu o primești acum – ok. Dar Chelsea își va reveni, asta este sigur. Își va redobândi echilibrul și vioiciunea, felul ei nestatornic de a fi o să iasă la suprafață iar. Casătoriți, egali, un copil la mijloc… Și… mai departe? Până când?
- De-asta am venit la Paris, îmi strânge el mâna ușor, oprindu-mă în loc. Să îmi limpezesc mintea. E bine să mai aud și de la altcineva ceea ce undeva este cuibărit și în capul meu. Doar că în capul meu sunt atât de multe argumente pro și contra, iertare sau condamnare, ajutor sau părăsire… Aș vrea să pot face ordine în toate cu o singură mișcare. Dar nu pot.

Mâna încă îmi este într-a lui, mă privește adânc, de aproape, atât de confesiv și abandonat unei judecăți exterioare încât simt că e apăsătoare responsabilitatea pe care încearcă să o transfere altcuiva. Din spatele lui îmi bate în ochi lumina unui felinar; nu văd chipul lui Julian aproape deloc, îi simt însă fruntea foarte aproape de a mea, cum stă ușor înclinat înspre mine. Tace acum și nu îmi place că nu văd ce expresie are. Ezita, dar nu știu ce gândește.

-Uite ce e, Julian…
Mă desfac din mâna lui și el se retrage în poziție dreaptă, făcând o mișcare ușoară înapoi.
- Am să-ți spun cum văd eu situația ta… Din dragostea ta de altădată nu a mai rămas mare lucru. Acum te simți bine, știind că ea te așteaptă, te roagă, se alintă. Te simți răzbunat. Dar e un fals sentiment de putere temporară. În relația dintre voi, tu ai fost cel care a dat și ea cea care a primit. Acum ea îți cere iar, tu ești iar gata să îi dai… Arma ei este că o dorești, că îți lipsește femeia care întruchipează tot ce își poate dori un bărbat, mai ales un bărbat timid. Știi la ce te poți aștepta din partea ei; din partea altei femei însă… Nu mai ești dispus să îți asumi riscuri nebănuite. Te temi de cunoaștere. Preferi mediocrul în fața căruia nu mai poți fi surprins. Viața, cu majuscule fie spus, nu înseamnă Chelsea sau traiul liniștit cu tatăl tău…

Am oprit șirul de vorbe nebunești de parcă am pus capac unei oale clocotinde. Oau… Ce m-o fi apucat?!... E posibil să se supere… Dar nu-i nimic. De când îl ascultam în restaurant voiam să-i zic câteva. Dacă nu e fraier de tot, poate înțelege câte ceva… Mă ascultase atent, poate remarcase și greșeli de gramatică engleză, habar n-am ce scosesem la iveală… Își trece mâna prin păr și dă din cap:
- Exactly… Exactly…

Am intrat în hotel tăcuți. Sus, înainte să intru în cameră, i-am spus că a doua zi am de făcut ceva cumpărături pentru niște prieteni. Nici el nu a crezut, mi-e clar, dar lucrurile au rămas, deocamdată, așa.