agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-03 | |
Spiridon a fost dat afară de la restaurantul Dunărea. Toți obișnuiții localului dar nu numai ei s-au mirat de această mișcare neașteptată a noului proprietar.
Bucătar excepțional, Spiridon considera restaurantul ca fiind propria afacere, ca pe cea de a doua lui casă. Dar ce spun a doua? Era chiar prima lui casă. Petrecea aici cel puțin cincisprezece ore pe zi în timp ce în camera lui mică de pe Vine Street ajungea doar să doarmă patru-cinci ore. Nici nu-i plăcea, dacă ar fi să recunoască sincer; era întunecoasă și avea impregnat în pereții subțiri acoperiți cu numeroase straturi de tapete colorate, cine mai știe de când, lipite de cine mai știe cine, un miros grețos de untură râncedă. Violeta nu îl putea suporta. După prima noapte petrecută la Spiridon, „la hogeac”, așa cum se lăudase el după ce a invitat-o pe colega sa mai tânără pe la el, nu a mai acceptat niciodată să stea în camera lui mai mult de o jumătate de oră. O să se mute cât de curând. Nici el nu mai suporta mirosul acela dezgustător. I-a spus-o direct, așa cum vorbea de obicei, și Guillermo, bărbatul fără căpătâi care își petrecea timpul liber, aproape tot timpul de fapt, în Hollywood prin preajma restaurantului Dunărea. Mai executa ocazional câte un mic serviciu, mai cerșea ori sugera doar trecătorilor că ar avea nevoie de ceva „mărunțiș” și câștiga astfel atâta cât avea nevoie să-și acopere micile necesități zilnice. Când se apropia seara, Guillermo înceta orice activitate în Hollywood și se retrăgea la Santa Monica la malul oceanului în vestitul Pallisades Park. Acolo era dormitorul unei adevărate hoarde de persoane „homeless”. Dormea sub cerul liber pe un pat improvizat din tot felul de boarfe. Acolo se simțea bine, liber, înconjurat de oameni interesanți care aveau într-adevăr povești fascinante de spus. Se întorcea dimineața la restaurant călătorind cu autobuzele care avansau încet, abia se târau pe străzile foarte aglomerate, în special la orele dimineții. Repeta zilnic gesturile care îi deveniseră rutină în ultimii doi ani de când descoperise acest loc de pe Vine Street și pe acești oameni agreabili, românii. - Don Spiridon, hainele tale miroase a șobolan chinezesc gras mort de multă vreme și uitat în cămară. „O fi având dreptate vagabondul!” gândi Spiridon și hotărârea lui de a se muta într-o altă casă creștea de la o zi la alta. Acum că m-au dat afară, poate împart locuința cu Guillermo.” îi trecu bucătarului prin minte și o tristețe cenușie coborî peste ochii săi albaștri de moldovean blond cu o înaltă doză de sânge rusesc în artere. Spiridon Coleznic nu se îngrijora pentru ziua de mâine. Cu meseria lui, îndeosebi cu talentul lui, era sigur că va găsi ceva convenabil de lucru fără să fie obligat să aștepte prea mult. Măcar acum va putea să aleagă ceva mai bine plasat și chiar mai bine plătit. Datorită faptului că nu avea actele în regulă nu putuse aplica pentru „cartea verde” care i-ar fi asigurat și rezidența permanentă în USA. Faptul acesta nu îl deranja prea mult. Se găsea de lucru peste tot și mulți dintre patroni nici nu se interesau de statutul legal al celor pe care îi angajau. Cunoștea numeroși alți concetățeni în aceeași situație și apoi mulțimea de mexicani și alți centro- și sud americani care se învârteau toată ziua prin zonă în căutare de lucru. - Du-te Spiridoane pe la Consulatul României de pe Wilshire Boulevard! Ãia au din când în când informații și programe pentru a-i ajuta pe românii ajunși pe aceste meleaguri fără acte în regulă. Poate prinzi și tu