1913, în preajma Dragobetelui


Motto: Unii spun că dragostea ar fi doar o poveste în doi în care unul iubește, iar celălalt doar se lasă iubit.


Ziua se apropia bine de amiază când Ionică, un fecioraș de cam 18 ani, opri trăsura cea mică și ușoară a conacului în fața crâșmei din sat. Sătenii îi spuneau băiatului și Florentinul, deoarece nimeni nu știa cine era tatăl său, dar în timp gura cea rea a satului constatase cât de mult seamănă Ionică al Sofiei cu arhitectul ăla florentin de construise conacul boierului.
Ca și Sofia lu’ Pătrașcu, ca și florentinul acela, Ionică era un flăcău tare arătos.
Ițarii și chimirul făceau pereche bună pe trupul său lung și vânjos, acoperit cu un cojocel scurt din blană de capră. Cușma albă o purta îndoită pe o parte peste pletele-i negre, iar ochii vii și neastâmpărați aruncau verdele privirii cu o curiozitate nedisimulată asupra vieții din preajmă.
Sări sprinten după capra trăsurii și mângâie drăgăstos grumazul armăsarului murg, care sforăi de câteva ori a înțelegere și plăcere scuturând capul mare, cu ciuful tăiat scurt. Cei doi zurgălăi prinși la căpăstru atraseră atenția unui bărbat care tropăia pe prispa largă a cârciumii.
- Ziua bună neică Vanghelie, salută Ionică respectuos și se grăbi să-l ajungă din urmă.
- Ziua bună Ionică! Tare frumos îi armăsarul ăsta al boierului, făcu el admirativ spre murgul ce îi privea scuturând a joacă zurgălăii. E mai bun de șa, făcu Vanghelie cu aerul unui cunoscător.
- Mda! Dar e cam tare-n gură și năbădăios, zâmbi Ionică și deschizând ușa largă, în două canaturi, îl pofti respectuos pe Vanghelie să treacă înaintea sa.
- Lasă mă’ Ionică! Ai tu mână să-l ții bine în frâu! Măcar până s-o-ntoarce domnița Raluca de pe la București, îi făcu el cu ochiul și surprinse roșeala din obrajii băiatului fără nici o mirare. Că după aia, nici boierul nu mai pune mâna pe el, se amuză Vanghelie râzând destul de grosolan și intrând în cârciumă se înveseli și mai tare vâzându-și prietenii de pahar așezați la o masă, într-un colț mai luminat.
- Ziua bună la toată lumea, salută Ionică și lăsându-l pe Vanghelie se îndreptă iute spre tejghea, urmărit de saluturile și privirile celor din sala mare.
- Ai, măi Ionică, ce te faci mă de Dragobete?! făcu un bătrânel cu un aer hâtru, mustăcind a glumă spre ceilalți. Ori s-o-mpiedica Anușka, au ba, când o fi la zburătorit? izbucni el în râs și acompaniat instantaneu și de ceilalți.
Ionică mustăci și el, dar răspunse destul de repede:
- Păi, ce știu io măi bade Porumbel?! Las’ că oi vedea și matale de oi alerga-o duminică la zburătorit! trânti el vorba și potrivindu-și cușma ca după hohotele de veselie, așa mai pe ceafă, se apropie de tejgheaua mare de unde Gheonoaia, nevasta lui Ilie cârciumarul, privea râzând adunarea în timp ce din reflex își mângâia puful proeminent de pe buza de sus, ce rivaliza cumva cu mustața abia mijită a lui Ionică.
- Sărut mâna tușă, o salută Ionică destul de plin de el. A zis dom’ Profesor să îi trimiteți... Pachetul ăla! accentuă el.
- Aha, făcu Gheonoaia ștergând cu colțul broboadei o lacrimă de râs! Bată-te să te bată Ionică mamă! Io-l și vedeam pe ghiujul ăsta de Porumbel zburătorind alături de feciori după Anușka, continuă ea să se amuze. Care pachet zici mamă?
- A zis că știi matale care! ridică Ionică din umeri.
- Aaaa! Păi vine duduia Raluca? se miră ea sincer și cu bucurie dar și destul de tare pentru urechile ciulite din preajmă.
- Da! Vine azi cu trenul de două! Acolo mă duc, s-o iau pe ea și pe doamna! făcu băiatul roșind ușor și potrivindu-și cușma a plecare.
- Păi e abia de nămiezi, se miră Vanghelie. Cu bidiviul ăla de mănâncă jeratec de afară până la haltă nu faci nici o oră! Și p-ormă ce te faci? Îngheți ca prostu’? Hai mai bine șezi oleacă și bea un pahar de răchie cu noi, îl invită el pe băiat făcând cu ochiul celorlalți să fie atenți la momeală.
- Mulțumesc de invitație neică, dar io cu răchia nu prea suntem cumetrii, refuză el politicos.
- Hai măi Vanghelie, lasă băiatul intervenii și hâtrul de Porumbel în vorbă. Că dacă îl miroase duduia Raluca.... Heeee?! Și apoi, de-l spune și lu’ boieru’, păi nu-i ia ăla biciul din mână și-l dă afară de la conac?! șarjă el dând a râde, dar rămase mirat să vadă că gluma sa nu prea fusese pe placul tovarășilor.
- Ia lăsați măi tartorilor băiatul în pace, sări Gheonoaia ca o cloșcă. Du-te mamă în drumul tău și spune-i lu’ boieru’ să stea liniștit că de-acuma știe Gheonoaia ce are de făcut.
Ionică salută pe toată lumea și ieși.

Trenul pufăia urcând parcă cu greu dealul printre zăpezile topite doar în parte. Fumul negru al locomotivei plutea lung înapoi, până se dilua în albastrul voios cerului.
Ionică mai aranjă odată blănile din trăsură, mai șterse din noroiul aruncat de roți și apoi iar se spălă pe mâini și pe față cu zăpadă, ștergându-se cu părul mânecii de capră.
N-o mai văzuse pe Raluca de peste trei ani, de când plecase la București însoțită de mama ei. Își amintea și acum ziua aceea de toamnă și pălăria impozantă de sub care Raluca îl privea zâmbind jucăuș, veselă ca o privighetoare:
- Ia zi Florentin? Așa-i că-s frumoasă? Așa-i că mă placi?!
Nodul din gât îl împiedicase atunci să răspundă prea limpede. Dar de-acuma se simțea în măsură să dea orice răspuns unei fete frumoase ca Raluca.
Privi încă odată trenul ce pufăia din ce în ce mai harnic după ce depășise coasta dealului și trăgând aer în piept de câteva ori își făcu semnul crucii. Þinea calul de căpăstru, deși îl priponise de un stâlp, dar așa cam dus pe gânduri și parcă nu vedea spaima din ochii animalului.
- Ho mă Þigane! Ho! doar repeta el pe un ton de departe.
Un țignal de locomotivă îi luă pe amândoi prin surprindere și în sinea sa, Ionică simțea că ar fi rupt-o la fel de bucuros la fugă lângă prietenul său Þiganul.
De emoție Ionică nu reuși să vadă pe nimeni prin ferestrele destul de aburite ale vagoanelor și aștepta fremâtând tot.
Trenul cu cele două vagoane ale sale oprise destul de greu și pe peronul improvizat din câteva scânduri, sări întăi un însoțitor de vagon ce puse agil un scăunel cu două trepte în dreptul ușii și apoi se așeză lângă el, curtenitor și la dispoziția pasagerilor.
Ionică se adună și rămase destul de surprins să constate că primul ce coborâse din tren era un tânăr subțirel, încotoșmânat într-un palton din blană maro, cu o pălărie destul de caraghioasă pe cap. Acela se repezi înapoi lângă ușa deschisă și întinzând mâna zâmbea cuiva a invitație. Ionică simțea cum îl încearcă amețeala, dar se potoli repede văzând pe doamna Violeta coborând prima și chirăind răsunător a spaimă sau a cochetărie de găină bătrână.
Abia atunci se repezi și Ionică spre ea, cu căciula în mână. Prins în urările de binețe cu stăpâna sa aproape că nu văzu când Raluca, ajutată curtenitor dar complet inutil de acel tânăr, coborâse sporovăind veselă:
- Vai Vladimir, uite-l și pe Ionică! Faceți cunoștință! Ce mai faci Ionică? Vaaai, dar văd că ai crescut, nu glumă! hohoti ea în timp ce Ionică simțea cum ceva parcă se topea în el, dar și cum simultan, undeva în piept, tonul ei de glumă răutăcioasă făcea altceva să înghețe.
- Sărut mâna domniță Raluca și bine ați revenit, se înclină el respectuos și apoi se încurcă. Dăduse să întindă mâna bărbătește spre acela, dar văzuse oripilarea din privirea lui, așa că doar se mai înclină încă odată, studiindu-l însă pe sub ochi. Nu-i plăcea ce vedea, începând cu ochelarii rotunzi și apoi pielea aceea palidă, nesănătoasă, ce parcă se înroșea sub fiecare rafală a aerului rece ce alerga spre câmpie.
- Ionică, bine că te-ai făcut așa de mare, că am adus cu noi un munte de bagaje, chicoti Raluca lovindu-l cu palma înmănușată peste mâna ce apucase deja un geamantan uriaș pe care însoțitorul îl trăgea cu greu pe ușa vagonului. Dar... Haide să-ți arât împrejurimile Vladimir, până ce termină Ionică cu bagajele. O să vezi că nu te-am mințit de loc, răule, se alintă ea sclifosit în timp ce cuprinsese brațul tânărului și pornise făcând doar câțiva pași pe scândurile peronului.
Noroc cu bagajele, că Ionică reuși să scape câteva oftaturi adânci chiar sub privirea de jupâneasă a cucoanei Violeta. Cu coada ochiului, fura la statura longilină și elastică a Ralucăi, ce tot încerca să nu-și înoroiască fustele.
Þiganul fornăi a chemare și Ionică veni lângă el și-l apucă de căpăstru, dar numai după ce o ajutase pe stăpână să urce și o învelise la picioare în câteva blăni. Locomotiva deja pufăia a plecare și după două țignale scurte, porni încet pe drumul său de fier.
- Ho mă Þigane! Ho! murmura Ionică ca împietrit, cu ochii la cei doi.


Pe seară, în timp ce în conac era voie bună și petrecere de regăsire mare, că Gheonoaia nu mai prididea de cîteva ore cu căratul bucatelor cele alese și al băuturior fine de la oraș, în grajdul mare din piatră, la lumina unui felinar destul de chior, Ionică țesăla caii.
Dar băiatul parcă nu avea nevoie de lumină, iar gesturile sale erau doar mecanice, precise ca ale unui robot. Ceva dădea să se rupă în el, dar cumva tocmai durerea îl făcea să refuze asta.
- Ce faci Ionică, nu vii și tu la masă? o auzi el pe Anușka intrând în grajd și își feri privirea de lumina felinarului, aplecându-se între cai.
Câțiva cai întoarseră capetele de parcă dădeau fetei binețe, iar Þiganul fornăi a recunoaștere și acceptă fornăind mărul întins gentil pe palma micuță, dar înroșită de muncă a fetei.
- Ioi, ce mă gâdilă ăsta, făcu ea frecându-și palma de coapsa împinsă spre spate destul de provocator, dar Ionică doar mormăi oftând fără voie.
- Da, așa face! Te gâdilă!
- Dar ce ai Ionică? Oi fi abătut? își plesni ea palmele a îngrijorare.
- Oi fi, n-oi fi, ce-are-a face? Ce fac ăia sus? aproape că mârâi el și Anușka pufni în râs.
- Se maimuțăresc! Au adus o cutie mare cu o pâlnie din aia de trebe lustruită, de învârte muzica...
- Patefon, aruncă Ionică destul de disprețuitor.
- Da, patefon! D-ăla cu plăci! Și ei dansează schimonosit rău măi Ionică și pe o muzică ciudată foc! Mai ciudată ca aia de la mine din Ardeal, concluzionă ea foarte sigură și privind convinsă spre băiatul ce se refugiase iar printre cai, de parcă avea încă mult de curățat la pielea lor.
- Cine dansează fă? întrebă el din întuneric.
- Păi cum cine!? Ãi tineri, că ăi bătrâni îi privesc așa cu drag și bat din palme de cîte ori se termină un dans. Ce frumooos! Iar boierul Vladimir e chiar din neamul Bibeștilor! Ne-a spus jupâneasă Violeta la cuhnie, că să nu ne facem de râs și să nu acceptăm nimic de la el, că a mai lăsat câteva slujnice borțoase pe unde a mai trecut, spuse fata înroșindu-se toată.
Ionică o privi de unde era și zâmbi destul de trist. Cumva involuntar își amintea că Anușka apăruse tot într-o seară, după ce Raluca plecase la București, coborând destul de speriată din trăsura boierului. O adusese de la una din moșiile din Ardeal. Era doar o orfană săracă și fără noroc, la nici doisprezece ani. Și-o amintea crescând și înflorind, blondă și cam pistruiată, cu ochi mari și căprui de ciută, iute ca o zvârlugă și foarte muncitoare.
- Iar domnișa Ralu e tare veselă. Doamne ce mai râde și ce-i mai place a juca! Și mi-a vorbit tare bând și frumos și mi-a dat broboada asta roșie, râzând și zicând că să mă vadă mai bine flăcăii acuma de Dragobete! se bucura ea încercând să surprindă reacțiile lui Ionică, dar cam în van. Hai ce faci, nu vii să mănânci cu noi? Că sus am strâns masa și a rămas numa’ Maria să-i servească cu vin și lichioruri.
- Nu Ană, nu vin! Nu mi-i foame, că am mâncat mai devreme, minți Ionică și simții cum se urăște pentru asta. Doar ce termin aici și apoi mă duc acasă, că mă așteaptă maica cu vești. Ști doar că ea i-a fost doică coniței Raluca! lămuri el ceva mai mult decât ar fi trebuit și își plecă ochii zărind aburii de lacrimi din ochii fetei. Hai, noapte bună, o izgoni el și se întoarse cu spatele țesălând un picior al Þiganului, care se întoarse fornăind mulțumitor.

Era deja sâmbătă, doar cu o zi înainte de Dragobete.

Ionică înșeuase un cal și o iapă sură și îi trăsese în fața conacului. Aștepta răbdător și deși știa că scările sunt ajustate, mai verifica din când în când câte o chingă, mai trăgea de mânerul șeilor, mai aranja coamele tunse frumos și tot fura cu ochii spre cerdac. Sperase că în clipa asta al doilea cal ar fi fost pentru el.
Raluca ieși la brațul lui Vladimir și văzând caii aduși, doar se încruntă și bătu amarnic din picior la Ionică:
- Am spus că-l vreau pe Þigan! Ionică, adu-mi-l! porunci ea scurt, șficuind aerul cu cravașa.
Ionică doar se încruntă și fără să-și dea seama de ce, se încordă tot. Își îndreptă spatele și o înfruntă doar cu privirea. Dar îl văzuse în spatele celor doi pe boierul cel bătrân și nu îndrăznea să spună ce avea de spus.
- Dar ce-i Ionică? se miră boierul. Ori te temi pentru Ralu?!
- Mă tem boierule! Rău ce mă tem! Þiganul nu știe de cravașă și pinteni și e tare în gură de parcă nu simte zăbala! De se sperie, nu se mai oprește... Doamne păzește!
- Dar, Ionică... Ionică! îl întrerupse boierul și Ionică se opri respectuos să asculte. Tu știi că Ralu călărește la fel de bine ca orice alt flăcău de pe aici, sublinie el zâmbind insinuant. Și apoi, iese cu Vladimir, făcu el cu un gest larg și o privire cuprinzătoare și plină de încredere spre tânărul care în lumina dimineții părea încă și mai palid, dar tot zâmbea plin de sine.
El nu părea atât de convins că prezența sa era sufiecientă pentru binele și siguranța Ralucăi, dar îl irita aerul acelui flăcău.
Ionică plecă privirile și apucând căpăstrul iepei se îndreptă domol spre grajd. Oricine ar fi văzut cum în ochii săi grija se transforma încet în altceva. Altceva care refracta prin verdele ochilor săi în ceva aproape înspăimântător.
Scoase șaua surei și îl trase pe Þigan la bară. Armăsarul cabră de câteva ori simțind tensiunea adâncă a băiatului, dar se potoli curând după ce simți șaua în spinare. Doar fornăia a fugă și scurma podina de lemn cu copita.
Iar Ionică-l trase direct spre conac, fără să-l mângăie, fără să se joace cu el cum făcea de obicei.
Raluca aplaudă bucuroasa izbânda sa și sărutându-și din fugă tatăl ce o privea topit, apucă hotărâtă frâul, aproape smulgându-l din mâna lui Ionică.
- Ai grijă Ralu! Ai grijă că ăsta e un treatin mai năbădăios ca tine! șopti el aproape cu ură.
Raluca doar îl sfidă și se concentră asupra armăsarului ce sforăia iritat de parfumul său.
- Ușor băiatule, ușor! Hai spune, spune mândrule! Spune-mi mie totul, îl alintă ea bucurându-se de albastrul părului negru, scuturat de zvâcnirile nervoase ale nervilor. Hai să ne cunoaștem! Noi doi o să fim cei mai buni prieteni, spunea ea în timp ce Ionică simțea cum se surpă în el! Hai să ne măsurâm cerbicia! Noi doi! Hai mândrule, hai să zburăm! șoptea ea în timp ce armăsarul, ca vrăjit de vorbele ei, o adulmeca curios și nerăbdător, deși fura cu ochii spre Ionică, nechezând ușor, parcă a chemare și de parcă întreba ce se întâmplă, de ce nu pornesc ei doi într-o goană nebună prin lunci, printre sălcii, ca să se oprească apoi osteniți pe dealurile pline de vii.
Vladimir încălecase celălalt cal și asista zâmbind de complezență, parcă amuzat, la dialogul acela ciudat, ca o vrajă și admira încântat tendoanele puternice, zvâcnind, ce păreau să ticăie ca bomba unui ceas. Nu știa încă dacă cel mai destructiv potențial zăcea în tendoanele și mușchii armăsarului sau în cei ai iubitei sale Raluca.
O văzu cum apucă mânerul șeii Þiganului și îl încălecă scurt. Apoi îl bătu ușor cu palma-i mică pe gât, potolind pentru cîteva secunde vulcanul acela de forțe și abia apoi, izbucnind în hohote de râs, ușor nebunesc, ușor isteric. Vladimir parcă și simțea cum prin ea se scurge acel val uriaș de adrenalină. Slăbind brusc hățurile Raluca scoase un strigăt scurt și ascuțit:
- Hiii!
Iar cei doi cai se avântară năvalnic pe porțile deschise ale grădinilor din spate și curând dispăruseră din ochii celor doi.
Ionică știa că pierduse. Știa că Raluca cucerise sufletul acela imprevizibil al armăsarului crescut de el pentru ea, numai pentru ea! Se regăsea pierdut, exterior evenimentului și parcă simțea cum ura îi sapă în carne.

Reapăruseră abia după câteva ore, spre prânz.
Ionică doar surâse răutăcios când văzu hainele sfășiate ale celor doi călăreți, dar simți cum i se urcă furiile la cap zărind urmele pintenilor pe coastele lucind de sudoare ale armăsarului. Vladimir părea dărâmat. Coborâse cu greu din șa și acceptase bucuros un pahar de vin în tihna conacului.
Raluca avea obraji trași și răsufla greu. Pe ultimii kilometri gonise ca o nebună. Mai întârzie câteva clipe mângâind grumajii Þiganului.
- Buciumă-l, spuse ea cu glas destul de stins și cumva parcă plin de regrete. E prea fierbințit de goană!
Ionică o privea crâncen, printre genele strânse, dar se stăpânea. Raluca îl privi dintr-o dată direct, cu ochii speriați, ca pe vremea când erau doar doi copii ce făcuseră o prostie.
- Ești nebună! îi aruncă el sâsâind ca un șarpe și sărind apoi în spatele Þiganului ca un haiduc, porni să-l plimbe încet, vorbindu-i încetișor, așteptând să se domolească avalanșa sângelui înfierbântat.
Gerul zilei crăpase de mult, dar calul asuda masiv și Raluca avu pentru o clipă senzația că îi vede cum dispar în aburi. Tresări o clipă, apoi răsuflă parcă ușurată de o spaimă veche. De trei ani, aproape în fiecare noapte cu lună plină, visa o scenă ca și asta. Niciodată la fel, niciodată în același loc sau în același decor. Dar de fiecare dată, un bărbat călare pe un suberb armăsar negru dispărea în aburi, iar ea se trezea asudată.
Își făcu cruce și porni în fugă pe scările conacului, simțind cum fierbe propriul ei sânge.


Satul se pregătea de sărbătoare. Se dusese buhul de invitația boierului la conac, adresată în numele domnișoarei Raluca, tuturor tinerilor din satele mărginașe. Sărbătoarea urma să respecte tradiția, mai ales zburătoritul, iar apoi tinerii urmau să se adune în curtea mare a conacului să-și facă de Dragobete, naivă asigurare că vor iubi și vor fi iubiți până la Dragobetele următor.
După ce-și terminaseră treburile puține de pe lângă case, pâlcuri de fete sau de băieți se adunau și plănuiau râzând programe, ore de întâlnire și locuri, în timp ce se bârfea aproape totul.
Bătrânii se amuzau și ei scornind povești despre ce cupluri s-ar fi potrivit și făceau rămășaguri pe seama profețirii de pe acuma a nunților din toamnă. Aproape în toate aceste profeții, apărea un ciudat amestec de interese.
Ionică apărea cel mai frecvent în discuțiile bătrânilor și în cele mai multe case, dar cu precădere în casele cu fete de măritat. Și deși băiatul era sărac lipit și copil din flori, parcă cu atât mai mult tații fetelor urâte și l-ar fi dorit de ginere. Iar fetele frumoase și mândre, ar fi fost în stare să-și înfrunte părinții de s-ar fi întâmplat ca a doua zi să le fure Ionică o sărutare.

La cârciumă, focarul celei mai înrăite bârfe a satului, „înțelepții” dădeau ca sigur cuplul Ionică cu Anușka! Tineri sărmani amândoi, dar cuminți și muncitori, ișteți și frumoși.
- Ș-apoi așa, la o adică, tot n-ar strica Dumnezeu două case, tocmai își încheia zicerea Porumbel cel hâtru.
Doar Gheonoaia tăcea zâmbind cumva pe deasupra vorbelor cele multe și goale, dar în sinea sa ofta cu destul năduf, că ea văzuse și auzise ieri destule la petrecerea de la conac.
Vorbise mult despre asta cu bărbat-su Ilie, de mai să-i apuce diminețile. Și încă nici acum nu pricepea dacă presupunerile sale sunt sau nu doar simple închipuiri.
- Nu zici tu rău ghiujule! Nu zici rău! aprobă ea șoptind mai mult în sinea sa. Că un drac de flăcău ca ăsta ar putea strica el destule case. Și nu bordeie amărâte! pufni ea în timp ce scotea niște pui dintr-o frigare încinsă. Nu putea uita strălucirea ochilor domniței Raluca de cîte ori venea vorba de Ionică. Privise și ea curioasă la boierul de la București, neam de-al Bibeștilor, dar nu i se părea mare daravelă de capul sau ismenele sale.
- Dar dumneata Gheonoaie, ce zici? o iscodi Vanghelie.
- Ie-te-te că nu zic nimica! Om vedea noi mâine cine va fi acolo pe deal și mai ales, cine va prinde pe cine! După mine, multe fete s-ar împiedica ele în calea lui Ionică, dar habar n-avem nici unul, roti ea frigarea concluziv și subliniindu-și punctul de vedere, dacă el le-ar și ridica de acolo! Și în special pe Anușka, unguroaica voastră! pufni ea cu un oarecare dispreț.
- Păi de ce nu? se mirară câțiva curioși.
- Pentru că el a văzut-o crescând, cu coșuri printre pistrui și zic io că ea nu-i e mai mult decât ca o soră! sublinie ea cu o tavă în mână.
- Ete na! se zborși Porumbel. Că n-o fi gata bună de dărâmat căpița, ori el n-o avea sânge-n vene! hohoti el.
- Oho! Are are! Nu-i duce dumneata grija, râse Gheonoaia de el amuzată. Dar hai că vi se răcesc puii și-i păcat de munca mea și de vinul rămas nebăut.

In acest timp în salonul mare al conacului doamna Violeta lucra atentă la un goblen, Raluca chinuia o piesă la o pianină destul de dezacordată, în timp ce tatăl ei și cu Vladimir se delectau cu un coniac.
- Tată, de unde vine tradiția asta a noastră cu Dragobetele, întrebă Raluca oftând și închizând capacul pianinei cu un aer dezamăgit, de renunțare.
- Chiar așa domnule Moisescu, se însufleți și Vladimir. Părerile sunt împărțite! Unii recunosc o linie coborâtoare din vechile mituri păgâne ale tracilor în timp ce alții vorbesc de preluarea unor tradiții romane legate de un sfânt al lor, ce se regăsește și în calendarul catolic, Sfântul Valentin.
- Nouă la filologie ne-au spus că originile cuvântului sunt slave! se strâmbă Raluca.
- Slave?! tresări doamna Violeta parcă oripilată. Cum adică... slave?
- Da draga mea, răspunse profesorul Moisescu. Aproape toate denumirile pentru această sarbătoare a Dragobetelui sunt după numele din slava veche a sărbătorii creștine "Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul". Această sărbatoare, numită in spațiul slav "Glavo-Obretenia", a fost preluată de români ca și in cazul altor sărbători din calendarul popular, ca Probajenii sau Obrijenia, Procoava, Ovidenia, Zacetania, Stratenia și nu numai. Aceasta denumire din slavă apare în veacurile evului de mijloc sub denumirile Vobritenia, Rogobete, Bragobete, Bragovete! Observați că unele dintre ele sunt foarte apropiate de mult mai cunoscutul nostru Dragobete, până când, probabil și sub influenta principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales in sudul si sud-vestul României, denumirea de Dragobete. O altă explicație dată de unii filologi asupra provenienței numelui Dragobete pornește tot de la două cuvinte vechi slave "dragu" si "biti", care s-ar traduce prin expresia "a fi drag". Iar alți filologi, adepți ai autohtonismului total al sărbatorii, explică denumirea prin doua cuvinte dacice, "trago" - țap si "pede" - picioare, aceste două cuvinte transformandu-se în timp, in drago, respectiv bete. Dragobete, nașul animalelor!
- Dar ce spune Vladimir de tradițiile Sfântului Valentin preluate la noi? întrebă Raluca cuibărindu-se pe canapea, lângă tatăl ei. Nu pot să cred asta! se alintă ea.
- Păi, cumva ar trebui, zâmbi profesorul și îi cuprinse umerii, îmbrățisând-o cu dragoste.
- Desigur! se completă Vladimir. În timpul împăratului Claudiu al II-lea, parcă! Acest împărat a interzis toate căsătoriile și logodnele in Roma, considerând el că soldații necăsătoriți ai legiunilor romane se luptau mai bine decât cei căsătoriți, pentru că nu aveau pe nimeni care să ii aștepte acasă. Asta era prin secolul al II lea, iar Valentin era doar un preot care îi ajuta pe tineri să se căsătorească în secret. Valentin a fost prins, încarcerat și torturat pentru că a încălcat porunca împaratului său. Se mai spune și că Asterius, unul din judecatorii lui Valentin, avea o fiică oarbă, iar Valentin s-a rugat alături de ea, astfel că ea, printr-o minune, s-a și vindecat, iar ca rezultat, Asterius a trecut la creștinism.
- Da Vladimir, dar ar trebui să mai spui și că în istorie sunt recunoscuți de fapt trei sfinți Valentin, nu doar acesta, preciză profesorul și boierul Mihai Moisescu.
- Asta nu mai știu, dar știu că acest Valentin a fost condamnat la moarte. Legenda spune că ultimele sale cuvinte au fost scrise de el chiar către fiica lui Asterius și au fost exact acestea: al tău Valentin. Aceasta fiind cumva motivația pentru scrisorelele și felicitările de Ziua Îndragostiților. Abia după încă aproape două sute de ani, papa de la Roma a oficializat data de 14 februarie ca fiind ziua Sfantului Valentin și treptat, 14 februarie a devenit ziua în care se făcea schimb de mesaje de dragoste, iar Valentin a devenit sfântul patron al îndrăgostiților. Iar ziua era sărbătorită prin trimiterea de cadouri cu mesaje de dragoste.
- Daaa, făcu Raluca pe gânduri. Dar ce are asta cu Dragobetele care sărută fetele? se amuză ea. Iar Dragobetele este tot patronul iubirii și al tinereții și nu numai! Iar ziua sa este pe 24 februarie! preciză ea cu un deget ridicat a luare aminte. Unii zic că este fiul Dochiei cu cele nouă cojoace și mai avem voie să-l sărbătorim și pe 1 Martie!
- Ralu are și ea dreptate, Vladimir, interveni împăciuitor și partinic profesorul. Sunt două legende ce coexistă. Iar de fapt, săbătorirea zilei de Sfantul Valentin iși are origi¬nea intr-o tradiție a Romei antice, respectiv ser¬bările numite Lupercalia, care se organizau pe 15 februarie. Acestea erau niște sărbători în cinstea lui Lupercus, sau Faunus, acea lupoaică ce era și emblema Romei, cea care i-ar fi hrănit pe Romulus și Remus și care pentru perioada respectivă reprezenta un simbol intangibil al autenticității lumii romane. În aceea perioadă pe 15 februarie era in lumea pagână și în special în Roma cu al său imperiu un fel de pregătire, purificare. Februarie înseamnă la rândul său tot purificare. O purificare a așa numitelor elemente feminine: ogoare, ape, femei. Era o sărbătoare în care se aducea un câine și o capră ca jertfă lui Lupercus, pe Palatin în Roma, la așa zisa Peștera a Lupului. Iar cei care formau Frația Lupului, frații lupului, erau niște tineri preoți care apoi jupuiau capra. Tăiau în fâșii pielea ei și alergau apoi goi și cu pielea aceea muiata în sange loveau cu fâșiile ei pamântul și mai ales femeile intâlnite, considerănd ca așa le vor face mai apte de dragoste și mult mai rodnice. Mai mult decât atât, tot în această perioadă, pe 13 februarie, se scriau pe biletele numele femeilor, se băgau numele într-o urnă și burlacii din Roma trâgeau câte un bilet, urmând ca timp de un an să petreacă cu acea femeie al cărui nume îl scotea din urnâ și după un an de zile să constate dacă putea să fie sau nu și o căsătorie.
- Vai ce cumplit, sări Raluca cu obidă. Nu-mi mai place de Sfântul ăsta! Cu toate bilețelele lui idioate de amor! Se strâmbă ea. La noi Dragobete este ziua când fetele și baietii se imbracă în frumoase haine de sarbatoare și, dacă timpul este frumos, pornesc în grupuri prin lunci și păduri, cântând și căutând primele flori de primavară. Fetele strâng ghiocei, viorele și tămâioase, pe care le pun apoi la icoane, unde le păstrază până la Sânziene, când le aruncă pe apele curgâtoare. Dacă se nimerește să găsească și fragi infloriți, florile lor sunt adunate in buchete ce se pun mai apoi în lăutoarea fetelor, in timp ce se rostesc cuvintele:
"Floride fragă
Din luna lui Faur
La toata lumea sa fiu draga
Urâciunile să le desparți.”
- Vai Ralu, de unde știi tu descântecul ăsta atât de vechi? se miră doamna Violeta.
- De la maia Sofia! Când eram eu mică și mă îmbăia îmi punea mereu în apă flori de fragă și cânta ușor cântecelul ăsta.
- Hm! Frumos cântec, făcu Vladimir. Maia Sofia parcă a fost doica ta, nu-i așa?!
- Da! Și mama lui Flore... lui Ionică, zâmbi ea înroșindu-se brusc.
Profesorul doar zâmbi și ridicându-se spre a reumple paharele borcănate de coniac, spuse:
- Ai să vezi mâine Vladimir, cum toate dealurile astea bogate vor fi străbătute de chiote și cântece ale tinerilor ce au fost invitați aici în acest an, să... își facă de Dragobete! zâmbi el insinuant și închinând paharul spre cei doi.
Vladimir ciocni paharul și surâse profesorului, apoi înclină capul spre doamna Violeta ce-l studia curioasă, apoi spre Raluca ce urmărise cumva surprinsă tot acest ritual al privirilor. Se încruntă ușor, dar tăcu mușcându-și buzele și apoi se porni să ciripească veselă.
- Da, dar asta mai spre seară, după zburătorit. Fetele pornesc să alerge pe deal în jos și băieții după ele, iar dacă le prind au dreptul să le fure o sărutare, chicoti ea amuzată și poznașă. Ce zici, te prinzi? Adică, vii mâine cu noi pe deal? De mă prinzi, ai voie să mă săruți! întinse ea gâtul spre el, incitant și provocator.
- Dar, Ralu... interveni speriată doamna Violeta. Draga mea asta fac țăranii, nu domnișoarele ca tine și nici domnii ca Vladimir.
- Dar de ce? se miră Raluca. De când eram eu mică și ascultam poveștile despre Dragobete, apoi când vedeam fetele zburând pe deal cu drăguții lor după ele, eu îmi doresc să cresc mai repede și să ajung și eu în ziua în care să pot zburda pe deal, râzând fericită ca toate fetele alea, protestă ea. Iar dumneata îmi spui acum că... , se opri ea cu lacrimile atârnând gata să cadă din colțul ochilor. Nu e drept! Nu e adevărat, se întoarse ea spre tatăl său. Nu-i așa că am voie tată?! Spune-le tu!
Profesorul se oprise mirat de răbufnirea ei, apoi se înmuiase la vederea lacrimilor acelea de obidă și privind spre Vladimir spuse:
- Ralu! Tu ești o mică răzgâiată speculantă, iar eu deja un bătrân mare și slab. Dar dacă mama ta...
- Nu, nu-nu! se răzvrăti Raluca. Mama nu știe...
- Ei măi? se amuză profesorul oprind-o. Ia întreab-o? Știe au ba?! izbucni el amuzat în râs.
Doamna Violeta doar se înroșise toată și făcu apoi un semn de las-o baltă, faceți ce vreți voi și se prefăcu că își reia lucrul.
- Aha! se mai potoli Raluca și de-acuma privea curioasă spre mama sa. Așa-i?
- Așa-i draga mea, admise doamna Violeta. Mihai m-a alergat trei ani pe deal, până să mă sărute prima dată.
- Ai măi tată? Trei ani! se miră ea privind trupul destul de masiv și respectabil al tatălui său.
- Deh! rădea el amuzat. Dacă era mai sprintenă ca mine! ridică din umeri a scuză, dar totuși privea destul de jenat spre Vladimir.
- Deci avem și noi voie mâine, așa-i?! se bucura Raluca aplaudând cu veselie.
- Desigur, dar numai dacă te însoțește Vladimir, ridică profesorul un deget a luare aminte.
- Păi... Desigur! Cum să nu... se tot încurca fata de parcă nu prea pricepea ea cum de vine așa condiția asta. Nu-i așa Vladimir?
- Desigur Ralu, cum dorești, făcu Vladimir o mică plecăciune curtenitoare, așa cum era așezat în fotoliul mare și confortabil.
- Ce bine! O să văd eu mâine cât de sprinten ești tu, hohoti ea bine dispusă și sări apoi ca o capră direct de gâtul tatălui său. Merci papa!
Apoi se repezi iute ca un vânticel spre doamna Violeta și o sarută apăsat pe obrajii pudrați:
- Merci maman!
Apoi se opri, făcu o reverență spre Vladimir spunând:
- Merci mon ami! și ieși alergând din salon.


Dimineața zilei de Dragobete debutase la conac destul de devreme. Rude ale boierilor, unele mai scăpătate ca altele, dar fiecare încercând să dovedească egalitatea de sânge, începuseră să apară de la primele ore. Slujnicele de la conac abia pridideau cu întâmpinatul și găzduirea lor. Se dădea binețe, se spuneau snoave și curând, ajutată de ibricele mari și pântecoase de țuică coaptă, ce se goleau repede în ulcele micuțe din lut ars, atmosfera se înveselise așa cum se și cade la o asemenea sărbătoare.
Sofia, mama lui Ionică, venise de fapt doar ca s-o vadă pe Raluca și plânseseră o vreme una în brațele celeilate. Dar acceptase bucuroasă rugămintea de ajutor a doamnei Violeta și acum, după câteva ore, rânduia toate cele cu mare grijă dar și cu o pricepere de invidiat.
- Hai Anușkă, oi visa tu mai încolo, da’ ia prinde tu tava asta și o du afară în cerdac, că o-mbucătură mai domolește aburii coaptelor, spunea ea de parcă vorbea singură. Dar iurcea ăla al meu unde-i? Că uite, ar trebui să mâne la haltă, să aștepte la tren verii domniței Raluca.
- Păi tocmai a ieșit cu trăsura cea mare pe poartă. A zis că-ntr-un ceas e înapoi! ciripi Anușka a răspuns și se roși toată, iar Sofia dădu din cap bodogonind mai departe:
- Păi da! Că mână ca nebunu’, de-o să scoată sufletul din bieții cai.
- Fugi măi tușă, c-a-nhămat roibii, iar cu ăiaaaa! Hă hă, trebuie să rupi hățurile ca să-i ții la pas, râse Anușka veselă în timp ce pornea cu tava plină de gustări pe ușa largă a cuhniei.

Satul deja răsuna de chemări și cântece. Grupurile de tineri porniseră spre lunci și păduri în căutarea florilor sau la strâns de zăpadă netopită.
Un grup destul de mare fluieră lung după trăsura cea mare a conacului, salutați de Ionică cu biciul ridicat.
- Fugi măi Ionică că de întârzii ți-or mânca-o lupii pe Anușka, băăăăă! strigă un flăcău mic de statură, dar îndesat, cu o cicatrice mare pornind de la ochiul stâng spre gură, ce tot mângâia mânerul unui cuțit ascuns în chimirul lat, ce acopera o burtă proeminentă, terminată ciudat în două picioare destul de strâmbe și subțiri.
- Aha! făcu tare ca să-l audă tot grupul un altul, cu un aer vesel și cam pișicher. Văsălie tot la Anușka tânjește, râse el și le făcu cu ochiul a glumă.
- Ei și ce? se zborși Văsălie la el. De-oi prinde-o pe deal..., mârâi el destul de amenințător.
- Ai măi? Adică tu să fii lupul ăla de-o mușcă pe Anușka? râse flăcăul mai departe și tot grupul se înveseli iar. Da’ ce zici, de te-o prinde apoi Ionică?!
- Ionică! pufni Văsălie cu dispreț și trase cuțitul din chimir, sugestiv.
- Hopa! Văsălie al nost’ vrea să-l taie pe Ionică, se porni flăcăul celălat să râdă parcă și mai amuzat.
Grupul se porni pe hohote ca de o glumă bună, iar Văsălie renunță să-i mai înfrunte, înjurându-i, dar asta parcă mai mult stârnea veselia decât s-o domolească.
- Înjură tu măi Văsălie, da’ ai grijă mare, că de data asta s-ar putea să te lase Anușka chior de tot, iar lui ionică nici măcar n-o să-i pese de tine, interveni o fată mărunțică, frumos și bogat îmbrăcată, dar cam urâțică.
- Așa e fă Lino! Zi-i mai bine să se potolească! Și când o fi la zburătorit... se opri flăcăul pentru efect, atent dacă ceilalți îl urmăresc, atunci să te prindă pe tine fă! termină el fraza înecată de hohotele generale. Că-ți lasă ție tac-tu cazanu’ de răchie și cu pământu’ lu Văsălie v-ați căpătuit, ridică el cu elocvență din umeri, în timp ce până și Văsălie râdea amarnic.

Ionică ajunsese de mult la haltă, verificase cărbunii încinși din sobița de interior și acuma buciuma caii cu paie uscate din tainul pus în fața lor.
Trenul se auzea, dar încă departe.
Nu era singur în prejma peronului. Doi țărani, poate dintr-un alt sat așteptau și ei liniștiți, așezați pe un maldăr de desage. Îi salutase și acum doar îi privea cum pufăie din lulele lungi și urât mirositoare, de-i făceau pe roibi să sforăie nemulțumiți.
- Ai măi taică, asta nu-i trăsura boeirului Moisescu? întrebă unul dintre ei pe un ton destul de neutru, cu acel aer de hai să ne mai treacă vremea.
- Așa-i taică, confimă Ionică destul de în silă.
- Atunci tu oi fi chiar Ionică al Sofiei lu’ Pătrașcu, se însufleți românul atrăgând atenția și celuilalt.
- Chiar io mi-s, aprobă Ionică îndreptând spatele din instinct și privind mai atent la cei doi. Da’ de ce?
- Ete-așa, că eram și io curios. Să trăiești flăcăule, că noi te știm de mult, de pe vremea când lucram la conacul boieresc. Că noi suntem dulgheri și umblăm mult după lucrul nostru. Dar mi-a făcut plăcere să te văz și să-mi mai amintesc de tinerețile mele, spuse el și apoi scutură luleua rece pocnind-o de tocul bocancului.
- Și dumneavoastră oameni buni și să vă vază Dumnezeu și norocul, le ură Ionică respectuos.
Trenul deja pufăia pe lângă ei și Ionică era atent la cai parcă mai mult decât la vagoanele pline. Recunoscu rudele boierului și le ieși în întâmpinare. Boierul ăl bătrân, Cristea de la poalele Brașovului mai îmbătrânise, iar feciorii săi, Marcel și Arion păreau acum doar copiile lui. Nu-și amintea numele fetei, dar era cam mărunțică, iute ca un argint viu și tare vorbăreață:
- Bună ziua boierilor, m-a trimis boierul Moisescu să vă întâmpin și să vă conduc la conac.
- Ziua bună voinice! îl luă ea în primire spre hazul fraților săi.
- Ia uite, se prefăcu Arion că se miră. Păi ăsta-i Florentinul! Ce găligan te-ai făcut cumetre! făcu el încercând să pipăie brațul vânjos al lui Ionică, așa cum făcea de obicei în negoțul său cu vite.
Ionică doar îl privi ceva mai întunecat și îl ignoră apoi complet. Apucă cele câteva bagaje și invită lumea să urce în trăsură.
- Io merg cu Ionică, că vreau la aer, spuse Marcel și se cățără agil pe capra înaltă.
Ionică închise atent ușile trăsurii după ce le recomandase să fie atenți să nu se ardă de sobița încinsă și apoi sări pe capră și porniră spre Moisești.
- Ralu a venit? întrebă Marcel așa, parcă doar într-o doară.
Ionică parcă se mai strânse în el sub aerul rece și spuse scurt:
- A venit de două zile!
- Și cum arată? S-a schimbat mult?
Ionică îl privi dintr-o parte cam pe furiș, dar răspunse pe un ton destul de neutru:
- Ca orice floare când dispare bobocul!
- Aha! Și tot așa de năvalnică e, ori a mai îmblânzit-o educația?
Ionică își mușcă buzele, stăpânind cu greu un răspuns instinctiv.
- Asta io n-am de unde o ști cucoane Marcel, ridică el din umeri.
Marcel îl privi zâmbind hâtru. Era clar că nu-l crede.
- Poate măi Ionică! Poate că nu! Dar voi doi ați crescut aproape împreună, v-ați iubit ca frații, accentuă el timpul trecut furând cu ochii la vizitiu. Și eu gândeam că poate astea nu s-au stins de tot! Ori s-au stins, hă? Ce zici?!
Ionică doar îl privi surâzând. Își amintea ziua aceea la iaz, când Marcel și Arion, cu aproape doi ani mai mari ca el și cu trei decât Raluca, o aruncaseră în apă de pe dig. Marcel își aprinse o țigară și trâgând adânc în piept începu să râdă.
- Mamă ce bătaie a mai fost atunci, pe dig, spuse el simplu, de parcă îi ghicise gândurile. Arion nu a uitat, îl prevenii el pe Ionică și apoi îl bătu frățește pe umăr.
- Și uite cum ne-a luat și pe noi valul ăsta al vieții și cum ne duce la moara aia de ne sfărâmă cu fiecare zi ce trece, oftă el aruncând țigara în lateral.
- Cum ziceți dumneavoastră, cucoane Marcel, răspunse Ionică și apoi tăcu.
Până în sat și la conac nu mai schimbară nici o vorbă, iar Ionică îi lăsă în fața conacului și dispăru cu trăsura.

Dealul se umpluse de lume. Din străbuni, zburătoritul era desfășurat pe delaul ce străjuia Moiseștiul. Era un deal destul de ciudat, cam ca o cușmă frăntă pe o parte. Flăcăii se adunau pe culme și așteptau ca fetele să se adune pe o poiană, undeva mai jos de ei și să pornească zborul spre cealaltă poiană, de la poale, unde lumea satului și musafirii ei aștepta adunată în pâlcuri.
În acel an, pe deal era multă lume. Cel mai numeros era pâlcul satului, între care grupurile morarului și cârciumarului se distingeau cumva, dar imediat era observat pâlcul boierului Moisescu. Boierul nu se zgârcise în acel an și lărgise mai mult baierele pungii. Sub soarele cu dinți de februarie, în jurul prânzului, musafirii săi cei numeroși așteptau așezați la mese grosolane, acoperite de Gheonoaia cu pânze albe țesute în casă, gustând fructe, brânză și vinuri.
Flăcăii satului si cei adunati de peste dealuri se strânseseră deja pe culme, iar pe poiana de din jos fetele zburdau vesele, trăgând cu coada ochiului când spre deal, când spre vale, unde părinții lor așteptau sporovăind între ei, vorbind mai de una, mai de alta. Aproape tot satul trecuse să salute boierimea, iar orgoliul profesorului Mihai Moisescu era satisfăcut și chiar el era foarte mulțumit de reușita cheltuielilor sale. Avea în jur o bună parte a familiei, conștientizată astfel că Raluca era deja o fată de măritat și cu un pretendent din neamul Bibeștilor.

- Dar Ionică, unde este? întrebă Văsălie spre ai lui, scuipând în focul mare.
- Tu știi? răse unul de el.
- Păi d-aia te întrebam pe tine, ridică Văsalie din umeri.
- Ei.... când o să știi tu, abia atunci probabil o să știm și noi, râse celălat apucând un clondir de țuică și sorbind lacom si ostentativ. Tu nu vezi mă Văsălie că nici Anușka n-a apărut. Or veni cu boierii ăi tineri odată, mai făcu flăcăul și se pierdu printre ceilalți, apoi reapăru în buza dealului și strigă tare spre grupul de fete și spre sat, iar strigătura sa porni să plutească spre urechile din vale:
- Pe Mioara lu’ Barangă
Ca să știe că mi-i dragă
Aș iubi-o-viață-ntreagăăăăăă!
Flăcăii se puseră pe chiuit și aruncat cu bulgări spre strigător, încât de pe poiana lui, satul parcă vedea o furtună de zăpadă ori o mică avalanșă.
Între timp, grupul tinerilor de la conac începuse să urce dealul, iar Ionică și Anușka, printre alți tineri argați și slujnice la conac, îi urmau discutând cu mare veselie între ei.
Văsălie trase o dușcă lungă de rachiu de prune, apoi se repezi pe buza văii și răgni:
- Anușkă de la conac
Io nevastă-o să te fac
Chair de știu că nu ți-s drag!
În grupul ce urca dealul se produse o rumoare, iar Raluca se opri și privind intens așteptă ca Ionică să o ajungă:
- I-auzi Ionică? îi spuse ea. Ce te faci voinice?
Dar nu apucă să asculte vre-un răspuns că de lângă ea, vărul său primar Arion strigă:
- Stai la rând măi mocofane
Și nu te da la cucoane
Că Anușka e a mea
Și pe veci, nicicând a ta!
Răspunsul lui Arion scoase pe toată lumea din ceea ce semăna teribil cu uimirea, așa că hohotele umplură dealul.
Anușka privea cu speranță spre Ionică, care tăcea însă încrâncenat sub privirile țintuitoare ale Ralucăi, în timp ce Arion, mândru de hâtroșenia sa, accepta fitirisirile celorlalți, privind interesat spre Anușka.
Ajunseseră pe poiana fetelor, care în mod legitim începură să arunce cu zăpadă în băieții sosiți. Raluca apucă pe furiș mâna lui Ionică și-i șopti:
- Prinde-mă și sărută-mă Florentin! Prinde-mă!
Dar se depărtă repede printre verișoarele sale făcând doar un semn formal de despărțire spre Vladimir care studia destul de rece împrejurimile.
Marcel se aproie de Ionică și luându-l frățește de după gât porniră pe coasta abuptă din fața lor.
- Of of of și iară of, măi! cânta el ușor. Că iubirea nu-i cartooof, măi! Să-l pui tu pe jar la copt Și să-l mănânci ca pe-un moft, măi!
Și urcară așa mai departe, cântând cântece vechi și bune, de dragoste și de durere.
Dar ajunși în deal fură întrerupți de Arion care se băgă între ei și-și împinse fratele spre în spate. Atitudinea sa agresivă crease în jurul lor un mic cerc, martor fiindu-le doar Marcel:
- Uite ce este măi țărane! îi spuse el lui Ionică. Stai la locul tău și când unul ca mine îți spune să te închini închină-te și pupă-i mâna. Ești doar un bastard nenorocit, care a avut norocul să crească printre noi! Dar nu întinde coarda! Oi fi având tu sânge de italian, dar aici măi corcitură, ești doar un nimeni. Și așa vei și muri, făcu el și apoi scuipă la picioarele lui Ionică. Nu te pune cu mine țărănoiule și de te prind în drumul boierului Bibescu, jur că io cu mâna mea te scopesc! se jură el și porni râzând ca un nebun spre ceilalți flăcăi de boieri.
Ionică rămăsese paralizat de furie, cu pumnii lui capabili să oprească un taur din fugă atât de încleștați că deveniseră albi.
Chiar atunci de din vale, fetele începură să chiuie rotindu-se în cercuri din ce în ce mai largi, până ce Raluca se avântă spre vale, cu toată acea puzderie de fete de măritat după ea. Iar băieții răspunseră pe măsură și tăvălind în drumul lor focurile, se avântară în zborul lor după perechi.
Pe culmea dealului, doar Ionică rămăsese ca o statuie, mare, frumoasă și impunătoare. Ochii săi vedeau în fruntea valului de fete pletele negre ale Ralucăi și broboada roșie a Anușkăi. Dar vedeau fără ca să vadă, mintea sa gândea fără să gândească, iar inima sa bătea fără să mai aducă viață sau bucuria de a trăi, în timp ce toate simțurile sale simțeau fără să mai simtă.
Doar se întoarse pe câlcâie și pășind mecanic porni spre pădure...

SFÂRȘIT