Motanul Prițesei nu mai răspunde la telefon
Vicențiu Licuriceanu apăru în balconul Palatului Comunal însoțit de Peter Zvarovsky, Gore Pacaliu și doctorul Kandel Bejenariu, șefi ai echipei campaniei sale electorale, exact în momentul în care Preotul Sandu Duduianu, purtând o barbă sură, impunătoare, trântea în deschiderea discursului, prin megafoanele asurzitoare un Tatăl Nostru răgușit, spre totala nedumerire a asistenței.
Eșecul total al Festivalului de Oglinzi Consacrate, cu toate că trecuse de la eveniment o bună bucată de vreme , încă îi mai marcau pe cei trei coechipieri, însă nu până într-atât încât să-i surpe, cum era de așteptat. Peter Zvarovsky se aruncă și mai abitir în fălcile afacerilor cu brânzeturi și chihlimbar, cu deviere spre mișmașuri cu țigări, pitite în baxurile din carton pentru lapte, de unde scoteau fonduri babane pentru susținerea candidatului lor. Căderea guvernului și declanșarea alegerilor anticipate îi găsi copți pentru lumea politică, după ispășirea unei jumătăți de pedeapsă de către Peter, grațiat alături de Gligore Pacaliu, condamnați pentru cea mai mare lovitură de contrabandă care se derulă în mare secret chiar sub nasul fostului judecător, în perioada în care Gorică îi fusese un credincioos intendent. Acest fapt nu-l împiedică pe Vicențiu să-i agațe în campania sa electorală, inclusiv pe zănatecul doctor Kandel Bejenariu, aflat în acel moment festiv într-un stadiu extrem de avansat al cercetării mirificelor albine războinice.
Alături de cei doi foști deținuți, Vicențiu Licuriceanu se aruncă în lupta politică, plin de draci, sub stindardul Partidului Combinator Național, cu sloganul „ Prin rău, spre mai bine!”. De bună seamă, nu de-a-îmbouălea, ci pentru a-și ocroti averea dobândită, bună parte prin moștenire și prin malversațiuni de către Polixenia, soția sa, fără complicitatea lumii interlope. În mod progresiv, licitație după licitație, familia Kapuerde,(adevărații Kapuerzi), intră în proprietatea parcelelor scoase la vânzare de către primărie în Crângul Trandafirilor, asupra cărora nu putuse face dovada că fuseseră parte integrantă din moșia kapuerzilor, așa cum se întâmplase în cazul Castelului, cu sumele fabuloase câștigate de către Vicențiu în urma citirii destinelor clienților locali și nu numai, în oglindă și pe sticla ferestrelor caselor vechi. Concensionară Terasa Faroanelor cu tot cu vinotecă, lacul, locul de sub Stupina doctorului Kandel: întreg teritoriul cât putea fi cuprins cu ochii de la înălțimea crenelurilor Bastionului îi aparținea, inclusiv Castelul de apă, dobândit după ce Polixenia Kapuerde, nevastă-sa, asmuți asupra autorităților meseriașa casa de avocați Sulica & Asociații.
Nu este exclus ca prin aceste operațiuni patrimoniale, Vicențiu să „spele” comoara găsită în burdihanul Castelului de Apă, fost turn de apărare. Nimeni nu punea la îndoială, mai cu seamă doctorul Kandel, că fostul judecător se afla în posesia unei plăcuțe de argint pe care erau încrustate niște semne ciudate. Tatăl său, Haralambie Licuriceanu, o primise în lagăr, de la un latifundiar dintr-o ramură a kapuerzilor, domnul Iamandi Kapuerde, bunicul prințesei Polixenia, care-și dăduse duhul în brațele sale. Ani buni de zile argintul fusese ascuns sub piele de către bătrânul Licuriceanu, prin incizia pe care i-o făcuse doctorul Kandel, medic al lagărului, într-o epocă în care moartea mergea, ca unsă, prin toată creștinătatea.
