Mânzul copilăriei


Cum putea să uite oare Mihai acea noapte? Venise în vacanță la cel mai bun prieten pe care-l avea în liceu, Tibi, peste un an amândoi urmând să încerce să intre la facultatea visată. Crescut la oraș, între blocurile prăfuite, cu fațade a căror culoare îndoielnică le făcea să i se pară clădiri cazone, sufocat de mașinile ce zi de zi agonizau aerul cu reziduurile unor carburanți îndoielnici, el se simțea aici, vară de vară, de când devenise coleg cu Tibi, cel mai fericit în curtea plină de orătănii gureșe, lângă apa Cernei, care se strecura leneș ca un pește cu solzii de piatră pe lângă bărbureaua din spatele casei, unde el aștepta în fiecare dimineață cu undița încordată freamătul mișcării apei învolburată de vreo fâță rătăcită de destin în momeala lui. Îi plăcea ca seară de seară să se retragă cu Tibi pe malul apei și să aștepte sosirea întunericului, să asculte fascinația pregătirii pentru somn a lucrurilor din acest spațiu matrice. Se lăsa întâi peste toate un miros plăcut de gunoi ars, amestecat cu parfumul reginei nopții, printre zgomote de talangă întoarsă de la câmp, departe răsunând clopotul trist al mânăstirii dintr-un lemn la vecernie. Ecouri se întorceau de peste deal, casele se îmbrăcau parcă cu șoapte. O stea, una singură cădea pe toboganul cerului, vestind că undeva s-a stins un suflet și Mihai simțea că toată viața nu va putea uita cât datorează clipelor trăite acolo.
Când prietenul său și cu maică-sa îi spuseseră că sunt nevoiți să plece pentru 2-3 zile pe șantierul unde lucra tatăl lui Tibi, pentru a-i duce acestuia schimburi și ceva de ale gurii, Mihai exultă de bucurie. Va rămâne stăpân pe toată gospodăria, simțea că vor fi trei din cele mai frumoase zile din viața sa, gândul că cineva are încredere în el obligându-l să afișeze o mină sobră, de om responsabil.La plecare însă, Profira, mama prietenului său, o rugase pe vecina Sidonia să treacă seara să-i pregătească băiatului ceva de mâncare și să asigure animalele. Nu că ar fi însemnat pentru el un gest de neîncredere totală al Profirei, dar prezența Sidoniei îl încurca, ar fi vrut să fie doar el stăpânul pentru câteva zile a întregii bătături, fiindcă știa că ar fi reușit să o scoată la capăt, chiar și cu animalele din grajd. Dar,cum nu avea alte argumente pentru a o convinge pe Profira de veleitățile sale casnice, se mulțumi să accepte, ușurat la gândul că prezența pasageră a femeii nu-i va încurca planurile. Se vedea dintr-o dată ca un nou Crusoe, singur pe un petec de pământ, unde, spre deosebire de eroul romanului, avea cam toate utilitățile necesare unui trai sigur, dar gândul că va încerca noi experiențe, ca hrănitul animalelor, dereticatul prin bucătărie, prepararea cinei, îl făcea să nu regrete plecarea și a prietenului său, care nu-și mai văzuse tatăl de aproape un an.
Mihai nu era un copil de bani gata, dar fiind singur la părinți se obișnuise ca acasă să lase totul în seama mamei, nu de puține ori încercând să pară neîndemânatic în rezolvarea unor treburi gospodărești, asta numai pentru a adormi vigilența mamei și a o determina să-l scutească pe viitor de asemenea corvoade. Cu toate acestea nu era un copil delăsător, ordinea era atuul principal din camera sa, toate aveau un loc bine și statornic stabilit: chitara lângă biroul de lucru, pentru a-i fi la îndemână dacă vreun diez rătăcit i-ar fi cutreierat camera în așteptarea unui portativ nou, cărțile așezate într-o ordine prestabilită, cu cotoarele aliniate la milimetru, patul întotdeauna aranjat, totul dădea impresia camerei unui copil stăpân pe el. În rest, celelalte cerințe ale casei purtau girul mamei și pentru el asta era suficient.
O mai văzuse pe Sidonia de câteva ori la mama lui Tibi, sporovăind în fața unei cafele, știa că trăia singură, după moartea bărbatului ei și, în general, era o prezență agreabilă, așa că nu vedea de ce l-ar deranja compania ei de numai câteva clipe pe zi prin preajma gospodăriei, chiar dacă,uneori,la început,îl deranjau privirile scormonitoare ale femeii, lucirea ciudată din ochi,lumina jucăușă care-i inunda parcă fața când îi vorbea,ori de câte ori se întâmpla ca el să se afle prin preajma ei.
Femeie între două vârste, Sidonia păstra la cei 40 de ani semnele încă distincte ale unei frumuseți trecute, mâinile îi erau încă albe, șoldurile puternice ca ale unui animal rasat, pieptul plin de farmece vii.În prima seară Mihai o privise pentru prima oară mai cu atenție.Toca urzicile culese din bărbureaua din spatele casei,le amesteca cu mălai, până ce obținea o pastă groasă pentru puii de curcă. La răstimpuri se îndrepta de mijloc, suflecându-și mânecile, își întindea spatele puternic și atunci sânii i se trezeau parcă, gata să destrame țesătura cămășii cusută cu maci roșii. ….. Mihai simțea cum în cap i se zbat clopote grele, își privea palmele transpirate, fără să găsească o explicație, care să-l liniștească, fruntea i se acoperea de o sudoare caldă, trupul încordându-i-se ca un arc. Se retrase în camera lui încercând să găsească pe griful chitării un răspuns la toate întrebările ce-l asaltau… Era singurul medicament care întotdeuna îl vindeca, catharsa eliberatoare a cântecului însoțindu-l peste tot.
Cu o seară înainte de venirea prietenului său stătuse de vorbă îndelung cu Sidonia, care-l rugase să nu mai fie atât de protocolar față de ea și să o tutuiască. Femeia îi povestise cât de bine trăise cu bărbatul ei, cum, după moartea lui, crezuse că se va sfârși și ea, neștiind dacă va putea ține loc și de bărbat și de femeie în gospodăria largă și avută.
- Anul viitor, îi spuse ea, nu te mai avem ca oaspete... Am înțeles de la Profira că mergi la facultate...
- Da, ca și Tibi, de altfel! Numai că drumurile noastre se vor despărți. El dă la Institutul de Marină. Marea ... marea este viața lui...
- Și tu...? Tu nu te simți atras de ea?
- Ba da, chiar foarte mult!
- Am înțeles că și scrii, marea te poate inspira, atunci când o privești de aproape...
- Eminescu nu a văzut niciodată marea și totuși marea a fost pentru el gândul neîmplinit și ultimul dor.....
- Deci, tu, tu unde vei merge...?
- Eu voi da la Litere.
- Asta înseamnă că te faci poet...?
- Nu, Sidonia, ca să fi poet trebuie să ai în tine sâmburele cuvântului, care să dea rod... poți să faci zece facultăți de Litere, nu una, dacă nu ai în tine magia literelor, tot degeaba...și eu nu voi fi niciodată poet, simt asta și nu-mi place să mă amăgesc sau să visez cu ochii deschiși!
- Atunci? Ce vei ajunge?
- Profesor. Mie mi se pare cea mai frumoasă meserie din lume! Vreau ca peste ani, când mă voi întâlni cu oamenii pe care i-am crescut, să recunosc în ei o părticică din sufletul meu... și să nu-mi fie rușine cu mine...!
- Ai dreptate, Mihai, într-adevăr, este o meserie frumoasă. Hai, spune-mi, e adevărat că pe lângă faptul că scrii poezii, cânți și foarte frumos la chitară...?
- Poezii...prețios spus, Sidonia. Orice om a încercat o dată în viață să scrie, chiar și un vers alb, dar asta nu înseamnă că a scris poezii...
- Vers alb, nealb, eu nu știu ce înseamnă asta, dar tot Profira mi-a spus că tu și Tibi stați ore întregi seara pe malul Cernei, unde tu te inspiri...
- Da, e adevărat că ne place să ne retragem acolo, să aprindem un foc mic, la care să perpelim câțiva pești, să fim doar noi cu gândurile noastre... Știi tu că, ori de câte ori vine seara, fiecare se retrage în sine, regăsindu-se undeva, departe, printre fantastice închipuiri, cu gândul la cei dragi sau, pur și simplu, la omul iubit, la întruchiparea unui chip așteptat Și atunci ceara începe să picure încet de pe sufletele noastre, psalmodiind o dată cu șoaptele nopții și ceara transformă lumânarea de seu a viselor noastre într-un gând tainic care urcă, urcă prin aerul tăios al nopții, ca mirosul frunzelor de nuc adunate înspre toamnă și, când ajunge acolo, sus, prea-plinul frigului îl transformă într-o stea albastră, rece, dar strălucitoare, ce binecuvântează somnul celor dragi. Și, când într-o zi gândul nostru bun moare, picătura de lumină înstelată se stinge și cade prin haos, rotindu-se, ajunge pe pământ, lacrimă a cerului, oftat al universului, spărgându-se în mii de puncte luminoase. Efemeride ale sufletului, licuricii pădurii, șoapte de veghe...
- Și mai ziceai că nu ești poet ...Ai compus vreodată vreo poezie pentru vreo fată? îl întrebă ea cu un interes nedisimulat în priviri.
Mihai tăcu. Să-i spună femeii acesteia simple că ani de-a rândul i-a plăcut să viseze, să se creadă ca unul din poeții vaganzi ai Evului Mediu, care și-au compus numai pentru ei într-un ungher ascuns al sufletului imaginea fetei dorite,a acelei donna angelicata, pe care seară de seară și el o revedea prin aerul grav al nopții și pe care spera ca odată să o descopere printre filele vieții lui...Nu, dacă i-ar spune asta, precis ar râde de el și de visele lui...
- Nu, n-am compus nimic pentru cineva special...Inspirația există peste tot, în natură...împrejurul nostru ...la orice pas...
- Ai putea să-mi cânți și mie ceva, dacă nu te superi...
- Nu, nu mă supăr, acest lucru îl fac întotdeauna cu plăcere...
În camera prin care picături din sângele lemnelor ce se jertfeau în soba țărănească se alergau pe peretele alb, glasul lui Mihai, atingerea corzilor îi păreau femeii taine din altă lume, din alte spații, netrăite vreodată, ale unei tinereți pe care o pierduse demult, printre ascunsele întrebări ale lumii. După ultimul acord se ridică, vizibil emoționată, se îndreptă spre Mihai, se aplecă și-i luă capul între palme, sărutându-l apăsat pe frunte, prin decolteul bluzei băiatul simțind fâlfîitul ca de porumbel rătăcit al sânilor ei. Privind-o printre gene, lui nu-i putea scăpa acum roșeața ce inunda în răstimpuri obrajii ei, mișcarea inegală, uneori timidă, alteori îndrăzneață, a brațelor ce încercau să ațâțe focul. Când îl întrebase dacă acolo, la oraș, are vreo prietenă și cum își petrece timpul liber, Mihai nu știu dacă să mintă sau să spună adevărul. Sinceritatea învinse și îi spuse femeii că în afară de Tibi și alți 2-3 colegi nu prea mai are prieteni, iar timpul liber îl petrece alături de chitara sa și de timide foi de hîrtie înnegrite de gânduri, frânturi de viață. Prietenă nu avea, cel puțin încă… Sidonia râse cu poftă, acea poftă țărănească nedisimulată, molipsitoare, dar care nu te face să te simți încurcat, spunându-i că la oraș băieții sunt tratați ca niște bibelouri și că, de obicei, viața, adevărata viață, începe pentru ei odată cu însurătoarea, care, paradoxal, vine prea devreme..
Când Sidonia îl întrebase, privindu-l pentru prima oară direct în ochii lui de culoarea gușterilor întinși ziua la soare pe nisipul fin al Cernei, dacă a cunoscut până acum vreo femeie, plimbându-și sclipirea aceea jucăușă din ochi peste tot trupul lui, Mihai își mută privirea spre lemnele din foc, gușterii din ochi începură să capete culoarea cărbunelui încins, bâlgui ceva, înțeles și știut parcă numai de el. Într-un târziu, Sidonia se ridică și îi spuse că ar fi timpul să meargă la culcare, mâine se vor trezi din viul nopții, pentru a merge amândoi la gară, să-i ia cu căruța pe Profira și Tibi. Mihai răsuflase ușurat că interogatoriul neplăcut se terminase și plecă în camera lui.
În adâncul sufletului femeia regreta acum că l-a făcut pe băiat să roșească cu întrebările ei nerușinate. Parcă n-ar ști ea cum sunt băieții ăștia de la oraș, făcuți între două ședințe, pe fugă, ca o obligație biologică a părinților lor, pradă sigură a unei societăți de consum nemiloase. Se retrase în camera ei și se gândi la nopțile petrecute cu Vasile al ei, împreunare sinceră și nerostită, când i se părea că-și pierde respirația, numele, totul, ca și cum lama unui plug i-ar fi străpuns trupul, semănându-l adânc și statornic, roditor.
Îi fu rușine de gândul acesta, care o părăsise de mult, imediat după moartea soțului, dar chipul senin și parcă nevinovat al lui Mihai amplifică sensurile visării ei, răsucindu-l prin tămâia grea a nopții, făcându-i trupul să se zvârcolescă pe o parte și pe alta, să-și muște buzele arcuite și cărnoase până la sânge, să-și strângă în palmele trudite de muncă sânii mustoși, să coboare mâna-i aspră peste pântecele fierbinte spre albia râului, care începuse să-și iasă din matca trupului, încrâncenându-se într-un cuvânt care zbura prin adâncul întunericului ca un fluture în căutarea luminii mântuitoare: „Vreau ...Vasile... iartă-mă.... vreau...!”. Vasile era însă departe prin câmpiile cutreierate de florile Domnului și de păsările din spumă de mare care umbreau cu cântecul lor grădina celui de sus.
Pentru prima oară de la venirea la țară, Mihai nu mai privi de la geamul camerei sale stelele înainte de culcare. Stătea cu capul în perna mirosind a flori de busuioc, ascultând cum din pod se auzea sporovăitul domol al porumbeilor lui Tibi. Cerna se răsucea leneșă în spatele casei, la ceas de taină câte un pește țâșnind din apa grea ca lutul, făcând volute în aer, ca și cum ar fi vrut să înhațe vreo rază din luna în oglindă, să o ducă cu el în răgăliile de sub maluri. Simțea că nici Sidonia nu doarme. Un flux binefăcător și, în același timp, ațâțător, trecea prin alcătuirea firavă a peretelui ce despărțea cele două camere. Mihai nu o putea ierta pentru că râsese de el, ca de un puști fără minte. „Ce va face mâine? Ori de câte ori o va vedea se va gândi la vorbele ei, îi va auzi râsul și va roși”. Închise ochii pentru o clipă. Auzi pași în camera alăturată, apoi ușa se deschise încet. „ Vrea să vadă dacă am adormit sau să mă învelească ca pe un sugar” gândi cu ciudă Mihai, care strânse pleoapele, respirând adânc, ca un om în vis. Simți pașii Sidoniei apropiindu-se de patul său. Mâna ei apucă pătura de in, dar nu pentru a-l înveli, ci pentru a se strecura sub învelișul ei cald, trăgându-l înspre ea pe Mihai, care continua să țină ochii închiși, deși respirația îi era acum sacadată, mirarea și așteptarea a ceea ce va urma atârnând ca un semn de întrebare prin urzeala tăcută a camerei...Femeia îi mângâie fruntea, cu primii stropi de sudoare prelinși pe ea, îi căută gura tânără, și-i strivi buzele, mușcându-le ca pe o rodie dată-n pârg. În spațiul îngust al inimii Mihai auzi răsunând armonia melodiei pe care o visa în fiecare seară.... Nights in white satin, cu Moody Blues, melodie pe care își închipuia că el și donna sa angelicata vor săvârși într-o noapte ca asta păcatul originar. Fiindcă Mihai ajunsese la o vârstă la care înțelesese că păcatul originar nu fusese mărul troian oferit Evei, ci faptul că, după ce au gustat din el, prima imagine pe retina edenică a primilor oameni a fost goliciunea lor, iar primul gând născut a fost cel al împreunării fizice. În acea clipă, Bunul Dumnezeu, care, după cum spune psalmistul, cunoaște inimile și rărunchii oamenilor, a întrezărit ceea ce va urma: naștere de prunci, urmată amar de pruncucidere, abandon, maltratare, adulter, divorțuri ce sfâșie inimile copiilor, puși în fața unei alegeri deloc etice, aceea de a rămâne doar cu unul dintre părinți, lupte între frați și surori, copii și părinți pentru averi, pământuri, case, bani, crime fratricide, alcoolul, fermentat apoi în beția cuvintelor grele, transformate în ură, crime pasionale, accidente de mașini, droguri și boli apocaliptice, distrugerea ecosistemului planetar, desăvârșit de el cu bunătate și dărnicie în primele șase zile ale Creației, extincția universului... Primii oameni nu mai erau inocenți, dar, mai ales, nici puri ca Dumnezeu, care i-a aruncat astfel, ostracizându-i, pe un pământ neprimitor... Așa cum era el acum aruncat în brațele acestei femei, când simțea că se sufocă sub respirația ei grea, dar era un sentiment plăcut, ca o scufundare într-o apă calmă, o senzație stranie, necunoscută până în acea seară. Trupul puternic al Sidoniei se încolăci de alcătuirea tânără și Mihai simți sânii ei tari, care frigeau. Se prinse de ei cu mâinile amândouă, ca un naufragiat în mijlocul unei mări în furtună, furtună care-i bântuia trupul și își apăsă gura fremătând pe pielea ei albă, dulce ca o pâine dospită. Sidonia îl întoarse cu fața spre ea și se lipi de el, așteptând ceea ce va urma, și ea simțea cu siguranță că va urma, stihiile înlănțuite în ea de atâția ani întâlnindu-se cu vântul primăvăratic ce se revărsa din trupul tânăr, amenințând să o sufoce, să o omoare și apoi s-o învie... Intuind pașii sovăielnici ai tânărului, femeia ca un șerpaș versat îi luă mâna în a sa și i-o călăuzi peste pântecele-i felin, spre craterul muntelui și la atingerea degetelor lui catifelate creasta împădurită mai întâi se înfioră, apoi se exfolie ca o floare ce-și întoarce corola spre razele binefăcătoare ale suliței soarelui. Mihai închise ochii. Se afla pe un câmp de un verde limpede, pe care se alergau herghelii de cai, armăsari albi ca laptele, iepe de sânge ce fornăiau pe nări, arătându-și dinții mari și puternici, amestec de verdeață și tropot de copite. Printre animalele acelea superbe ce alergau acum în cerc se rotea un mânz... Se ițea de ici colo, neștiind încotro s-o apuce și, dintr-o dată, porni la galop, rupând cercul de foc al celorlalți cai. El și vântul, numai ei doi. Și între ei, un gând tainic... Trecu peste munți, prin locuri pe unde copitele lui nu mai scăpăraseră vreodată, prin câmpii unduitoare, măturând cu vigoarea lui lanul de maci ce i se întindea în cale,torcându-și coama rebelă printre fuioarele de otavă... Într-un târziu, obosit, mânzul se opri lângă o apă limpede. Părea tot Cerna lui, pe care o iubea atât de mult, sau poate era o alta, numai mânzul putea ști asta, căci se opri, intră în ea, întâi timid, până ce simți apa despicându-i copita, apoi, cu curaj, înaintă dând din cap, semn de înțelepciune, înțelepciune pe care numai botezul într-o apă ți-o poate da. Mânzul bătu din picior, broboane de apă amestecate cu suspinul aerului moale scăpărară sub pasul lui în buiestru și din copita lui se aprinse o stea. Lipsea luna plină, dar Mihai o descoperi lângă sânul sidefiu al femeii și mușcă din tipsia ei ca un vârcolac înfometat, odată, și încă o dată, și încă o dată... Răsuflarea fierbinte a Sidoniei, încărcată de miros de iarbă proaspăt cosită, amestec de busuioc și cântec, a uluire de o clipă, extaz al începutului îl trezi. În brațele lui carnea femeii lua acum plăsmuiri fantastice, de aluat aburind. Păsări se auzeau în munții copilăriei, departe, glasul lui Mihai se întâlni cu scâncetul domol al femeii, fiecare dorind să-și dovedească împlinirea, din îngemănarea lor țâșnind un cântec de lumină puternică, fantastică, umplând de ecouri spațiul din afară. Prin aerul moale și tăcut al camerei străluminat în răstimpuri de limba vineție a candelei, cele două trupuri păreau o apă care se ridică și coboară în cursul ei șerpuitor, spălând totul în cale, purificând pietrele și oamenii care-și vor spăla spre dimineață în ea fața trasă de nesomn. Nopți învăluite în mătase albă, nopți care nu se vor sfârși... acordurile celor de la Moody Blues răsunau acum ca niște împliniri...Sidonia privi spre fereastra deschisă căutând cu ochii o stea, numai de ea știută. Se povestea din bătrâni că seară de seară sufletele celor dragi îmbracă sfios cămașa de stele, oglindindu-se peste lume. Gândul femeii urcă până sus, o lacrimă pluti sub geana ei prinsă acum în capcana somnului, și cu un glas stins, numai de ea auzit, își ceru iertare. Dar omul ei nu mai avea timp de acest sentiment uman, ieftin, pe care, de altfel, îl uitase de mult. El trebuia să se înhame la căruța mare a nopții alături de celelalte suflete-stele pentru a cutreiera visele oamenilor. Numai spre dimineață, obosite și abia pâlpâind, recile astre se vor strânge ciopor în curțile mari ale Domnului, iar acesta, după ce-și va spăla fața cu prima rouă a zorilor, le va strânge căuș în palmele sale primitoare și pline de căldură, modelând din ele discul auriu al zilei, pe care-l va arunca peste sufletele oamenilor.
Cu gândul că Vasile ai ei îi va da prin somn iertarea mântuitoare, femeia adormi, trezită la răstimpuri de șoaptele calde ale bărbatului de lângă ea, cu mângâierile lui pline de un neastâmpăr dorit, cu pașii lui, tot mai îndrăzneți și hotărâți, cu care învățase să-i calce acum potecile.
În zori, lui Mihai nu avea de ce să-i mai fie rușine să o privească în ochi pe Sidonia. Fiindcă acum știa totul...