Cireșul


În cătunele asvârlite printre văile și pădurile dinspre Măgura Istriței nu se mai auzeau țipetele femeilor, huruitul căruțelor, al mașinilor și al tancurilor cu șenile. Se așternuse liniștea întreruptă adeseori de bubuituri înfundate de tun dar acestea erau departe, spre Valea Călugărească, Brazi, Ploiești.
Rada era singura femeie tânără care nu fugise din sat.
- Ce-or să-mi facă ? se oțăra ea la aceia care o sfătuiau să plece.
Rizea Ion, bătrân că nu-i mai dădeai nici-o vârstă, s-a oprit într-o zi la poarta ei.
- Să nu se lege de tine fata moșului, e păcat de omu’ tău, știi cât am ținut la el. Dacă aș fi mai zdravăn ți-aș veni în ajutor da eu abia îmi țin picioarele. A dat din cap nemulțumit și-a luat-o pe drum bocănind cu bastonul peste care tot credeai că se prăbușeșete.
Rada fierbea la foc mic. Îi era frică să rămână, îi era frică să plece ! De câteva zile, casa îi fusese încartiruită. Două camere și pivnița deveniseră magazia soldaților. La început, paza se schimba mereu, dar după un timp patrula pe acolo același soldat țigănos. Deși frontul se depărtase mult, satul aproape se golise de soldați. Apoi dinspre Măgura zvonurile au început să se rostogolească. Lui Zicu i-au luat frumusețea de iapă și boii. Omul nu s-a împotrivit. A tăcut cât a tăcut și s-a pornit deodată să plângă. Mai rău a fost de Costică a lu’ Clondireanu. I-au găsit butoiul cu vin îngropat și nu-i lăsaseră un strop. Peste două zile i-au cerut să le-arate unde a ascuns țuica și el a răspuns că nu are. I-au răscolit podul, grajdul, i-au dărâmat cotețul. I-au aruncat lucrurile din casă, din cămară, mamă-sa, femeie trecută de șaptezeci de ani, se ruga la icoană când au dat peste ea. Au scos-o în brânci și s-a prăvălit pe scări. Costică pusese mâna pe topor și l-au ridicat.
Una din nepoatele lui Cârstea nu împlinise șaptesprezece ani. Vrusese cu tot dinadinsul să-l convingă pe tătăicu să urce în munte cu ea. N-a mai apucat! Fusese surprinsă când vroia să intre în sat. O găsise a lu’ Paraschiv ziua la amiază, zăcea nemișcată cu rochia făcută ferfeniță. Era zgâriată pe tot corpul și privea în gol.
Înfricoșați, oamenii își ascundeau mai abitir lucrurile. Femeile rămase nu se mai arătau la vedere. Și nici sătenii. Pândeau pe după colțuri, prin grădini, dâmburi.
Doar Rada mergea ca și înainte, țanțoșă, parcă ațâțându-i. Se oprea la puțu’ lui Chelaru și se răcorea cu doi pumni de apă, apoi se uita lung la viile scormonite de cai, căruțe, mașini. Se desprimăvărase și sârmele la vie ar fi trebuit întinse, pământul arat. Cu cine să are ? Calul îi fusese luat, bărbatul îi murise pe front ... Și pământul se odihnea respirând aburii primăverii, via rămăsese netăiată. Rada ofta adânc și-o lua înapoi pe drumul mare mergând la fel de îndârjită.
Oamenii locului o priveau pieziș.
- N-o să sfârșească bine, șușoteau ei.
Nu se sinchisea. Când într-una din zile urcase în munte la maică-sa, îi răspunsese cu arțag.
- Nu mă tem mamă, că le-am dat ce-au vrut, pivnița, iapa, vinul ... Þuica n-o află, poa’ să răscolească toată grădina. Și-apoi e mai bine să te împrietenești cu ei decât să le arăți dușmănia pe față.
- Ferește-ne Doamne de ceasul rău, se-nchina bătrâna.
- Nu mai cobi și dumneata, am eu planul meu.
Un gând nebulos la început, din ce în ce mai limpede pe măsură ce timpul trecea, pusese stăpânire pe Rada. Ar fi vrut să se sfătuiască, d’aia urcase până în munte, dar țața Leonora, mamă-sa, era prea slabă.
„O fricoasă a fost toată viața ! Face la mătănii de parcă ar ajuta la ceva !” spunea Rada înciudată coborând coasta în mare grabă. Și ei îi era frică. Îi venea să țipe de spaimă. Își învingea însă frica. Intra în curte bolnavă. Și colac peste pupăză, copiii nicăieri. Îi striga o dată, de două ori, degeaba, erau de negăsit. Se pitulaseră după castan și urmăreau soldatul care cobora în gârliciul beciului unde se ascundeau ei mai de mult. Alteori îl urmăreau de după o tufă, de după mărul din curte. Erau atenți cum discută cu ai săi, cum aduc și iau baloturi grele. Stăteau lipiți unul de altul și-aproape nu răsuflau de spaimă. Când soldatul se depărta de ajuns, se-apropiau tiptil, tiptil și-ncercau să descopere printr-o fereastră zăbrelită ce se ascundea în baloții așa de arătoși.
- Ce căutați aici ? s-a năpustit Rada într-o zi asupra lor. Câteva clipe rămăseseră împietriți, apoi au luat-o la fugă.
Într-o zi, soldatul tocmai terminase de descărcat niște pachete. Se rezemase de ușa beciului și fuma. Rada îl pândea din bucătărie. Apăru ca vijelia ăn curte și se opri la tufa de trandafiri. Înfipse o mână în ceafa băiatului, o mână în părul Stanei și-i îmbrânci în fața străinului.
- Vreți să vă-mpuște ? Asta vreți ? și le trase cu năduf câteva palme. Copiii o luară la fugă scâncind. Rada îi urmări o vreme. Ar fi vrut să spună ceva omului ce îi zâmbea binevoitor. Se lovi cu palma peste frunte.
- Era să uit, murmură ea. Se depărtă câțiva pași și culese niște pătrunjel. Cu mănunchiul în mână, își îndreptă mijlocul și scoase un oftat.
- Pe la voi ... tot ca p’acilea? Așteptă un răspuns. Cum nu venea, îi da înainte.
- La noi e cam secetă. Vara mai mereu e așa. Când bate vântul, zici, încă un pic și îmi zboară casa. Dacă ar ploua nu s-ar usca toate. Toate, se răsti ea. Soldatul tresări. De fapt nici nu înțelegea ce vroia de la el. Parcă îl certa, dar n-avea nici-o vină. Lui îi plăceau copiii cum stăteau chirciți după tufe și-l urmăreau. Se făcea că nu-i vede.
Ciudoasă, Rada se scărpină cam tare pe genunchiul alb ce contrasta cu glezna înegrită de soare. Două dâre roșii rămăseseră pe pulpa ei. Pentru o clipă, privirea soldatului se opri acolo. Dacă nu s-ar fi temut, ar fi tăvălit-o pe pământul gol. Rotocoalele de fum, la început mici, deveneau din ce în ce mai largi.
Rada o luă la fugă blestemând războiul și tot ce adusese în urma lui. Mirosul de ars se simțea până în beci.
Soldatul aranjă pachetele pe rafturi, trase drugul de siguranță și intră în casă. Scoase dintr-un portofel niște fotografii îngălbenite și le privi îndelung. Ciocănitul la ușă îl trezi din gânduri.
- Eu sunt ... jumări cu pătrunjel, ciorbă de fasole, vrei ? Foarte gustoase !
Îi făcu semn să plece. Femeia rămase, părea încurcată. Privirea ei îl tulbura. Începu să fumeze . Gândul îl duse departe, în munți, la el acasă. Când plecase pe front mamă-sa îi spusese. Orice-ar fi să nu omori și să nu siluiești pe nimeni. O să ne rugăm la Dumnezeu să ne scape de urgia ce s-a abătut peste noi. El era doar trist. A îmbrățișat frățiorii și gândul că nu îi va mai vedea niciodată era așa de puternic că își ștersese o lacrimă. Ce-or fi făcând scumpii de ei ? Le-am pierdut urma de când ne-a fost bombardată casa. Mi s-a spus că n-ar fi fost nimeni acolo ... Cine știe ... Am început să mă obișnuiesc cu gândul. Scoase un oftat lung.
Rada îl privea cu atenție. Nu pricepea ce fel de om e ăsta. Îi arăta cu palma la gură. Papa, tu, eu, începu să strige crezând că astfel se face înțeleasă.
- Îîh ! Dădu din mână exasperat. Mai spuse câteva cuvinte în păsăreasca lui și ieși.
Rada n-a înțeles nimic. O apucă furia.
- Dar’ar oftica în tine și în tot nemul tău ! Cu greu se stăpâni. Se întoarse în bucătărie, trânti două străchini, îi dete o palmă lu’ Stanca, apoi ieși în curte după surcele.
La gura beciului soldatul înălța rugă la cer „Doamne, întoarce pofta de la mine. Pofta pântecului și a împreunării trupului că blestemat e bărbatul care jură strâmb.”
- Știu eu cum să-l iau lovil’ar damblaua, să-l lovească ! Eh ! Dacă ar trăi Neluțu meu, ce-ar zice? Dumnezeu să-l odihnească pe-acolo, prin pustiul unde s-a prăpădit. S-a dus și nu s-a mai întors. Patru ani nu mi-a fost ușor.
Ar fi vrut să plângă, dar nici când îl condusese la gară nu plânsese. I se uscaseră ochii de-atunci. Toate jeleau numai ea nu.
- A fost om de treabă, da ce să-i fac dacă e mort ? Pe mine cine m-ajută să-mi cresc copiii ? Dădu din mâini a lehamite. „Destul cu văicăreala, asta nu ține de foame.”
Se înoptase. Copiilor le-a spus să stea cuminți că are de făcut ceva important și-n noaptea aia nu doarme cu ei. Apoi au văzut-o intrând la el în cameră. Avea un urcior cu țuică în mână. S-au speriat rău de tot.
- O fi om bun, a întrebat-o Gelu pe sora lui. Ea nu știa ce să zică.
- Dacă n-o omoară înseamnă că e om bun, a șoptit Stanca. Înțelegea că ceva nu e bine, dar nu știa ce.
De-atunci mama lor se culca din ce în ce mai rar cu ei. Planul îi reușise pe de-antregul. Dar și butoiul cu țuică scădea văzând cu ochii.
Soldatul o ajuta pe Rada la treabă, da copiilor dulciuri însă nici acum nu reușise să se apropie prea mult de ai. Mai ales fetița, îl zgâriase pe față când a luat-o în brațe. Rada i-a ars câteva și pentru prima oară Stanca a gândit că mama ei n-o iubește îndeajuns. A văzut-o cum s-a dus să-i oblojească lui, fața. Rada a observat schimbarea fetiței.
- Mucoasa, ce știe ? Pentru ei o fac. Era bucuroasă că soldatul n-o suspectează. El nici nu mai controla beciul. Intra acolo numai să împartă alimente, pături, efecte militare, muniție. Seara, Rada îi punea ierburi adormitoare în mâncare și îi dădea de băut. Apoi intra în beci, umplea sacul în grabă și urca sus în munte. Când mamă-sa a început s-o descoasă s-a oțărât la ea.
- O fi el cumsecade, da e venetic și e dușmanul nostru. Să fi stat în țara lui nu să-mi ocupe mie casa. Fac o faptă bună. Ce ți-am adus dă-le pe ce poți. Nu le ține ascunse. Scapă de ele, cât de repede.
Leonora tremura toată. O blestema în gând pe Rada și dădea pe nimica ce-i adusese. Așa au trecut o toamnă și-o iarnă. Rada nu mai putea da înapoi. Alții și alții îi cereau lucruri. Și liniște nu mai avea. Venise primăvara, răsăriseră ghioceii, dar îi călca fără să-i vadă când urca potecile cu sacul în spinare. Frica i se cuibărise în suflet, în oase, o apuca de spate și-o strângea. Noaptea se trezea nădușită.
Odată, visase că o luase pe Orgoaia în sus, printre mărăcinii de pe malul gârlei. Se strecura anevoie, zăpada nu se topise de tot, iar apa se-nvolbura năvalnic. Deodată simți că cineva o strânge de umăr. Inima i-a stat de spaimă. S-a smucit și a lovit cu sacul. Cel din spate s-a prăvălit în bulboană. Striga, da din mâini, dar pe măsură ce se zbătea, se afunda tot mai adânc în nămolul cu spume galbene. Când apa i-a ajuns la gât, l-a recunoscut. Soldatul ei avea ochii holbați și implora ajutor. Căută în jurul ei și găsi o cracă, un fel de prăjină. Þinându-se cu o mână de-o tufă de măcieș, lovea cu cealaltă în neștire, în bulboană, în capul care nu se ducea la fund. Îl lovea și apărea puțin mai departe plutind ca dovleacul gol și uscat. Aah, gâfâia dând cu toată puterea. Atunci se rupsese măcieșul și se prăvălise și ea în bulboană. Þipătul ei ar fi sculat din morți pe oricine, dar soldatul sforăia înainte fără grijă. O apucase scârba, a vrut să-l trezească, dar se răzgândise. Până la ziuă gândise cum să scape de el. Și puse iar la cale un plan.
