agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2110 .



Mizantropia unei masti
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ariadna89 ]

2008-02-26  |     | 



Ușa se trântește brusc de perete scoțând un geamăt imperceptibil. Oamenii trec la fel de indiferenți pe stradă și ușa casei stă deschisă, bălăngănindu-se a pustiu. Fiecare o ocolește și o lasă așa. De ce ar trebui s-o închidă? Aceeași atitudine pasivă specifică unei lipse de interes a secolului. Nici măcar nu au curiozitatea să se uite înăuntrul casei, să pătrundă în universul altcuiva, al unui locatar neglijent care își lasă ușa de la intrare în voia sorții. Probabil nu are nimic de pierdut, nimic de valoare. Poate e doar o încercare de a atrage atenția, orice fărâmă de atenție, orice vizitator sau prezență străină care să spulbere impresia de pustiu și vechi. Vântul stârnește vârtejuri de praf urban și se luptă cu ușa, trăgând cu înverșunare și chinuindu-i balamalele metalice. Opune rezistență, nu și-a încheiat încă misiunea, trebuie să aștepte până apare cineva, cineva interesat și ... Cu o bufnitură glorioasă o închide. Oameni trec liniștiți pe stradă.

Ezită. Clipește nervos și strâmbă din gură apoi se corectează imediat, de parcă i-ar fi teamă ca acea grimasă îi va împodobi figura pentru tot restul vieții. Își desprinde cerceii din urechi și îi așază în casetă. Își scoate și lănțișorul cu medalion care începuse să atârne prea greu și îi dă drumul pe podea doar ca să audă metalul cum lovește lemnul. Un sunet scurt, încărcat cu frivolitate și bruschețe, întotdeauna i-a sugerat o spontaneitate naturală de care ar fi vrut să fie capabilă. Îl ridică și îl așază tot în casetă. Îi place să-și găsească lucrurile așa cum le-a pus, unde le-a pus. Haosul nu e o problemă, e mediul ei preferat, are nevoie doar de intuiție și ochii închiși ca să atingă imediat ceea ce caută. Nu e minune, e doar obișnuința. De ce ar fi cel în care trăiește atât de diferit de cel din mintea ei?

Se studiază în oglindă atent, puțin încruntată, ținându-și respirația, căutând ceva ce ar putea să strice uniformitatea suprafeței reflectoare sau a culorii pielii ei. Nu găsește nimic și răsuflă adânc, bucurându-se de ușoara amețeală pe care o resimte. Acoperă oglinda la loc cu cearșaful de satin negru, își adună niște cărți din mormanele din jurul patului și iese pe hol. Cheile. A uitat de chei. Ca întotdeauna. Deși nu ar fi mare diferență dacă ar lăsa deschis. Cine să intre și ce să ia?

O cameră mică, o bucătărie minusculă și o baie cu cadă mare. Cărți tronează peste tot, nu există bibliotecă, încă nu-și permite. O canapea extensibilă cam jerpelită, un birou cu multe caiete și foi împrăștiate alături de creioane, stilouri și pixuri amestecate cu acuarele și frunze, o mică plăcere a ei de a aduce mirosul naturii în spațiul personal. Într-un colț sunt aliniate frumos patru sticle de cerneală, fiecare de altă culoare: albastru, negru, roșu și galben. Singura urmă de tehnologie, de modernitate, care amintește că încă suntem în secolul XXI e un laptop ieftin permanent în priză, cu o imprimantă cam uzată alături. În alt colț e o comodă cu multe sertare înțesate cu haine și oglinda acoperită. Pe pereți sunt lipte sau pictate imagini demente, abstracte, avangardiste, clasice și paradoxuri, alcătuind un mozaic amețitor în care riști să te pierzi dacă nu ești un bun cunoscător al psihicului uman și al mecanismelor delirului treaz. Un singur perete e scris, începând de sus, cu bucăți de texte și poezii, toate aparținându-i. Și cărți, multe multe cărți, prețioasele ei cărți. Cui îi mai pasă de cărți în ziua de azi? Poate doar anticarilor și colecționarilor, și niciunii nu ar fi interesați s-o jefuiască tocmai pe ea, o prezență atât de obscură și mică. Pereții nu aveau cum să îi smulgă din structură și oricum nu înțelegeau mai nimic dacă nu le arăta ea capătul mov al începutului și capătul verde la care se afla în prezent.

Închide ușa și își îndeasă cheia în buzunarul blugilor. Nu mai poartă nicio bijuterie, fard sau ruj, este doar ea în stare primară. Străbate coridorul rapid, coboară scările alergând. Se oprește puțin în fața ușii blocului, își oferă un moment de respiro, emoționată. Apoi deschide ușa și iese.
Lumina puternică și aerul proaspăt parcă o trasportă în altă lume, dar până să își dea seama, deja a parcurs câteva străzi și se îndreaptă hotărâtă către... nu-și amintește pe loc, dar își va aminti curând, nu se teme de asta. Va ști când va fi cazul. Între timp poate să se uite în jur și să observe atent oamenii pe lângă care trece. Este una dintre ocupațiile ei preferate. Uneori stă la fereastra camerei ei cu orele privind strada pe care se deplasează grăbiți persoane necunoscute și construindu-le piese de teatru în care să fie protagoniști sau pur și simplu îi reduce la măștile pe care le poartă. Sunt toți atât de diferiți, atât ca ființe, cât și ca măști. Unele sunt albe, de porțelan pețios cu obraji roșii și cu impresie de proaspăt artificial, altele sunt din ipsos, cu ochi triști și un zâmbet ciudat, parcă desprins din altă mască. Sunt atâtea și fiecare oferă un alt amalgam de emoții, te schimbă fiecare puțin, dar nu te poți abține să te întrebi ce este, de fapt, sub acea mască.

Ea este singura care are fața descoperită. La început nici nu observase, dar când a descoperit nu a fost deloc mirată, doar a acceptat situația ca un fapt irevocabil. A încercat, de multe ori, să scoată masca unor persoane, fără succes, rămânând doar cu o mică dezamagire și confirmându-i-se că așa trebuie să fie. De câteva ori s-a gândit că poate ea este un fel de aleasă, că are un scop precis pentru care este diferită și descoperită în fața tuturor. Oricine putea să-i citească sentimentele și impresiile pe chip, dar majoritatea nu o făceau. Uneori o observau curioși, dar nu ziceau nimic, se întorceau la indiferența lor cotidiană. De ce le-ar păsa? Așteptase o chemare, un semn, ceva care să-i confirme bănuiala, dar nu s-a întâmplat nimic. Așa că a renunțat și la această idee. Pur și simplu și-a continuat viața ca și când ar fi fost ca restul. Aveau parcă o înțelegere tacită în a ocoli subiectul. Eu nu vă deranjez, voi nu mă deranjați. Și mergea de minune.Aparent. La facultate se descurca, nu avea prea multe neplăceri din cauza acestor diferențe. Dacă îi venea să râdă într-un moment inoporttun, lăsa capul în pământ și se scuza repede. Dacă o apuca plictiseala și începea să i se citească pe față, arbora un zâmbet încurcat și se străduia să nu adoarmă. Era greu, dar știa că nu deține o mască ce ar putea să-i ascundă reacțiile, așa că făcea și ea ce putea. Problema cea mai spinoasă e alta.

Ea pictează și scrie. Îmbină aceste arte și creează viziunile ei halucinante, creează noi dimensiuni și abordări ale celor mai simple lucruri și sentimente. Folosește din abundeță culorile și formele, frânge sensul strandard al cuvintelor și le amestecă într-un mod uimitor, atât de natural în context, dar aberant privit din exterior. Ceea ce se află pe pereții camerei ei e doar o mică fracțiune din tot ce făcuse în decursul timpului. Are zeci de șevalete și foi mâzgălite și idei răzlețe împrăștiate pe bucăți de lemn și plastic decorate cu frunze sau iarbă uscată și fâșii de pânză sau satin. Sunt părți din ea, cu fragmente din mintea și sufletul ei, existența ei. Și deși i se spune de fiecare dată că noua creație este frumoasă, deosebită, interesantă, nu este de-ajuns pentru ea. Vrea o reacție. De fiecare dată încearcă să impresioneze, să șocheze, să stârnească o cută măcar pe o față. Își pune toată pasiunea de care este în stare, își consumă toată energia în proces și apoi arată lumii progenitura, așteptând cu înfrigurare reacția. Nimic. De fiecare dată cuvinte, cuvinte, cuvinte, nicio emoție vadită. Dezamăgire. Se întoarce în camera ei și începe din nou. Poate de data asta...

Astăzi nu vede pe stradă nimic în afară de obișnuitele măști. Pe unele le recunoaște, le vede zilnic pe drumul acesta, neschimbate, ca și cum nici nu ar concepe acei oameni sentimentele. Știe că există ceva dedesubt, doar trebuie să pătrundă stratul solid din aparență, cel servit lumii drept realitate. Se oprește în mijlocul trotuarului și urmărește câte una. Se împiedică de ea, o împing ușor, s-o facă să se miște sau să se dea la o parte, se grăbesc. Ea rămâne cu încăpătânare pe loc și se holbează. Cum? Cum?! CUM? Întrebarea asta o înnebunește și o dorință covârșitoare o izbește de a scoate măcar o mască să vadă ce e dedesubt, dacă e ca ea acum, vulnerabilă și expresivă.
Cineva se lovește tare de ea și masca i se mișcă periculos de mult, dar el o așază la loc repede. Se uită la ea cu ochii mijiți prin locașurile din metal de pe fața lui. Are irișii negri, dar ce îi transmit? Sub un impuls, ea pune mâna pe obrazul gri. Rece. Încearcă să tragă, el o prinde de mână și o oprește. Ea încearcă încă o dată, mai energic, dar o strânge și mai tare. Nu are voie. Nu îi vede buzele mișcându-se, doar îl aude spunându-i că nu va reuși niciodată, măștile nu pot fi scoase de pe chipul celui căruia îi apațin. Ea este singura descoperită, iar acesta este și atuul și slăbiciunea ei. Apoi îi dă drumul și pleacă grăbit, se pierde în mulțime, lăsând-o uimită și descumpănită.

Refuză. Așa ceva nu acceptă. Trebuie să existe o cale. Pur și simplu trebuie. Și ea va fi prima care va reuși, va schimba lumea. Aleargă surescitată acasă, își trântește cărțile pe unde apucă și își strânge toate creațiile. Le cară cum poate în stradă și le aranjează într-un pătrat, culcate pe jos sau sprijinite de garduri și copaci, de pe un trotuar, trecând pe stradă, până pe celălalt trotuar. În mijlocul străzii ridică un con din șervaletele mari și ea se agită de jur împrejur. Le strigă să se uite, să vadă ce a văzut ea, revelațiile zguduitoare, și că se poate și altfel. Măștile pot fi scoase, să arunce o privire numai spre creațiile ei și vor crăpa, se vor sparge în zeci de bucăți și vor fi eliberați, descoperiți, puternici, liberi. Ridică vocea din ce în ce mai tare, începe să cânte, dar nimeni nu îi dă nicio atenție. Strada a fost blocată, mașinile ocolesc prin alte părți, oamenii continuă să se grăbească pe trotuare, absorbiți de propriile griji. Răgușită, se oprește puțin. Se întreabă dacă măcar o aud. Este sigură că dacă măcar una s-ar uita, acea avalansă de emoții pe care a expus-o atât de evident în stradă va face prima crăpătură și restul va decurge de la sine.

Seara, învinsă, se retrage în apartamentul ei. Nici măcar nu își mai recuperează creațiile, le lasă acolo, să fie călcate în picioare, și așa nu mai au nicio importanță pentru ea. Se apropie de fereastră și privește distrată parada de măști indiferente. Le urăște. Sunt așa de... de... Ea știe sigur că e ceva acolo, în spate. E certitudine. Dar cum să vadă? Culege tușul colorat de pe birou și se postează în fața peretelui scris. Înmoaie pensula în negru și pictează mare în mijloc „Măștile se pot scoate” și „Există ceva în patele măștilor”. Apoi desenează. Măști. Multe măști. Desenează cu frenezie, în cele mai mici detalii, toate măștile pe care le-a văzut în viața ei. O dor mâinile, dar continuă, nu vrea să se oprească până nu le termină pe toate, să le poată apoi studia. Când și ultimul colț este umplut, scapă tușurile pe jos și le lasă să formeze o baltă colorată la picioarele ei. Gata!

Se depărtează câțiva pași ca să-și poată admira „opera”. Asta a fost abia partea ușoară. Care e punctul lor comun? Cum pot să ascundă atât de bine tot? Sunt așa de dezgustătoare, niște anexe ca niște tumori pe fețe. Nu-și dau ei seama cât de urâte sunt?! Orice expresie este redusă la o suprafață netedă, fără inflexiuni, care înăbușă figura de dedesubt, îl privează de aer și de libertate de mișcare. Cele mai groaznice visuri ale ei erau cele în care era înconjurată de sute de măști, toți ochii ațintiți la ea. Pur și simplu o strivea greutatea acelei imobilități, o durea fiecare cută a pielii când își închidea ochii și se gândea că va treace, va fi din nou singură. Cum puteau rămâne atât de indiferenți la ceea ce se întâmplă în jur? Care era scopul acestor măști? Să protejeze? Mai degrabă îi închid pe toți în niște cuști strâmte care le răpesc bucuria de a se exprima, de a comunica prin gesturi, clipiri și mișcări ale buzelor. Nimic nu poate înlocui un zâmbet.

Exasperată, izbește peretele cu pumnul. Un sunet sec și atât. Mai izbește o dată, și încă o dată și încă o dată, vrea să fisureze măștile, să le crape, să le distrugă, să-i poată vedea pe toți descoperiți, în toată splendoarea chipurilor lor. Voia să știe dacă dedesubt sunt ca ea. Izbește din ce în ce mai tare, i se înroșește pumnul și o doare, dar nu se oprește. Pe toate, absolut toate. Tencuiala începe să cadă și creează goluri în măștile desenate. Ea râde. A reușit, le-a străpuns stratul tare! Dar ce e dedesubt? Ciment? Nu, nu se poate. I se face subit rău și se așază obosită pe canapea. Adoarme instantaneu.
Se trezește la fel de brusc precum a adormit, agitată de la visele cu pereți căzând și măști descompunându-se în fața ei. Își amintește de ziua precedentă și o apucă o furie oarbă. Trântește ușile, nici nu mai închide, și se năpustește în stradă, strigând că le urăște, urăște toate măștile, pe absolut toate. Rămâne paralizată. În jurul ei se strâng oameni ca ea, descoperiți, citindu-li-se pe figuri îngrijorarea, teama, uimirea, nemulțumirea, țintuind-o ciudat cu ochii lor atât de expresivi. Explodează de bucurie, îi ia în brațe pe toți și zâmbește larg. Privirile lor ciudate nu încetează. Ceva nu e în regulă. Dar cum ar putea să nu fie? Acum sunt toți liberi, se disting emoțiile lor, care îi invadează în fiecare clipă.

De ce se uită la ea așa? Probabil e destul de răvășită și neîngrijită, e cam rușionos să iasă așa în stradă. Bucuroasă, se întoarce în apartament și face un duș rapid. A schimbat lumea! Își pune pe ea blugii și o bluză frumoasă și dă la o parte satinul de pe oglindă, să-și poată pune cerceii. Bijuteriile ajung pe podea cu un clinchet subțire. Abia acum vede imaginea din fața ei. Oglinda o reflectă clar în lumina dimineții: o mască.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!