agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-04 | |
UN DRUM LA TÂRG
Deși satul nostru nu era așa departe de oraș - între Bălușeni și Botoșani, pe drumul de căruțe, erau doar vreo doisprezece kilometri - se-ntâmpla destul de rar să mergem în „târg”, cum i se spunea pe atunci orașului. Poate de aceea, noi copiii doream mult acest lucru și ori de câte ori se-ntâmpla, ziua aceea era o zi însemnată. Mergeam rar, pentru că nu se putea lăsa gospodăria de acasă, de izbeliște(1) , nici măcar o zi. Pe atunci, un drum la târg era anevoios. Se mergea cu carul cu boi, sau cu o căruță cu cai, și toată călătoria depășea, mai întotdeauna, o zi-lumină(2) . De cu seară, știind că a doua zi mergem la târg, ne pregăteam cu înfrigurare hăinuțele, săndăluțele și ce mai aveam noi. Adormeam cu greu ca și în seara Crăciunului. „Dar dacă nu ne trezește mama?...rămâneam acasă?...” ne îngrijoram noi. Într-un târziu, pleoapele ne cădeau grele și somnul ne fura gândurile.Dar, în mai toate cazurile, mama se ținea de cuvânt. În plină noapte, când totul era pregătit de plecare, ne erau curmate visele de îndemnul șoptit: „ – Hai, treziți-vă, căruța-i gata de drum!” Nu mai trebuia să ni se repete îndemnul. Cât ai clipi(3) , eram în picioare și cu „somnul între ochi”(4) ne îmbrăcam în grabă, ne udam obrajii cu apa rece de dimineață și, în scurt timp, căruța era pusă în mișcare. Când eram mai mici, mergem cu carul nostru cu boi; Apoi, drumurile acestea le făceam cu moș Ion Lipovanu, un căruțaș din satul vecin, Draxini. El avea o căruță cu un cal, tocmai bună pentru o astfel de treabă. Satul, la acea oră din zori de ziuă, era încă adormit. Ici și colo vre-un cocoș, mai harnic, sfâșia tăcerea cu cântarea lui; Câte un câine somnoros mai lătra la nu știu ce casă. Încolo(5) , totul era cufundat în liniște. Cerul era plin de puzderia de stele. Noi ne înfofoleam(6) cât mai bine în coșul căruței și, în scârțâitul osiilor, ne începeam miraculoasa călătorie. La ieșirea din sat, în Dealul Jităriei(7) , ne întâmpinau plopii aceia înalți cât niște catarge de corăbii. Aceștia mărgineau terenul școlii de agricultură. Așa rămăseseră denumite construcțiile acoperite cu țiglă roșie, din marginea satului, foste curți ale boierului Sofian, și unde ființase, într-adevăr, o asemenea școală. Coboram ușor, în vale, lăsând în dreapta islazul vitelor și, în stânga, ” fântâna noastră” - o fântână cu colac de piatră și cârlig de lemn cu treucă(8) , făcută acolo de bunicul meu, pentru stâmpărarea setei drumeților osteniți. Căruța își mărea hurducăturile(9) la trecerea peste podul Dresleucii, și apoi începea să urce pantele abrupte ale celor două dealuri: Curmătura(10) Mică și Curmătura Mare. “ – Diii…, Hara…, Diii…!” auzeam îndemnul mormăit al căruțașului, ce șfichiuia(11) animalele, care trăgeau greu, la deal, povara căruței. După Curmătura Mare, drumul – șleahul(12) , cum îi spuneau sătenii – trecea domol, de-a lungul culmei dealului ce avea în dreapta valea Sitnei, cu Tocilenii și Stăucenii și, în stânga, Valea Dresleucii, cu Coșulenii și Tulburenii.Nu mult după aceea, intram în pădurea Rediu. Zorile erau, de-acum, stăpâne peste noapte, dar întunericul codrului tot mi se părea înfricoșător. “ – Mamă, oare acum sunt lupi în pădure?” întrebam eu îngrijorat . Răspunsul căpătat nu reușea să mă liniștească. Mama îmi explica – și, pe atunci, era adevărat – că s-ar fi putut să fie lupi pe acolo. Pădurea era lungă și drumul șerpuit. Deodată însă, codrul lăsa loc câmpului liber și drumeagul nostru se sfârșea, intrând în șoseaua Ștefăneștilor, care trecea pe lângă toloaca(13) , târgului. O coteam la stânga și, în fața noastră apărea, în toată splendoarea sa, orașul Botoșani. Zeci de turle de biserici dominau verdele frumos al orașului – grădină. Undeva, în stânga, pe o înălțime, clădirea impunătoare a liceului Laurian domina cu nenumăratele sale geamuri și acoperișul cu multe colțuri, din țiglă roșie. Când pătrundeam în marginea târgului, străzile încă mai aveau aprinse luminile becurilor electrice. Acel fulger închis în globul de sticlă, mă uimea. Stâlpii de metal, vopsiți în verde, ai rețelei electrice păreau, astfel, un șir de candele. Neguțătorii(14) , în ușile prăvăliilor(15) , sporovăiau cu sătenii, învoindu-se asupra prețului vreunei găini sau vreunei ulcele cu smântână. Pe străzile pavate cu piatră cubică, trecerea trăsurilor și căruțelor era însoțită de trapul ritmat al potcoavelor cailor și de scrâșnitul roților carelor încărcate de poveri. Toate acestea se scurgeau spre acel loc, de adunare a negustorilor și sătenilor, care se numea iarmaroc. Aici era târgul de vite - chiar pe locul unde, acum, este Parcul Tineretului. Împrejmuit cu lăturași din grinzi groase din lemn, în iarmaroc nu se putea intra cu căruța, decât dacă se plătea o taxă. Dincolo de acea împrejmuire era o mare de lume, într-o larmă cumplită. Peste acel haos străbăteau guițăturile purceilor, mugetele vitelor, zbierătul oilor, nechezatul cailor sau cântecele urlate de megafoanele vreunui „târg-nou”(16) , cu animale exotice și scamatori.La orice pas întâlneai fel de fel de mărfuri și de oameni. Peste tot, fel de fel de culori. Odată așezați cu căruța în iarmaroc, mama ne lua - pe mine și pe sora mea - să mergem „în centru”. Acolo, „la monument”, cum i se spunea locului acela, din cauza binecunoscutei statui, ajungeam prin „srada mare”. Mai întâi, străbăteam străzile mărginite de zeci și zeci de dughene - ușă lângă ușă -, cu produsele meseriașilor scoase în stradă sau atârnate pe pereți. Pătrundeam apoi, pe lângă biserica Uspenia, în piața din centru, unde lumea era mai liniștită deși, și aici, locul era înțesat de magazine pline cu mărfuri. Noutățile ne uimeau la tot pasul așa că, mama trebuia să ne îndemne mereu să ținem pasul cu ea. Lucrurile se complicau când ajungeam în fața vreunei vitrine cu jucării sau dulciuri, unde, neapărat, mama trebuia să facă un popas pentru că, altfel, scânceam toată ziulica.Și dacă se-ntâmpla ca, în ziua aceea, să fie vreo sărbătoare, clopotele tuturor bisericilor erau trase, îngânându-se parcă unul pe altul, într-un minunat concert al turlelor de clopotnițe. Câteva imagini mă urmăresc și-acum, încă vii: primul drum spre gară și prima vizită în Grădina Publică. Grădina Publică am văzut-o, pentru prima dată, târziu. Aveam, de-acum, vreo unsprezece ani și tocmai fusesem supus unei ușoare intervenții chirurgicale. Cu toată durerea ce-o resimțeam, fântâna arteziană din mijlocul lacului, proiectând jeturile de stropi multicolori până spre vârful copacilor, podurile ce se arcuiau peste luciul apei, mi-au rămas în minte toată viața. Gara, am cunoscut-o când încă nu eram elev. Trebuia să mergem la un unchi de-al