- Ai văzut? Þi-am spus că vom rămâne împreună... și orice s-ar întâmpla de acum, sufletul nu ni-l vor mai desparți...

Trecuseră prin multe împreună, și părea că tot ce se întâmplă în jurul lor avea ca scop să le despartă... Ce mult părea să fi trecut de la vremea aceea... Da, fusese o vreme când totul era minunat pentru ele, crescând nestingherite împreună una langă alta...

Fuseseră împreună de mici, văzuseră împreună cum în jurul lor natura se schimbă, și de acolo, de la înălțime, văzuseră oamenii... Uneori se opreau și se uitau la ele, iar copiii păreau că abia așteaptă să le prindă... Noroc cu adulții că îi opreau... "Nu încă" le spuneau...

Ele râdeau în sinea lor de copiii aceia, credeau că sunt invidioși pe ele... Nici nu ar fi fost de mirare, erau atât de frumoase, atât de pline de conținut și de esență... Și împreună, printre atâtea altele, ele două erau unice... Pentru că ele crescuseră împreună, ca două suflete pereche, lipite una de alta...

A fost o minune că s-au cunoscut așa, dar și mai mare a fost minunea când fiecare a descoperit în cealaltă interiorul propriu... și s-au iubit... s-au iubit mult acolo sus, și nimic părea că n-o să le despartă...

Dar apoi ceva s-a întâmplat... Crescuseră, culoarea li se schimbase, la fel și mărimea, și atunci au venit... S-au suit pe o scară până la ele și le-au dat jos cu forța de acolo... Au plâns mult în acea zi, crezând că nu se vor mai întâlni... Dar peste atâtea altele, au rezistat coborarii împreună, și așa au rămas în seara aceea... Împreună... Printre atâtea altele, ele erau singure... lipite... îndrăgostite... încurajându-se una pe alta...

Pământul părea să se miște sub ele, și știau că ceva nu e în regulă... De-odată se făcu lumină... Un om se apropie de ele și mută cutia în care stăteau în altă parte, și fiecare secundă le umplea inima cu frică, știind că oricare din acele secunde ar putea fi ultima petrecută împreună...

Au mers mult în întuneric și călătoria părea să nu se mai termine, dar nu conta... nu conta unde vor ajunge, nu conta dacă nu-și vor mai vedea niciodată casa în care crescuseră, important era că sunt încă împreună... Și oamenii iar veniră... le mutară, le aruncară, și ajunseră într-un loc aglomerat de ele și de oameni...

- Unde suntem? întreba una din ele la întâmplare...

- Nu mai conteaza unde, important e că nu mai avem mult de trăit... îi raspunse una care era acolo de mai mult timp...

- Mă iubești?

- Mai mult decât orice...

- Atunci hai să-nchidem ochii, și nimic altceva să nu mai conteze... fie ce-o fi...

Și-au stat așa, pierdute într-o lume a visarii, o lume în care dragostea lor era mai presus decât orice, o lume în care lumea nu le putea distruge...

Și iar plecară, luate pe sus de un copil zâmbitor ce le ținea strâns în mână... Intrară într-o casă mare, și copilul le puse pe o masă de marmură... se îndepărtă puțin și apoi se apropie cu un aparat alb în mână... Prin geamul de plastic în interior se zăreau lamele unor cuțite...

- Mi-e frică... spuse una dintre ele...

- Suntem împreună, atât contează...

Copilul deschise aparatul și întinse mâna către ele...

- Mihai, lasă portocalele și vino să mă ajuți să descarc sacoșele din mașină! își strigă mama copilul...

Rămase singure pe masa din bucătărie, cele două portocale pereche se țineau strâns în brațe și se priveau zâmbind...

- Ai văzut? Þi-am spus că vom rămâne împreună... și orice s-ar întâmpla de acum, sufletul nu ni-l vor mai despărți...

- Dăcă aș fi avut picioare te-aș fi luat de aici iubita mea, și am fi plecat undeva departe... într-un portocal pe care oamenii să nu îl știe...

- Vom merge acolo puiuț... ai să vezi... îi raspunse cealaltă zâmbind... vom merge acolo într-o zi... fiindcă ne iubim mult...