De-atunci n-a mai avut somn. Se trezea noaptea, îl vedea pe Neluțu că-i ciocănește în geam, se târa la ușă să-i deschidă și-i auzea vocea care o îngheța.
- Stai ! Þeava lungă, neagră, i se proptea în tâmplă apoi auzea bubuitura și pe retină îi apăreau mii de stele.
Dimineața soldatul o găsea întinsă pe jos.
Într-o zi a văzut prin curte pe mulți de ai lor. Strigăte, lăzi bușite, zdrăngănituri, comenzi scurte. Apoi a venit și el încadrat de doi inși. A fost chemată la post.
- Ce-aveți cu mine ?! De la-nceput v-am dat tot ! N-am oprit nimic. Și vinul și calul și casa, toatel vi le-am dat. Ce mai vreți ? Se uita în ochii celui ce-o interoga și izbucnea în hohote de plâns.
I s-a recomandat că ar face bine să spună ce știe, până n-o să fie prea târziu. Rada a dat din umeri răstindu-se.
- Ați avut pază, ce mă-ntrebați pe mine ? Numai oameni de-ai voștri veneau pe-acolo. Unii aduceau, alții luau, de unde să știu ce ?
I-au dat drumul. O supravegheau cu grijă. Lui i-au spus că ea a mărturisit tot și urmează să facă o confruntare.
Rada a vrut să fugă în munți, apoi s-a răzgândit. „Fug, dar nu acum, mă dau de gol !”, își spunea ea. „Și nici nu pot, n-am tăria. Numai o minune mă mai poate salva.”
Peste două zile au apărut iar. El și încă cinci inși în uniformă.
Rada s-a sprijinit de nuc când i-a văzut. Abia sta în picioare. Simțea din clipă în clipă că se prăbușește. Și-atunci i-a văzut ochii. În momentul acela a știut că nu a trădat-o. I s-a părut o veșnicie acele clipe. N-a suportat și-a închis ochii. Când i-a deschis, soldatul alerga spre grădina din spate. „Stai !” l-au somat însoțitorii dar el continua să alerge. Atunci un foc a fulgerat liniștea zilei, apoi încă unul și încă unul, apoi o salvă întreagă. S-a oprit. A îmbrățișat cireșul din grădină și s-a lăsat în jos cu ochii spre cer. Cireșul era alb de floare. Așa era și cireșul de acasă și în cireș se jucau frățiorii lui. El îi văzuse și alergase la ei să-i îmbrățișeze. Apoi n-a mai văzut nimic.
Peste deal răsuna dăngănit de clopote vestind Învierea din ziua Paștelui. Apoi clopotele au amuțit și ele. Era liniște sub cireș, era liniște în sat și pe tot dealul Istriței, doar Rada râdea în hohote și se-mbrăca mireasă cu crengile cireșului în floare.
Peste șapte ani, într-o iarnă, Neluțu ei s-a întors din Siberia. În aceiași primăvară, în duminica Paștelui, Rada a lăsat mâncarea pe plită, a mers la biserică și s-a împărtășit apoi s-a întors acasă. Spre seară Neluțu a dat vestea în sat că a găsit-o spânzurată de-o cracă a cireșului.
Satul l-a bănuit pe el, că de când venise o bătea în fiecare zi. La puțină vreme, Neluțu s-a apucat de băutură și casa a ajuns o paragină. În iarna următoare a murit și el. L-au găsit țeapăn într-un șanț.
Gelu și Stanca au plecat la București. Casa le-a fost demolată și povestea lor a fost dată uitării. Doar Stanca, azi îmbătrânită și ea, mai vine din când în când în sat, dă liturghie pentru sufletele mamei, tatălui și-a soldatului necunoscut și-aprinde trei lumânări la rădăcina cireșului, martorul unor întâmplări uitate.


Nicolae Aurelian Diaconescu