nostru, la Suceava. Așa se face că, într-o dis-de-dimineață eram cu toții în obișnuitul car cu boi, pe caldarâmul(17) Căii Naționale. O clădire roșie, cu coșuri înalte, - de unde venea un duduit(18) puternic, de se cutremura strada – era uzina electrică - pe atunci singurul izvor de energie electrică al orașului. Înainte de a ajunge la gară, urletul asurzitor și dureros de prelung, al unei sirene de fabrică, ne-a venit dinspre capătul străzii pe care mergeam. Era sirena „Uzinelor Textile” și era ora cinci, dimineața. Pe atunci, așa erau avertizați muncitorii orașului, ca să se pregătească pentru un nou schimb. În sfârșit, am intrat pe o străduță, la dreapta, spre gară. Știam că trebuie să văd trenul. „ - Mamăăă ! Uite ce de ternuri sunt în gară !...” Vedeam pentru prima dată un tren și, la vederea lui, am judecat că fiecare vagon trebuie să fie câte un tren. Bineînțeles, mi s-a explicat că trenul era unul singur. ...Așa se scurgeau orele prin oraș și, spre după-amiază, când treburile erau terminate, ne întorceam în iarmaroc unde, după ce animalele erau hrănite cu fânul ce-l aveam în coșul carului, porneam înapoi spre sat. Rând pe rând, clădirile orașului rămâneau în urmă și nici nu observam când intram în pădurea Rediu. Gândurile noastre mai erau acolo, în urmă, la minunile întâlnite în acea zi de târg. Încet-încet, soarele cobora în fața noastră, spre apus și, curând, ne fura somnul. Ne trezeam doar în ograda casei, când căruțașul oprea calul: „ - Prrr !! Am ajuns !” Somnoroși, de-abia dacă ne mai puteam împletici picioarele să ajungem spre paturile noastre. Bunica, grijulie, ne dezbrăca, ne învelea cu plapuma și ne lăsa să ne continuăm somnul. Dar, în somn, noi eram, din nou, acolo, în locul acela plin de minunății: în târg. (1)de izbeliște - la voia întâmplării. (2)zi- lumină - timpul scurs de la răsăritul la apusul soarelui - din zori până-n amurg. (3)cât ai clipi - brusc, fulgerător. (4)cu somnul între ochi - somnoros, cu ochii semideschiși, neînviorat. (5)încolo - în rest, în afară de asta. (6)a se înfofoli - a se îmbrăca gros, cu multe haine. (7)Dealul Jităriei - loc denumit așa și probabil fusese punctul de veghe al jitarilor - paznicii câmpurilor, în vechime. (8)treucă - un fel de căuș făcut prin scobirea unui buștean în care încăpea cam 1-2 litri de apă; treuca avea o toartă din sârmă groasă, care se agăța într-un cârlig cioplit din lemn și fixat la capătul unei prăjini, cu care se putea ajunge de la gura fântânii până la nivelul apei. (9)hurducătură - zdruncinătură zgomotoasă datorată denivelărilor și lipsei de suspensii amortizoare a căruței. (10)curmătură - frântură a liniei de culme a unui deal, care poate fi mai lină (mică) sau mai abruptă (mare). (11)a șfichiui - a lovi ușor, cu „șfichiul” - vârful biciului. (12)șleah - sau șleau - drum de țară, neamenajat, bătătorit de care. (13)toloaca – loc viran, plat, bătătorit, un fel de islaz. (14)neguțător - comerciant, persoană ce făcea negoț cu mărfuri, negustor. (15)prăvălie - dugheană, magazin, de mici dimensiuni, cu mărfuri comerciale, de obicei o încăpere cu intrare directă din stradă. (16)târg-nou - bâlci, menajerie, circ. (17)caldarâm - pavaj executat din piatră cubică. (18)duduit - zgomot ritmic, sacadat, de motoare, care produce zguduituri ale clădirii. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate