Un proiect de frumusețe

Nu știu cum soarele mai are forță să zâmbească. Se hlizește știrb către bodela de peste drum, umbrindu-mi camera din demisolul blocului.
Arunc o privire peste umăr la ceasornicul ce zace agățat într-un cui, cu fereastra spartă, golit de viață, ticăind mecanic pentru a puncta secundele irosite.
Tac. Tic-tac.
Repetat la infinit, ca un ecou al minții mele sucite – tac – mă înfruntă - tic-tac – mă ignoră – tic-tac din nou.
E ora 3:14. Timpul trece greu... prea greu... eu – îl privesc picurând pe creștetul Pierzaniei. L-aș striga: „Timpule, nu-ți mai alunga deznădejdea pierind în vapori fără-nsemnătate!”. Dar de ce să mă agit?
Nu mai vreau să cred – nu pot să sufăr doleanțele mele – că totul e atât de inutil. De ce să ne mai năștem, atunci? Ca să înlocuim un element lipsă dintr-un cerc imaginar al continuității?
Din bodegă iese un moșneag în baston – duhoarea lui ajunge pân’ la mine.
Coniac.
Mai ard pe gât o pastilă, mai privesc în oglinda moartă și tocită – sunt narcisistă. Pier în orgoliul meu, pălesc pentru o frumusețe fără de seamăn și mă usuc precum un crin ars cu o brichetă fără gaz – tot sunt frumoasă!
Când mi-am făcut o tăietură subțire și adâncă pe marginea maxilarului am știut ce vreau – să nu mai fiu banală. Și așa am trecut la părul violet. La coloana vertebrală încorsetată în verigi ce mi-au străpuns pielea să nu mai pot să mă aplec – și le-am legat cu-o panglică neagă, să le țin minte drept doliu pentru fostul meu spate. La uciderea zâmbetului cu două buze cusute parțial – și beau cu paiul și-nghit pastile prin flash-ul din obraz. Dar sunt specială. Și sunt frumoasă. Și vreau să mai tocesc o dată oglinda cu privirea. Doar acum, ultima oară, înainte de a se mai scurge un minut din viață.
Sunt frumoasă!
Așa-i și tăietura de pe braț – nu-i vina mea că-i așa lungă, nu eu am făcut-o – mâna mea, da. Voința mea e mai presus de orice. Am vrut să fiu frumoasă. Și sunt! Doar că nu e nimeni aici să mi-o spună...
Aprind un chibrit și mai privesc o dată spre bodegă. Un nou proiect! E timpul să mai fac și pe altcineva să atingă perfecțiunea, iar tânărul de pe strada cealaltă îmi pare ideal. Îl strig – nu mă aude, cuvintele nu vor să iasă din gura închisă în lanț de cusături. Îi fac cu mâna – mă crede nebună și mă-njură cu degetul mijlociu. Ce ingrat! Nu vrea să știe ce e frumusețea!
Mă retrag în cochilia mea, în camera pustie de la demisol. Pe tavan oglindă, pe pereți oglinzi și-un ceasornic.
Tic. Tac.
Iar vrea să mă scoată din minți!
Tic-tac.
Adun un ciob de pe jos și îl arunc spre el.
Stupoare: timpu-a stat în loc pentru mine!
E ora 3.14.
Atunci, eu ce am auzit?
De dincolo, de pe partea cealaltă a străzii, noul meu proiect zâmbește spre mâna sa. Sânge curge dinspre brățara ceasului ce-i sugrumase-ncheietura. Sânge și timp. Și frumusețe. E noul meu proiect, chiar de nu și-o dorește.
Tic. Tac.
Mă complac durerii.
Tic-tac.