ceva. - Nu, nu e de mine Florine. Dacă e să mă bazez pe noroc, pe șansă, mai bine renunț. Sunt cel mai mare ghinionist din lume, prietene. Dacă văd o bancnotă de cinci dolari pierdută de cineva pe stradă și mă aplec să o ridic, precis o ia vântul cu o secundă înainte de a o atinge și o duce fluturând până la canalizare. Am învățat asta și nu-mi fac iluzii. Pentru mine norocul nu există! Ghinionul da! Uite și acum! M-au dat afară pe neașteptate fără să fi avut vre-un avertisment ceva, vre-o abatere. Din contră! Am făcut tot ce am putut, chiar mai mult decât aveam obligația să fac și uite. Sunt pe liber. La amiază urma să o întâlnească pe Violeta în fața Cinematografului Chinezesc de pe Hollywood Boulevard. Intră într-un mic magazin dintr-un gang și îi cumpără fetei două brățări subțiri din argint. Erau la modă. Își pusese ceva speranțe în Violeta. Cedase ea cam repede ce-i drept, dar asta nu-l supăra. Așa sunt fetele acum. Nu mai așteaptă pirostriile. Violeta avea rezidență permanentă în USA și o căsătorie i-ar fi deschis și lui posibilitatea de a obține după câțiva ani statut pe care și-l dorea demult, de când pusese pentru întâia oară piciorul pe pământul Americii. - Spiridon, nu te supăra, nu pot primi cadoul tău. De fapt vreau să-ți spun, chiar dacă rămânem prieteni în continuare, tu ești un băiat atât de bun, relația noastră nu mai poate fi ca înainte. Bărbatul meu din România a reușit și el să ajungă aici, m-a căutat și m-a găsit chiar dacă eu n-aș fi vrut să mai continui viața alături de el. Chiar din cauza lui am plecat din țară. Era un bețiv și mă bătea dar vezi tu, sunt soția lui, oficial cel puțin, și nu pot ignora acest fapt. Sper că i-a venit mintea la cap, cum zice românul și va avea o atitudine corectă față de mine aici. Mai e și fetița noastră Silvia, nu ți-am spus nimic despre ea, la mama la Turnu Măgurele. Nu vreau să o pierd. Te rog să mă înțelegi. L-a sărutat pe amândoi obrajii, l-a strâns în brațe aproape de ea, s-a întors și a plecat cu o lacrimă alunecându-i pe obraz. „Ei, asta e a doua lovitură pe ziua de azi! Þi-am spus eu Spiridoane, nu te aștepta la surprize plăcute.” își zise Spiridon. Băgă brățările ieftine în buzunar și o luă de-alungul bulevardului fără o țintă precisă. Așa, la întâmplare. Intră într-un mic local cu specific mexican și ceru câteva plăcinte subțiri făcute din făină de porumb, umplute cu carne fiartă de vită și cu legume tăiate mărunt. Picante cât încape, le însoți și de un pahar cu bere Corona; tot mexicană. Meniul simplu dar sănătos și ieftin îl făcu să-și mai revină din starea de depresie instalată în urma discuției cu Violeta. Ieși în stradă și continuă să meargă așa ca un automat, neatent, ciocnindu-se de trecători. Unii se dădeau la o parte din fața lui; alții nu. El se scuza și mergea mai departe fără să știe unde. Simți nevoia să discute cu Guillermo. Sub înfățișarea lui de om căzut în delăsare, neîngrijit, cu barba lungă căruntă, Spiridon bănuia o persoană instruită, înțeleaptă. Stilul său direct, pe față, de a discuta cu cineva, indiferent cu cine, îl asigura pe Spiridon că are de a face cu un om sincer, în care putea avea încredere. Avea nevoie de o discuție care să-l reconforteze, să-i ușureze tensiunea, concentrarea pe care o simțea acumulată în ființa lui după o perioadă lungă de muncă încordată și mai ales după ultimele întâmplări neplăcute. Se îndreptă spre locul în care își parcase mașina. Plăti paznicilui și ieși din parcare încet, nehotărât parcă. Se gândi să se ducă în Santa Monica și să-l aștepte pe Guillermo în parcul în care știa că bătrânul se retrage seara. Când a ajuns pe malul oceanului era deja aproape de apusul acela impresionant despre care auzise de mai multe ori de la diferite persoane dar la care nu participase niciodată și se bucură. O ocazie rară. - Azi parcă e mai frumos decât în toată săptămâna. Ha, ha, ha.- Era un bărbat negru de vârstă mijlocie, unul dintre „homelesii” obișnuiți ai acestor locuri.- Ai să-mi dai ceva mărunțiș să-mi cumpăr un castron de supă din colț? Scoase cinci dolari și i-i dădu omului. Observă că era invalid; piciorul drept nu îl ajuta și folosea un baston gros. Vârsta și invaliditatea abia îi permiteau să se miște. Nu îi păru rău pentru banii oferiți. Se așeză pe o bancă orientată spre Vest, cu fața la ocean. Soarele cobora încet să apună în apele agitate. Era un spectacol magic într-unul dintre cele mai frumoase locuri de pe Pământ. În depărtare, spre Nord, malurile oceanului urcau spre munții Santa Monica purtând pe spinările lor verzi Malibu, vestita localitate a reședințelor unora dintre cei mai bogați oameni ai Americii, a unora dintre cei mai mari artiști de la Hollywood. Soarele era cald încă, briza puțin umedă era plăcută, confortabilă. Mai-mai să adoarmă în liniștea din jur..... Sirena albastră a ieșit din valurile care în lumina apusului luaseră culoarea aurului topit. Se ridica încet plutind ca un fluture fără aripi cu corpul albastru, cu brațele întinse către cer. „Măi, să fie! Dorm sau sunt treaz? Nu dorm, desigur, dacă îmi pun întrebarea!” Sirena albastră s-a așezat lângă el și a început să-i cânte foarte frumos. La un moment dat l-a luat ușor de mână și au început să se ridice împreună, să plutească, să zboare. De sus Spiridon vedea casele, curțile, dealurile, pădurea și desigur apa, valurile albe care spălau ritmic malurile pietroase acoperind cu spumă plajele înguste, nisipul galben. Când au virat ușor spre Nord și s-au apropiat de munți a recunoscut dedesubt Bucovina, Obcinele, mânăstirile mici ascunse între păduri prin văile înguste. „Doamne, cum am ajuns aici? Uite și Săvenii, satul nostru mare, bogat, locuit de ciobani și de tăietori de lemne. Uite casa noastră văruită în albastru și curtea cu grajdul lunguieț acoperit cu țiglă roșie; parcă ar fi fost un pește cu solzi roșii.” Tatăl său care murise înainte ca el să fi plecat de acasă în urmă cu mai bine de cinci ani, ieși din casă pe veranda mică acoperită cu tablă. Și-a ridicat ochii spre cer și l-a recunoscut. „Spiridoane, ce faci băiete? Unde te duci? Vino băiete acasă și ai grijă de maică-ta că are reumatism săraca și are febră dragule, de dor de tine. Hai Spiridoane, hai!” Feeria s-a rupt. În dreapta sa pe bancă stătea Guillermo. - Ai adormit, da? E atât de frumos și de liniștitor aici că adormi foarte ușor; cazi în somn fără să vrei, fără să-ți dai seama. De aia iubesc atâta malul acesta. E fermecat, îți spun drept. Uneori adorm așa pe nesimțite și îmi visez viața din urmă ca într-un film pe care l-am mai văzut parcă. Îmi revăd locurile natale din Guatemala, piramidele Maya din apropierea satului meu, chiar și rudele. O văd pe mama și întotdeauna mă podidește plânsul și mă trezesc cu obrajii umezi de lacrimi. Ei, ce zici? Ai visat ceva frumos? Jur că da. - Da, parcă am visat ceva. Uite că soarele s-a dus. S-a și răcorit puțin. Tu ce mai faci Guillermo? Ce mai e nou? - Eh, nimic. La restaurantul tău e agitație mare. Noii proprietari vor să schimbe profilul. Vor să renunțe la specificul vostru național care i-a ținut faima atâția ani! Au hotărât să adopte un specific local, să reducă mult activitatea de restaurant și să adauge