agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1738 .



Taina albinelor răsboinice
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [nu exista ]

2008-02-15  |     | 



În aceiași epocă de renovare și consolidare a fostului Castel de apă, devenit ulterior Bastionul Kapuerzilor, cu destinație pentru locație de arhivă, după o activitate de aproape treizeci de ani, marele medic anstezist, Dr. Kandel Bejenariu, se pensionă. La începutul perioadei, o bună parte din timp și-l cheltuia în preajma lui Vicențiu Licuriceanu, în care mirosise soiul bun de luptă cu vremurile ticăloșite, aruncându-l pe fostul judecător și mai adânc în hăul derutelor. Afirmațiile celebrului doctor, că orice pervertire a simțurilor este o dovadă a mutațiilor devastatoare la nivelul individului, și mai ales fantasmagoricele considerațiuni privind albinăritul, cu scop terapeutic , îl lăsaseră pentru multă vreme, fără aer.
Liber și singur cuc pentru tot restul vieții, care se dovedi inimaginabil de tumultoasă și lungă, doctorul prinsese gustul muncii fizice și înființă o Prisacă chiar în Parcul Trandafirilor, într-un loc ferit, într-o văioagă unde, mărturisea, că de multe ori, dând timpul de-a berbeleacul înapoi, a auzit, prin zumzetul insectelor, zăngănitul de arme al triburilor nesătule de dincolo de Marele Fluviu.
Stupina nu era altceva decăt o fermă amărâtă din patrimoniul Apicolei, sfâșiată de către creditorii hrăpăreți într-un faliment răsunător. După ce o cumpără cu agoniseala de o viață, care trebuie să o recunoaștem nu era deloc subțire, doctorul Kandel îi adusese multe îmbunătățiri. Era alcătuită dintr-o cabană joasă și lungă din stuf , acoperită cu țiglă de culoarea sângelui proaspăt. Pe hornul din cărămidă, înalt cât un stat de om, o pereche de berze își croise un cuib zdravăn, din crengi de salcâm. Clădirea era împărțită în două și mirosea peste tot a floare de tei și a fân. Într-o încăpere doctorul își încropise un soi de dormitor / cameră de zi, iar în cealaltă avea toate dotările unui laborator de cercetare, din fonduri PHARE. Locul era împrejmuit cu gard din sârmă zincată, dând impresia, văzută pe sub frunzișul copacilor, unui loc de detenție, sau sector de mare securitate. Privită de pe platforma Bastionului, prisaca se vedea ca în palmă: stupii erau rânduiți în formă de diamant, pe niște suporți din grinzi de salcâm, ca într-o arenă, de parcă Doctorul Kandel era în curs de a organiza, o luptă romană în care gladiatorii aveau ca unică șansă această tactică de autoapărare, împotriva încercaților și sângeroșilor soldați legionari. De altfel, stupii erau vopsiți în diferite culori, predominând purpuriul pentru a atrage roiurile la matcă.
Doctorul Kandel nu suferea, nicicum, din cauza lipsei vreunui asistent, până la apariția fermecătoarei și voluntarei Ștefania, pe numele ei de alint și de imagine Fifi Internauta (Porecla de Internaută o dobândise la începutul carierei sale de reporter, când agăța cu o dexteritate ieșită din comun evenimentele cele mai fierbiți, prin intermediul Internetului.)
La început, după acomodarea cu locurile, nu se știe care erau resorturile, tânăra femeie își consacră aproape tot timpul albinăritului‚ până când doctorul Kandel îi dezvălui că taina laboratorului este aceea de a descoperi miraculosul venin dătător de tinerețe fără bătrânețe, ca în poveste, care nu putea fi tezaurizat decât în glandele albinelor războinice, de pe vremea Împăratului Galben: Luminăția aceea care pusese capăt pentru trei mii de ani războiului oglinzilor, elixir pentru care o bună parte din civilizația lumii era să-și dea duhul în câteva împrejurări istorice, bătea câmpii faimosul doctor.
Domnișoara Dora nu avu nici o jenă în a reveni în Þinut Kapuerdiei, în calitate de reporter, în ciuda interdicțiilor date de către biserică, care aruncase asupra femeii anatema, afurisenia scaunului episcopal. Săvârșise impietatea de a afirma că Internetul este și trebuie să rămână noua Biblie a omenirii, pentru simplu raționament că este singura carte , - chiar și electronică- care este in permanență citită.
Cum altfel puteau fi traduse elucubațiile tinerii femei, la conferințele pe care le ținea în contextul declanșării prigoanei de către autoritățile statului împotriva fețelor bisericești care au făcut poliție politică, replicând, ori de câte ori era apostrofată, că nu din lașitate fugise din țară, ci pentru a întări rândurilor dizidenților...bla..bla: decât o prezență absentă, mai bine o absență prezentă, era răspusul ! Cum altfel, așadar, putea fi apreciată ideea, îmbrăcată în cele mai viclene tehnici de expunere, că noua religie a lumii trebuie să fie Internetul? Decât o neiertătoare blasfemie? Nu de aceiași părere era doctorul Kandel al cărui fler în materie nu putea fi pus la îndoială atunci cănd afirma că de mii de ani noi existăm grație Bibliei- cuvântului lui Dumnezeu -, carte care se citește cu nesaț pe toată fața pământului, cel puțin de către o persoană împodobită cu darul sfințeniei. În permanență. În fiecare secundă. Manifestarea noastră este rezultatul tălmăcirii continuie a Cuvântului Sfânt. Renunțarea măcar o clipă la această îndeletnicire ar duce la prăbușirea lumii în propria genune, precum un castel de nisip. Este adevărat că apariția Internetului, singura entitate de pe pământ fără stăpân, prin care se accesează cu îndârjire, zi și noapte, infinitatea lumii, poate cu o mai mare măsură decât Cartea Sfântă, a declanșat o bulversare totală a credinței în cursa spre salvare și dumnezeire, ceea ce nu trebiue să ducă al îngenunchierea omului în fața propriului său delir! Asta face să confirme faptul că Satana și-a băgat cu adevărat coada în lucrarea lui Dumnezeu, iar sfârșitul este aproape. Evident că o entitate atât de ciudată și fără stăpân, sublinia doctorul, precum Internetul, poate da întru totul peste cap chiar și existența miraculoasei Þări a Melifagilor, singura dimensiune cât de cât palpabilă, de unde ne poate veni salvarea, prin punerea în operă a veninului albinelor războinice, dătător de tinerețe fără de bătrânețe.
Aberantele conexiuni ale Dorei legate de Internet, altoite pe fondul considerațiunilor doctorului Kandel, aveau să facă epocă, preluate și multiplicate într-un carusel informațional ce da peste maluri, proliferând forme de asociere, fundații și chiar identificarea de ținuturi mirifice. Statele aveau să înceapă să caute prin propriile teritorii și instituții, prin apele internaționale și fostele colonii, miraculoasa Þară a Melifagilor, ajungându-se până acolo încât floarea francofoniei începuse să scormone prin toate cutele geografice și spirituale, iar Commenwelth-ul să dea totul cu susul în jos, într-o isterie a declarațiilor fără precedent. Degringolada a fost generată mai ales de forța fenomenală a Internetului, cu bătaie evidentă spre localizarea Þării Melifagilor, cum avea să puncteze tânăra conferențiară. Până când, nu de multă vreme, o minte năzdrăvană (mulți au declarat ca era taman Dora Intenauta) a autodeclarat suveranitatea statală asupra unei platforme de petrol aflată în derivă în Pacific, statut-qou recunoscut în mod tacit de către comunitatea internațională, unde avea să guverneze cu toată autoritatea. Nu se știe de ce, însă întreaga lume avea să răsufle mai ușurat, bombardată fiind de faxuri și e-mailuri, prin care se propovăduia o lume a păcii și cumințeniei, cu răsunet până pe tărâmul Zăpodiei. De bună seamă, scrisorile purtau însemnele crucii Sf. Andrei, alcătuită din două săbii, sub o stemă în formă de albină. Mesajele, prea des invocate de către preotul Sandu, tatăl adoptiv al Internautei Dora, în predicile sale duminicale, avea să se lase cu huiduieli din partea enoriașilor și chiar cu păruială în sânul consiliului bisericesc, pe motiv că este stricată rânduiala și credința, iar lumea târâtă într-o totală orbecăială, prin identificarea unor schele petroliere în miraculoasa Þară a Melifagilor.
Evident că era o manipulare de proporție nemaiîntâlnită.
Cert este că, nu atât dragostea de locurile natale și dorul de Vicențiu, fostul său soț, pe care îl abandonase, fără motive, încă din Zăpodia, și dispăruse în lumea largă, o atrase în ținutul natal, cât mai ales ecoul formidabilelor performanțe ale doctorului Kandel a cărui îndemânare în mânuirea albinelor în tehnica acupuncturii depășise de mult limitele zonei, iar băile de venin practicate de Dora în preregrinările sale, pe care urma să le consemneze și să le trimită prin e-mail ziarului de mare tiraj la care era angajată, îi creau femeii adevărate bubuieli de orgasme.
La toate acestea se adăuga, după cum avea să spună, nu după multă vreme, doctorul Kandel, în desele sale momente de repaos pe Terasa Faroanelor, pasiunea aprinsă ce o lega de Peter Zvarovsky, zis Americanul, în ciuda enormei diferețe de vârstă, în special pentru pofta lui nesățioasă de aventură, iar cunoscătorii într-ale fofârlelelor nu întârziaseară să se pronunțe, că apariția în Þinutul Kapuerdiei a celor două ființe, Peter și Dora nu era deloc întâmplătoare, unii chiar avansaseră ipoteza, deloc măgulitoare pentru Peter,- risca să piardă afacerea cu Episcopia, căreia îi livrase pe bani buni odăjdii din ajutoare -, că Dora era taman fiica naturală a bătrânului aventurier, corcitura aia de american. Incestul, odată lansat pe orbita ținutului, revoltă cea mai mare parte a locuitorilor și fusese dat în vileag de către Loredana, mama naturală a Ștefaniei care își recunoscu progenitura la o ședință de masaj, după pata mongolă, desenată deasupra feselor trandafirii ale fetei.
Era chiar în zorii mileniului trei, când Loredana Muta primi îngăduința din partea autorităților de a deschide un salon de masaj, împreună cu piticania de Cârlomănescu, chiar în Centru , nu departe de Strada Negustori.
Apariția Internautei nu făcu să resuscite în Vicențiu dragostea mortală din tinerețe, cât mai ales hobiul pentru motociclete, amintindu-i, după atâția ani, că descinderea în Zăpodia, cu tânăra sa soție, Dora, aproape o copilă, o făcuse pe o rablă Simson. Valul pasiunii fusese atât de mare încât, într- o perioadă de aproape un an de zile, călare pe o strălucitoare Harley Davidson, Vicențiu intră în comunitatea motocicliștilor. În wiked-uri și concediile bine-meritate, îmbrăcat în costum corespunzător, precum zlătarii, dragă, îl apostrofa Poly, soția sa, bătea drumurile patriei, într-o totală uitare de sine.
Pentru a evita orice confuzie, doctorul Kandel era preocupat, în laboratorul său, până peste cap, de a simula zgomotul ancestral generat de trupele de călăreți și lăncieri în marș forțat, atât de vital pentru a trezi la viață din somnul lor neprihănit, roiurile de albine războinice, a căror taină, sub aspect teoretic, întreaga lui viață încercă să o descifreze, și avea și pentru ce.
Doctorul Kandel nu scăpa nici un prilej, cum se întâmpla și în acea zi însorită de primăvară, pe Terasa Faraoanelor, să spună crâmpeie din epopeea perșilor temutului rege Darius. Cum, într-una din campaniile susținute, înainte de a porni atacul la nord de Marele Fluviu, au văzut în depărtări cețurile roiurilor de albine în zorii trandafirii și o zuruială, pasămite, năucitoare făcu să se prăvale ditamai haidamacii de călăreți, mahmuri sau care stăteau prost cu auzul.”În teremeni științifici, vă dați seama că la mijloc nu putea fi decât viclenia infrasunetelor, punctă Dr. Kandel. Albinele sălășluiau în pletele și bărbile luptătorilor sciți, încât atunci când erau loviți cu ghioagele, sărea puzderia de albine din ei ca din fagurii încuibați în copaci și făceau prăpăd în rândurile năvălitorilor. Apoi locurile astea au fost trecute în pergamente sau papirusuri sub denumirea de Þara Luptătoare a Melifagilor. Crede-mă că nu vorbesc în dodii. Ulterior, o bună bucată de vreme, pământurile au fost ocolite de cotropitori, până când liftele au dat de gustul mierii și mai ales a miedului, încât sălbăticia poftelor a făcut să se aleagă praful de minunata Þară a Melifagilor”, mai zise Dr. Kandel și scoase din buzunarul de la piept al vestonului portocaliu, țintat cu nasturi negri, un petec soios din piele de capră pe care erau trasate câteva linii negre, stropite cu picățele roșii.
Prisăcarul, a cărei predispoziție pentru albinărit devenise aproape mistică, răstignit pe scaunul din plastic de pe Terasa Faraoanelor, de unde se vedea uriașa coroană regală a Bastionului Kapuerzilor, cu un pahar dublu de vodcă în față, își mângâia barba stufoasă, albă, îngălbenită de tutun, cu mult subînțeles, așteptând o reacție de uimire din partea tovarășului său de pahar, Vicențiu Licuriceanu.
- Domnule Doctor, aș vrea să stabilim o chestiune exactă. Dumneata nu vei găsi albinele războinice, nici până când vei crăpa ! zise Vicențiu Licuriceanu, după ce îl ascultase minute în șir fără să clipească .
- Nu mă deranjează pesimismul dumneavoastră, dar mai știi, domnule!…, zise doctorul privind printre genele mari și negre atât de ascuțit, încât, pentru prima oară, Vicențiu a avut certitudinea că, în jur, guiță lumina.
Dr. Kandel avea credința că harta pe care o deținea și care făcea dovada existenței Þării Melifagilor, aparținuse Sf. Sava Gotul, schimnicul, înecat de goți în apele Kapuerdiei pentru neobrăzarea de a nu se fi lepădat de credință. Fusese, cu certitudine, ultimul trăitor care cunoștea secretul albinelor războinice, altfel nu se explică semnificația acelor steluțe pictate în formă de cruce pe terfeloga aia de hartă, distribuite grupat în ofensivă.
Prin iscusința, vrednicia și sponsorizarea asociaților Gagiu & Ghivu, harta fusese supusă unei analize meticuloase la Centrul de Cercetări Socio-Umane, care-și dăduse verdictul. Era un original imposibil de tăgăduit! Ceea ce-l făcu pe Dr. Kandel să creadă, cu întreaga făptură, în misterul, îndelung rumegat, al războinicelor albine, iar cei doi asociați îl lăsaseră în boii lui.
„Evident că în zbor, roiurilor ucigașe luau formă umană, contururi urieșești ferecate în platoșe strălucitoare, fapt pentru care, de bună seamă, privite din depărtare, într-o piezișă luminare a soarelui, părea o armată infinită și îngrozitoare. Astăzi nu se mai poate vorbi despre aceste forme. Pentru a le revigora și stârni spiritul războinic, trebuie să existe o anumită rezonanță și subțirime a zăngănitului de arme, pe care nici cele mai moderne tehnici nu l-a putut simula, ceea ce nu ne împiedică să continuăm cercetările, cu o și mai mare îndârjire!”, mai zise Dr. Kandel.
De aceiași părere era și Fifi Internauta care, invitată la o cafea pe Terasa Faraoanelor, plusă în potul imaginativ al doctorului Kandel, spunând că viclenia roiurilor de albine războinice nu era de neglijat. Aceasta consta în faptul că se ascundeau în faliile spațio-temporale, în care era pitită Fluviata Veche. Cu puțin efort, în acest ținut se poate identifica miraculoasa Þară a Melifagilor, sublinie, oarecum îngrijorată, Fifi.
Prin această variantă, femeia nu era deloc departe de adevăr. Pentru mulți dintre localnici, Fluviata Veche (acolo se pierduseră punctele cardinale, după cum bine se cunoaște!) se afla ascunsă, undeva în vreo cută spațială, iar predecesorii subprefectei Lidia Stoica, să iasă din clinci, au declarat dispărută localitatea sub apele ultimei mari inundații. Este posibil ca mulți dintre locuitori să se fi strămutat prin ținutul acesta dintre podgorii , lucru care nu este exclus, iar cel mai bine ar trebui să-l știe băștinașii, de la care femeia, în demersurile sale reportericești, auzise povești din cele mai năstrujnice.
Mustind de melancolie pe Terasa Faraoanelor, Fifi își aprinse o țigară pe care o scutura leneș în scrumiera albastră din opal de pe masa din fier forjat , cu blat din lemn lăcuit, în care își reflecta fața prelungă și zulufată . Era o zi prea odihnitoare. Crângul înfrunzise de-a binelea, iar tufele galbene de forsiția licăreau printre florile de corcoduși roșii și de cais . Vrăbiuțele ciripeau, iar prigoriile, cintezoii și mierlele după ce își înghițeau trilurile se sfădeau printre crengile încâlcite. Unele aveau chiar îndrăzneala de a se așeza pe spătarele înalte ale scaunelor ghirlandate. Din difuzoare susura o melodie romantică, plină de dulcețuri, fără a fi lincavă.
- De unde, domnule, o fi invazia asta de prigorii care-mi vânează roiurile de lucrătoare, făcu doctorul în miezul discuțiilor, pentru a răsufla puțin și a-și închega mai strâns logica expunerii.
- Sunt și ele păsări ale cerului, domnule doctor, zise mai mult pentru sine fostul judecător.
Cum era și firesc, doctorului Kandel, care știa multe despre ascunzișurile ținutului, lansă părerea că, din vechea Fluviata, rămăsese câțiva supravețiutori, ale căror mărturii conduceau și constituiau probe irefutabile, în concepțiunea fostului judecător Vicențiu Licuriceanu, că localitatea nu dispăruse luată de ape și nici în bulboacele spațiului, ci în valurile Fetei Morgana, unduirile acelea din pustietățile cîmpiilor, strălucitoare ca plumbul topit.
Alții, sus și tare, jurau că fusese acoperită de roiuri imense de albine, ceea ce-i întări, potrivit așteptărilor, definitiv credința doctorului Kandel că ținutul Kapuerdia se află în vecinătatea miraculoasei țări a Melifagilor. Această ipoteză fusese confirmată, oarecum, de însuși Preotul Sanda, printre puținii supravețuitori, paroh al comunității Fluviata Veche, care într-una din verele acelea fierbinți ale sfârșitului de mileniu, ieșise cu icoana făcătoare de minuni pe câmpuri, în fruntea procesiunii alcătuită din câțiva credincioși, pentru aducerea ploilor. După slujbă, la întoarcere, a văzut cum dinspre asfițit, se ridică un nor gros, negru și amenințător, aducător de grindină, care acoperi soarele și se lăsă peste Fluviata. Crezuse că îmbunase stihiile, iar ploaia, murdară cum se prevestea, era semn că cerul se desfundă, iar apa curată avea să aducă belșugul în locurile chinuite de uscăciune, cum avea să se și întâmple, cu asupră de măsură, apăsă cuvintele Preotul Sanda. Norul se dovedi, însă, a fi alcătuit dintr-o puzderie nemaivăzută de albine mari, cafenii și înfometate. Mult mai târziu, doctorul Kandel dovedi, prelevând probe din insecta rubinie din piatra de chihlimbar de trei kilograme, găsită în mina Prințesei de Kapuerdia și dăruită pentru cercetare de către Fifi Internauta, că totuși insectele nu puteau fi altceva decât albine războince, ultimile rămășițe a Þării Melifagilor.
Cei câțiva localnici împreună cu preotul Sanda, salvați de la dispariție prin miracolul procesiunii , își găsiseră refugiul în ținutul Kapuerdiei dintre podgorii, iar hotărârea judecatorească de recunoaștere a dreptului de strămutare fusese pronunțată, cu puțin timp înainte de închiderea orașelor de către sinistru și sinistra, tocmai de către tânărul, pe atunci, judecător Vicențiu Scornici.

*
Dora murea de plăcere plimbându-se în picioarele goale prin Stupină, prin miriștea de mentă sălbatecă, înmuiată de rouă, aplecându-se din loc în loc, să ia seama mai bine la hărnicia, aproape iresponsabilă, a suratelor. Îi plăcea mierea la nebunie. Lua calupul de fagure zaharisit și mușca din el cu poftă, ca atunci în Zăpodia, în copilăria aia doldora de bucurii, când preoteasa Sofica o îmbia cu felii mari de gutui altoite, presărate cu praf trandafiriu de halviță.
Uneori, când căldura verii se transforma în arzătoarea vipie, Dora se culcușea în ghețăria orașului, o groapă adâncă acoperită cu stuf, încă funcțională, care se afla la doi pași de Stupină. Îi plăcea și căuta în rotocoalele aburilor care se ițeau prin răsuflătorile beciului, dulceața frigului și a aburilor lui Tataie Sandu, tatăl său adoptiv, preotul din Zăpodia, mirosind a țuică de prună, când o lua în căruță și o purta spre luciul bălții de la marginea satului. Soarele de atunci, la fel de iute și strălucitor, transforma căușul de apă într–un zmarald, uriaș, în care fuseseră prinse dihăniile adâncului, în poziții care din care mai ciudate și mai haioase. Toporul lui Tataie Sanda chiuia deasupra capului , apoi mușca pofticios din spinarea vreunui crap oglindă și scotea bucăți mari pentru a fi duse la ghețăria din Centru. Era talentat Tataie ! Îi sculpta dintr-un calup potrivit un omuleț cu ochii din scoici, barbă din ierburi și o coroană în formă de raze din cărășei și obleți și-i spunea, iar ea credea, că este Sfântul Sava Gotul, patronul neîncoronat al apelor. Ea însă a zis că este iubitul ei și a vrut să-l îmbrățișeze și atunci au alunecat, de-a-mbouălea, în copcă... Apoi coada toporului întinsă de către Tataie și un hopa -șa, fără dojană, mirosind a țuică de prună fermecată; usturimea din buricele degetelor firave mușcate de ger; căldura cuptorului din cămăruță; candela și carpeta pe care erau însăilate, cu arnici roșu, două chipuri oarbe și botoase de iubiți , încoronați cu un scris ghirlandat, care se pierdea sub aripile unui porumbel Te iubesc și teador, până sara am sa mor Stătea scris!
Alteori femeia avea să apară cocoțată pe crenelurile Bastionului, din apropierea Terasei Faroanelor, somnambulică (sau poate se prefăcea, pentru ai face în draci lui Vicențiu, fostul său bărbat, care se dădea în vânt după eschibiționisme) goală, cu sânii tremurând în hău.
Pe fond, exact ca într-o pledoarie în fața destinului pe care nu de puține ori o susținea doctorul Kandel, domnișoara Dora radia de o frumusețe dincolo de limita căreia, printr-o grimasă discretă a boticului ușor țuguiat sub nasul acvilin, chiar că lua chipul „călugăriței”, insecta aceea mâncătoare de capete de masculi, cu care, de ce să ne ascundem, chiar se identifica. Din umerii largi i se articulau, în echilibru, brațele cu pielea aproape transparentă, cu palmele mereu în căutare de obiecte, iar mușchii dorsali intrau în picaj în fesele bombate, roz sidefate, pe care puful gălbui lăsa vălurele în adierea aerului cald. Pierdut în zdrențele evenimentelor, de bună seamă că furnicăturile din vintrele lui Vicențiu, ar fi apreciat Dr. Kandel, puteau fi potolite numai prin aducerea femeii în patul desfătărilor. Mângâierea șănțulețului dulce al feselor spre cuibul în care păsărica mai păstra încă vie amintirea ultimei zburdălnicii; ghindele sfârcurilor strivite în cerul gurii; miriștea părului aspru, arată de plugul degetelor sale oțeloase și pedeapsa aceea supremă, dulce și vie a zguduirii, după aruncarea jetului pârjolitor ! Chestiuni și fantezii, de bună seamă, suportând amânare, pentru simplu motiv că Dora, după revenirea în ținut, trecu sub un susținut tratament medicamentos, fapt pentru care, pentru a evita o complicație toxică, fostul judecător, fusese pus pe jar să afle dacă mai trăia tușa Ciupoaica, din Zăpodia, să-i descânte femeii de somnambulism. De toate făcea și desfăcea baba! În copilărie îl tămăduise de sperietură de câine, cu poțiune de pizdulice de purcică prăjită, topită în alcool dublu rafinat, sau după ce vărul său mai mare, Petrică, îi făcuse vânt în groapa de gunoi , unde mocnea jarul aruncat din vatră...

*
Toate raționamentele pentru elucidarea tainei albinelor luptătoare erau făcute , după cum s-a văzut, pe Terasa Faraoanelor, loc unde, după ce cobora din apartamentul închiriat, în drum spre Stupină, Dora se înviora cu o cafea tare, alături de Vicențiu și doctorul Kandel. Mai mult din plictiseală decât din viciu, înghițeau vodcă, cot la cot, pahar după pahar, până le săreau ochii din cap, iar cuvintele prisăcarului se altoiau greoi peste funinginea creierului fostului judecător, tot mai densă.
Doctorul Kandel, în pragul pensiei, dobândi competența în a practica acupunctura. Tehnica tratamentului naturist a fost desăvârșită după ce a studiat și a devenit crescător de albine, în urma unei manopere îndelungate, mai ales pe pielea sclifositelor neveste de patroni locali de pe urma cărora încasa sume fabuloase, după ce oțeloasele andrele tradiționale fuseseră înlocuite cu acele nevinovatelor albine. Îndeletnicirea consta în schingiuirea bietelor insecte care, ținute de cap între buricele degetelor de pianist, erau obligate să înțepe în locul nevralgic, după care își dădeau duhul. Încrucișă și obținu niște exemplare mari, cam cât reginele din matcă, departe, însă, de exemplarele ancestrale închipuite de către doctor.
În urma intervenției în massmedia a unei celebrități din Franța, a fost pusă pe jar Asociația Națională de Protecție a Animalelor, iar doctorul a suportat cu stoicism intervenția flămânzilor inspectori guvernamentali...
*
Prognozele arătau că vremea ploilor nu putea fi departe.
În ziua aceea, după ce plecă de la Terasa Faraoanelor, mult înainte de a se izola total de lume între zidurile clădirii, Vicențiu făcu o inspecție sumară a Bastionului, însoțit de motanul Nero și de Gagiu & Chivu care, cum era de așteptat, câștigaseră licitația de renovare a obiectivului, fiind convins că frământările doctorului Kandel în materie de albinărit, nu puteau fi altceva decât ultimile zvâcniri ale bătrânului său viitor confident și camarad în lupta politică, în fața hăului senilității.
Era mult trecut de amiază , când, ajuns pe crenelurile fostului Castel de Apă, aflat pe axa Palatului Comunal – Biserica Parohială -Vila Albastră – Vicențiu văzu întâmplător prin binoclu, pentru prima oară, într-o asemnea ipostază bucolică, pe Dora Internauta, fosta sa consoartă, de care abia se despărțise de pe Terasa Faraoanelor. Era parcă mai înaltă, filiformă, total bronzată, cu sâni mari și fese pe măsură de bubuiau sub petecele costumului de baie. Avea o față prelungă, frumos machiată în nuanțe arămii, osoasă chiar, cu ochii apropiați, de vulpe, căprui spre galben, ușor sașii, încât o privire mai stăruitoare te lua cu amețeli și vărsături, și părul vâlvoi, la fel de morcoviu ca acum douăzeci de ani. Fusese înțărcată de preotul Sandu cu terci de mălai îndulcit cu miere, sub un cais la fel de de rămuros ca acela sub care, privită prin binoclu, Dora repeta acum ritualul “băii de venin”. Apăruse în ținut imediat după revendicarea Castelului de către Polixenia Kapuerde, ca reporteriță, așa cum deja s-a arătat, fiind hotărâtă, cu îngăduința incestuosului său tată, Peter Zvarovsky, ca împreună cu Dr. Bejenariu să descopere misterioasa Þară a Melifagilor, prin proceduri numai de ea știute. Pusese, cu generozitate, la îndemâna cercetătorului, pentru prelevare de A.D.N., o piatră de chihlimbar, cât palma, în care se profila, întemnițată, o insectă purpurie, imensă ce semăna destul de bine cu o albină. Era în epoca în care zorii clonării abia mijeau, iar dr. Kandel aproape că dârdâia de fericire la gândul împlinirii visului său: obținerea cu orice sacrificiu a veninului miraculos. Cu toate acestea, tânăra femeie pusese osul la treabă și indică doctorului Kandel să monteze instalația de sonorizare prin care se încerca să se imite zăngănitul de arme ale trupelor soldați în marș, pentru a fi ademenite albinele războinice în casa din Strada Negustorilor unde văzuse, în toiul iernii, pe când era o copiliță, ocrotită cu atâta căldăru de către Vicențiu, din în primul și ultimul ei mariaj, pentru prima oară, uriașele insecte, pe un ger de crăpau pietrele.Albine! Iarna! Cu siguranță că se poate vorbi de strămoașele din țara Melifagilor, iar singura dovadă palpabilă că ținutul Kapuerdia se afla în imediata apropiere a mirificei țări, era să trezească la viață înfiorătoarele și totodată tămăduitoarele gângănii , mai spuse Dora, înainte de a pleca, însoțită de către doctorul Kandel la locul de tratament, special amenajat în aer liber în incinta Stupinei.
Retras în turnul său de apărare, în timp ce își săvârșea siesta, Vicențiu văzu, așadar, de la înălțime, prin binoclu, cum Ștefania, fosta sa soție, aruncă mai întâi spuma de lenjerie pe o creangă a caisului înflorit, apoi se întinde molatec, parcă în ciuda oricărui gură cască, pe o laviță frumos geluită, pentru a fi străpunsă de albinele gingașe și domestice, în timp ce motanul uriaș al Prințesei de Kapuerdia o lingea pe degetele de la picioare ale căror burice fuseseră înmuiate în miere proaspătă, făcând-o să gângure de plăcere. Femeia luă la început, poziția țeapănă a “călugăriței”, (insecta aceea dementă care, după ce lăsă masculul să o pătrundă, îi ronțăie capul, iar nenorocitului îi rămâne înfiptă scula în femelă timp de câteva ore, într-o formidabilă fecundare), apoi își împletici picioarele în formă de lotus răstignidu-și pe spate trunchiul împodobit cu sânii rumenți de soare. În locul firavelor insecte de crescătorie, adevăratele albine războinice, cum era de așteptat, nu întârziaseră să apară; mai întâi roiurile mici ale antemergătorilor, apoi grosul trupelor. Pe măsură ce era atacată, femeia se contorsiona gemând și atunci Vicențiu văzu prin binoclu vulva fostei sale soții, de nerecunoscut, căscată cât o cochilie de melc folosită la vrăji, cu labiile vinete, din care un clitoris ca un moț de curcan se întărea ușor , iar pe Dr. Kandel cum iese tiptil din cabana de stuf a Stupinei și se transformă, cu încetinitorul, în timp ce pășea prin lanul de mentă sălbatecă, într-un trântor auriu, mare și păros. În timp ce se apropia de femeia răstignită sub caisul înflorit, devenea din ce în ce mai mic, apoi își luă zborul și ateriză, după câteva ocoluri de orientare, în cochilia larg deschisă a femeii, bâzâind gros, monoton, apoi din ce în ce mai discordant, până când buzele umede îl înghiți încet și lacom, clipocind ca un vulcan noroios. Gângania alunecă în genunea vaginală, precum un bob de nisip, iar Vicențiu rămase, desigur, prostit de uimire, fără a băga mâna în foc dacă nu cumva totul era pus la cale de către Ștefu T. Ioan, clocitorul de coșmaruri.











.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!