Bătrânul Licuriceanu, de frică să nu plece pe tărâmul celălăt cu secretul, înainte de a fi cât pe ce să-și dea obștescul sfârșit, găurit în cap de către acvilele din turnul Castelului de Apă, în faza în care fiu-său îi pusese briciul pe obraz, mai avu puterea, rezemat de zid, să-și strecoare mâna sub brațul stâng și să scoată de sub piele, cu unghia, bucățica de metal pe care o îndesă, îmbăloșită de sânge, în palma băiatului său. Vicențiu dădu să arunce, scârbit, lamela, crezând că bătrânul luase vreun un pumn în gură, încât își număra dinții, dar vârâ metalul în buzunar. Cum avea viciul analizei în profunzime, fostul judecător supuse placuța meticuloasei decriptări, cocluzionând că stă cu fundul pe un căcălău de bani, ascuns prin catacombele Bastionului, încât o să rupă gura târgului.
Toate aceste rememorări seci erau făcute cu tâlc și rost. Vicențiu își alimenta încrâncenarea de fierar pentru a altoi năpraznic, pe nicovala politicii, opoziția, aruncând, ca un descreierat zeci de mii de dolari pe apa sâmbetei. Utilizarea, aproape redutantă, a sintagmei lovituri năpraznice îi aduse, din partea opozanților ordinarul calificativ de impotent, altfel nu se putea explica apetitul instantaneu pentru ceaiul de Năpraznic, mult plăcut leneșului său brebenel, fără a pune la socoteală pastilele de viagra pe care le înghițea sistematic.
Cum era și firesc, Comunitatea Motocicliștilor al cărui președinte de onoare fusese numit nu de multă vreme, participa la mitingul din acea după-amiază de vară la care Preotul Sanda tocmai își ștergea, cu o eșarfă portocalie, broboanele de sudoare de pe frunte, pentru ca tartorele să ciugulească ceva putere, nu de alta, dar să scape Comunitatea motorizată de prigoana autorităților care din haimanale, vagabonzi , zăltați, drogați și chiar posedați nu-i scotea, lucru de care, după aprecierea dr. Kandel , nu erau departe, mai ales atunci când descindeau într-un amărât, ca ăsta, de târg , încât credeai că s-au rupt baierele iadului, de atâta duduială.
Erau așezați în formă de romb, în mijlocul pieței, sub un soare torid, călări pe motocicletele lor nichelate, de toate națiile: B.M.V., Yamaha, Kavasaki, Husovarana, Aprilia, Cagiva, Simson, aflați, desigur, sub bagheta enigmaticei Fifi Internauta, căreia nu-i displăcea noua aventură în care se aruncase, cu îngăduința, desigur, a incestuosului său tată care o sorbea din ochi de la înlățimea tribunei electorale, încorsetată într-un costum din piele de focă, între ale cărei picioare filiforme de lăcustă uriașă torcea motorul unei încornorate Augusta. Toți erau încotoșmănați în jachete din piele neagră, maro și portocalie, ghintuite cu steluțe din alamă, bumbi din argint și insigne strânse de peste tot pământul, cu motoarele turate la maxim, iar din cer ningea cu puf de plop. Penajul purpuriu/portocaliu de pe caschete, unduind în adierea vântului, îl turba și mai mult pe oratorul înverșunat ce arunca discursul în eter, în ovațiile celor trei sute de motocicliști care scandau cu o rimă șchioapă: „Vi/cen/țius Ma/xi/mus !Vi/cen/țius Ma/xi/mus!, El ne du/ce în A/pus!”
Vicențiu Scornici trăia plenar momentul, iar după încheierea discursului politic ce reverberă impecabil în piața Palatului Comunal, încălecă motocicleta Harley Davidson, pasiunea sa, și împreună cu staful, urmat de fan-liota de motocicliști, porniră în convoi, spre altă citadelă electorală a ținutului, tăind pe din două crângul mirosind năucitor a iasomie și flori de salcâm.
*
În timpul acestei viermuieli electorale, plictisit de fanfaronadă, Doctorul Kandel se retrase la Stupină. După ce deretică puțin prin laborator, se răsturnă în balansoarul de pe veranda răcoroasă, acoperită cu stuf, pentru a-și odihni oasele. Până să-l prindă de-a binelea moțăiala cu motanul doamnei Kapuerde torcându-i în brațe, își răsfira cu pixul barba bălaie, legănat de luntrea închipuirii spre hăul de cinci sute de mii de ani al A.D.N.-ului melifagilor, alintat de gândul, aproape materializat în laboratorul improvizat, că o bobiță adăugată în filamentul elicoidal al mirificei insecte, îi va aduce, certamente, laurii Premiului Nobel
Nu peste multe cesuri, în fruntea convoiul său, umăr la umăr cu Dora Internauta, fosta sa soție, Vicențiu trecu pe lângă Stupina doctorului Kandel care, scos din buimăceala somnului de după amiază de zornăitul motocicletelor, nu din laborator cum te-ai fi putut aștepta, dădu buzna afară, cu barba vâlvoi, să întâmpine nemaivăzutul: roiurile de albine războince trandafirii care, în sfârșit, din întunecimile ancestrale, avea să noteze în jurnal Dr. Kandel, și-au făcut mult așteptata apariție prin partea locului. Nimic mai fals! Nerozia confuziei pârâitului de motoare cu zumzetul albinelor preistorice putea să-l coste puținii ani de viață pe care îi mai avea de trăit, dacă Vicențiu și Fifi cu vigilența și îndemânarea lor caracteristice, nu l-ar fi aruncat, din mers, în șaua motocicletei Harley Davidson, spre totala dezamăgire a doctorului care, în loc de miraculosul roi de insecte, văzu gârla de motociclete colorate cum dispar înghițite de negura pădurii.
Evident că, mai din milă, mai din silă , mai din prietenie, doctorul nu putea refuza oferta de a face parte din staful viitorului senator, în ciuda bătrâneții, măcar să oblojească rănile eventualilor victime electorale și post electorale, mai ales că nu se putea pune în discuție darea de mână a candidatului.
Cu toate acestea, riscul major al Dr. Kandel de a rata încrucișarea, în derulare, între specimene diferite de albine pentru a obține indivizi exemplari și performanți pentru acupunctură, devenea deja o certitudine, rezultată mai ales din interpretarea coșmarului acela lent și colorat când, transformat în albinoi, pătrunse în cleiurile muierești ale Internautei, moment după care, nu de rare ori, se pipăia să vadă dacă nu cumva cioturile de aripi de albină nu începuseră deja să înmugurească pe omoplații săi gârboviți.
- Fără băile de venin, madam Kapuerde nu o să mai facă nici cât o ceapă degerată, încerca să-l convingă pe Vicențiu , ori de câte ori își trăgeau sufletul în peregrinările electorale.
- Domnule doctor, nu pun la îndoială terapia dumitale, însă eu nu pot complica mai mult decât atât lucrurile.
Nu aceeași părere o aveeau Peter și Gore Pacaliu.
Cum era de așteptat, cei doi camarazi, în tinerețe dușmani de moarte, își dădeau sufletul pentru ca totul să meargă brici, articulând aranjamentele electorale în cele mai mici detalii: de la închirierea locațiilor, până la angajarea de majorete și cazarea echipei de motocicliști, cu haleala și băutura corespunzătoare. Habar nu aveau că urmau să rămână cu ochii în soare, întrucât mofturosul și imprevizibilul domn Vicențiu Licuriceanu, renunță subit la campania electorală. Ziarele timpului scosese la iveală murdăria în care se bălăcise ipochimenul , privind capacitățile sale șamanice, paranormale prin care sucise mințile amărâților ce așteptau cu sufletul la gură pomenele electorale, mai ales că agențiile îl situau bine în sondaj, în special în rândul tinerilor încântați de prezentarea în stil rock a campaniei electorale. S-a adăpostit în Bastionul său, fostul Castel de Apă , consolidând și apărându-și averea punând în mișcare artileria grea a șpăgii , șantajului și a puicuțelor diafane - sfânta mită cu păr - , cum îi plăcea să spună .
Drept consecință, roiul de motocicliști cu steagurile potocalii înfipte în rucsacuri, coduși de către Dora (a cărei dispariție, după petrecerea de la Terasa Faraoanelor se dovedi a fi la fel de enigmatică), se topi în ținut ca o hoardă de năvălitori tăvălită prin ciulini, la scurt timp după ce Vicențiu lăsă totul baltă, dezamăgit de lenea din creierele mulțimii.
În caz contrar, inundațiile i-ar fi transformat în biete animale acvatice
După consumarea campaniei electorale, răpus de eșecuri închipuite, mai ales interioare, Vicențiu se baricadă pentru o lungă perioadă de timp în încăperile răcoroase ale Bastionului, mai exact, pe cele trei paliere unde erau arhivate documentele din întreg ținutul, luând la mână act după act, în special hotărârile judecătorești pe care el însuși le pronunțase în lunga sa carieră de judecător penalist, al căror dispozitiv îl falsifica după închipuirea sa, cu o totală, descreierată dăruire, spre disperarea încă preafrumoasei sale soții, Prințesa Poly de Kapuerdia. Mult mai târziu, aceste hârtii urmau să producă efecte juridice atât de contradictorii, încât forurile internaționale de monitorizare a justiției, aveau să creadă că, cel puțin în arealul Bastionului Kapuerzilor, instanțele pronunță hotărâri judecătorești total aleatoriu, dacă nu chiar în bătaia de joc a legii, după cinicul model al ruletei rusești,
Odată ajunsă la putere echipa de partide de stânga, Vicențiu se văzu încolțit pe față de către Ștefu T. Ion, care fusese repus în funcție făcând, pe bună dreptate, dovada calității sale de dizident hăituit de către organele statului pe baza hotărârii judecătorești, prin care fusese condamant, în contumacie, la douăzeci de ani de pușcărie, pronunțată de însuși Vicențiu Licuriceanu – Judecător. În calitate de comandant șef al Școlii de Desant din Kapuerdia, primise misiunea de a lua cu asalt Bastionul, în care se găsea depozitată întreaga arhivă a ținutului, pentru a pune capăt acelor falsificări de proporții . Ordinul fusese dat de către subprefecta Lidia Staicu, fără un succes notabil. Numai îndemânarea piloților de pe elicoptere a făcut ca totul să nu capete o turnură tragică, evitând cu îndemanare coleziunea cu roiurile imense de albine care acoperiseră lumina soarelui, izvorând din stupii adăpostiți din calea apelor, sus, pe platforma Bastionului.
Iar torentele de ape nu s-au lăsat mult așteptate. Au dat buzna. Viituri imense. Iadul pe pământ. Ca niște turme de bivoli răseseră totul. Au mai rămas în picioare câteva case mai acătării, din târgul de sub podgorii și Castelul de Apă, Bastionul, care adăpostea arhiva și cei trei sute de stupi de albine ai doctorului Kandel, de unde Vicențiu Scornici scruta împrejurimile ținutului și transmitea prin radio comentariile apocaliptice.
Fostul judecător fusese scos din toate aceste rătăciri, de nimeni altul decât doctorul Kandel, contrar supozițiilor autorităților, în special ale Lidiei Stoica, subrefecta.
Tot în acea epocă, răpus de tristețe, motanul Prițesei Poly de Kapuerdia, încetă să mai răspundă la telefon.