un bar mare cu ring de dans și cu spectacole de noapte. Ei, ce zici? Am auzit că te-au concediat. Nici nu mă mir. Tu ești un bucătar bun, talentat, dar ești limitat la meniurile românești tradiționale. Pentru materializarea intențiilor lor au nevoie de alți oameni acum. Specializați mai mult pe activități de bar, de programe nocturne. Poate doar să te folosească în grupul vocal. Cu vocea ta frumoasă, plină, sunt sigur că ai face față. Ha? - Nu, Guillermo. Nu intenționez să-mi schimb meseria. Și apoi aici în Hollywood există mulți artiști profesioniști cu voci într-adevăr bune, potrivite pentru spectacol. Prin spatele băncii trecură doi oameni ai străzii. Discutau tare, se certau parcă. S-au oprit brusc și s-au întors către ei. Unul dintre certăreți l-a recunoscut pe Guillermo. - Vă salut domnule conte. Respectele mele. Am fost plecat un timp pe Coasta de Est și nu ne-am mai întâlnit. Vă asigur că mi-ați lipsit și mă bucur să vă revăd. Doresc să vă transmit urările și respectul domnului ministru Salazar. Am vorbit mult despre dumneavoastră și mi-a mărturisit stima și prețuirea pe care vi le poartă. Cu stimă! Au plecat. Spiridon nu l-a întrebat pe Guillermo despre persoana care l-a salutat dar a fost șocat oarecum de stilul discuției, de modul de adresare, de context. După un timp în cursul altei discuții, Guillermo a menționat faptul că tipul este un fost prim ministru al guvernului Guatemalei de pe vremea când tatăl său Federico a fost președintele țării respective pentru două termene consecutive - paisprezece ani. - Am rămas prieteni. Este un om foarte capabil, cult și extrem de corect. Vezi tu Spiridon, viața aceasta nu este sub controlul nostru. Cu cât soarta te-a ridicat mai sus pe scara socială indiferent de calitățile tale personale, cu atât mai imprevizibil este viitorul. Evenimente, forțe în afara controlului nostru, în afara conștiinței noastre, mișcă lumea după reguli care nu ne sunt cunoscute. Cel puțin deocamdată. Dar cred că și în viitor va fi la fel. Viitorul este un fel de ceață informă din care se întrupează figuri, ființe, întâmplări, locuri, pe care le vezi, le trăiești, le urăști, îți sunt indiferente sau le iubești dar pe care nu le poți controla! Ele se întâmplă pur și simplu. Asta este istoria dragule, o poveste întâmplată a soartei, pe care o aflăm abia după ce a trecut. - Da, da. Spiridon nu înțelesese mare lucru din cele spuse de Guillermo. L-a lăsat să vorbească și l-a urmărit fizic doar, în tăcere. Era parcă un alt Guillermo decât cel pe care îl cunoștea de la restaurant. Își aminti de domnul Gheorghe Lateș profesorul său de istorie de la școala din Săveni. Doamne, cât îl mai iubea pe profesor! E mult de atunci. - Guillermo, m-am gândit să mă întorc în țara mea. - Bine faci, băiete. Bine faci. Dacă simți că o poți lua de la capăt, fă-o. Nu privi înapoi, nu regreta, ia-ți traista la spinare și du-te acolo unde te cheamă sufletul. Se înoptase. - Rămâi cu bine Guillermo! Să fii sănătos. Și....mulțumesc. - Drum bun Spiridon. Drum bun și....noroc! Pe ocean se lăsase brusc o ceață cenușiu-albicioasă, opacă. Toată umiditatea zilei calde, frumoase, se întorcea în marea din care se ridicase peste zi. „Eh, măcar o să scap de mirosul acela groaznic de șobolan chinezesc gras, mort de multă vreme și uitat în cămară.” se încurajă Spiridon amintindu-și vorbele lui Guillermo în timp ce se întorcea spre casă degajat, liniștit, pe vestitul Sunset Boulevard spre Est, la volanul mașinuței sale Toyota. Dan David, Los Angeles, martie- 25-2007. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate