M-am dus și eu ca omul în vizită la vecinii de sus, mai mult de obligație, că nu prea ne cunoaștem. Eu și-acasă sunt mai mult în vizită. Fusesem invitat la o ciorbă de potroace, cam ne-ortodox, (deși eu nu țin cont deloc de treburile-astea), chiar în liftul în care mă suisem cu vecina. Ora mi s-a părut cam curioasă, da’, în fond, ce mai e un program în ziua de azi. Bașca oboseala de după o juma’ de noapte de robotit, m-am riscat la o tentativă firavă să mă eschivez, cu toate că mi-era foame și știu sigur: n-aveam nimic gătit și nici vreo intenție să-mi fac vreo invenție culinară n-aveam. A insistat, așa că mi s-a părut nepoliticos să refuz. Mă luase pe sus, oricum. Mi-a luat haina de cum am intrat, precizându-mi să las formalitățile la ușă și să mă simt în largul meu: „ca acasă!”, mai ales că și ea rămăsese destul de lejer îmbrăcată, după ce și-a dat pardesiul și pantofii, jos. Mi-a dat chiar și o pereche de papuci: o aluzie subtilă la comoditate, conducându-mă apoi în sufragerie. Haioasă. Era oarecum pe gustul meu, doar că un pic cam prea intimă, sau poate lumina stinsă să fi fost de vină.
Bă!… io știu că ciorba de potroace nu se mănâncă-n doi… da’ m-au derutat lumânările-alea aprinse de erau puse pe masă. Mă gândeam: „o fi murit cineva?… oare-așa se servește?”… că nu prea sunt ieșit prin lume. Am hotărât să fiu destul de rezervat, să nu fac vreo gafă. Sunt specialist, la paralele. Ceva, ceva, știam eu, că văzusem într-un film: acritura asta se halește dup-o nuntă, cică să te dregi. Acu, nu știu dacă să te dregi: după nuntă?, sau după macheală?, că eu nu obișnuiesc nici d-alea, nici d-alea. Zic: „o fi mirele la bucătărie, sau la baie”, așa că m-am așezat liniștit la masă, mai mult cu ochii pe castronelul cu pricina. A venit gazda (era o amabilitate, toată) și mi-a pus în poală un șervet să nu mă pătez, da’ să orbesc de laringită dacă nu mi l-a așezat vreo două minute. Se vedea pe ea cât e de ordonată și de tipicară cu musafirii. Neee… m-a atins din greșeală, probabil din dorința de-a fi cât mai atentă. S-o fi pierdut săraca, că io-i tot ziceam să nu se deranjeze, da’ ea tot insista să niveleze șervetul ăla, deși nu reușea deloc. Cred că nu-i plăceau cutele. Și eu, când eram mic și aveam febră, nu suportam cearceaful mototolit. Parcă mai tare mă-ncălzeam și transpiram când îl vedeam. Și-acum la fel. Era o gazdă admirabilă. Ne-am apucat să mâncăm în liniște, cu toate că eu cam înghițeam prerogativele cu noduri, ori că mi-era prea foame, ori eram un pic stânjenit, dar fără vreun motiv anume. Mă studia cred să-mi citească din priviri dacă-mi place ciorba, sau dacă nu cumva mai vreau sare, sau poate, altceva… Fiecare scana câte ceva. Eu de pildă, scanam ardeii ăia murați. Tare-mi plac. Vroiam să ingurgitez, ca neamu’ prost, cât mai mulți, până să vină găzdoiu la masă, că poate-i plăceau și lui. Mie când mi-e foame, bunu-simț e „bubu second-hand”, iar educația, istorică, dizgrațiată ca și fițele. Mor de ăia care mănâncă pigulind, în reluare. Mi se pare o lipsă de respect la adresa bucatelor destinate bucalității de orice fel. Chiar trăgeam câte o geană la gazdă, mai mult să văd în ce clasor s-o plantez și mă miram de ce nu mai apare nimeni la masă. Norocul meu. Se întârzie. Nu îndrăznesc să sper un felu-doi, dar probabil e un desert care se lasă greu. De!… căsnicie proaspătă, de-aia o fi ăla prin bucătărie: impresii cenzurate. Mi-l și imaginez: un tinerel cu șorțuleț, venind cu o mare plăcintă cu mere. Oricum, până la desertul prezumtiv, mai e…!, așa că dacă tot am fost invitat la masă, să profităm de ciorbița, care sincer să fiu, nu e rea deloc. Fac un gest teatral, la maniera: păcat că s-a terminat, dar n-apuc să-mi joc artificial toată scena. Atenta mea companioană se și precipită să-mi umple din nou farfuria, pe fundalul unui refuz formal. Pin-pong-ul ce urmează: „nu, lăsați… – vă rog, mai serviți…”, se soldează cu un învins: eu!, dar nu în sensul că mă trezesc cu un blid plin, ci în sensul unui mare polonic de ciorbă, fix în poale. Să mor eu, dacă șervetul ăla și-a făcut de vreun fel datoria. Am percutat cu scaun cu tot, direct într-o lampă decorativă din spatele meu, pe care am și făcut-o țăndări. Nici nu știam de ce să plâng mai întâi: de ciorba risipită, de pantalonii mei de la costum, de lampa distrusă, sau de usturimea opărelii relativ minoră. Am optat pentru relativa minoră. Pe fundalul scuzelor, ce nu mai conteneau de ambele părți, m-am trezit apucat de brăcinar cu o viteză și-o dexteritate absolut chirurgicală. Nici nu mi-am dat seama ce se-ntâmplă. Încercând să mă adun de pe jos, în secunda doi m-am trezit expus precum o banană decojită, gata de tratament “bamboo” contra arsurilor provocate de insolație de gradul III fără un sfert. Totul după rețeta „mortu’-de-la-groapă-nu-se-mai-dezgroapă”, de comun acord. Tort de ciocolată, n-am avut.
Ca desert, s-a servit în final compot de banane cu scoici.
Tratația fiind completă, m-am retras cu sentimentul unui steag abandonat pe câmpul de luptă, consolându-mă cu ideea că am fost victima sigură a unui complot.