‘Trezește-te. Robeeeeert, trezește-te!’
Auzea, prin zgomotul bocănit al visului, aceeași voce șoptită care-l striga de...cât timp? O jumătate de oră? O oră? Toată noaptea? Se zvârcolea în pat, transpirat, nereușind să deschidă ochii de parcă cineva i-ar fi cusut. Într-un final se trezi și holbă ochii la peretele alb din fața patului. O, ce bine era să vezi realitatea!
Își ridică oasele din patul cu așternuturi răsfoite cu greu, de parcă somnul l-ar fi obosit, nu l-ar fi odihnit așa cum era normal și se îmbrăcă rapid cu blugii și tricoul care stătuseră aruncate în dezordine pe spătarul scaunului de la birou.

Alerg, alerg cât pot de repede, dar încep să obosesc și mi-e frică...of..mi-e atât de frică să nu mă prindă. Doamne, tu ești sus, ajută-mă! AH, uite o casă! Doamne, îți mulțumesc. Alerg, alerg, încă puțin. Îi simt răsuflarea în ceafă. E groaznic, e groaznic, dar alerg...

Afară vântul adia ușor a primăvară și soarele îi mângâia fața. În rest, gol. Nicio ființă. Niciun om, niciun câine, nicio vietate care să bântuie strada prăfuită, doar vântul care se juca de-a tornada cu gunoaiele aruncate aiurea pe jos și soarele plictisit ținându-i de urât.
Robert simți brusc o dorință aprigă de a-și vedea iubita, așa că se îndreptă spre casa ei și realiză că vocea care-l trezise de dimineață era a ei, probabil din vis, pentru că Mădălina dormea dusă în camera cu pereți roz din apartamentul cu două camere pe care îl deținea pe strada Ion Barbu, lângă magazinul de jucării.

Ei niciodată nu i-au plăcut ursuleții de doi metri care rânjeau sadic prin vitrina magazinului. Trecea pe lângă ei privindu-i fugitiv pe sub genele negre și dorindu-și să-i cumpere cineva mai repede. Și eu, ca deșteptul, i-am cumpărat un urs alb la fel de mare și cu aceiași ochi roși și zâmbet lugubru, pe care îl are și acum în dormitor, în stânga patului. Pentru că m-ar fi supărat dacă îl arunca, așa că l-a ținut și încă aproape de ea, probabil nereușind să doarmă ore întregi noaptea din cauza ochilor ațintiți asupra ei. Atunci râdeam. Îi spuneam că trebuie să-și înfrângă frica, dar acum o înțeleg pentru că știu ce e teroarea. Stau în spatele ușii care trosnește cumplit și nu am cu ce să mă apăr. Casa e goală și prin crăpături șuieră vântul, iar mâinile mele încearcă fără succes să acopere trupul, să-l salveze de la atingerea acelui groaznic...

Are cheia de la ea. I-a dat-o acum câteva zile, când i-a spus că oricând își va dori, va putea să se autoinvite. Așa că a intrat și de această dată, descălțându-se cu grijă să nu o trezească. O privește de pe fotoliul din vinilin cum doarme. E frumoasă. Are părul negru și ochii albaștrii, dar bineînțeles că asta nu poate să vadă acum. Dar își aduce aminte. Își aduce aminte de parcă ar fi ceva îndepărtat, ca un fragment de amintire stupidă, ca o imagine a ceva ce a fost și nu o să mai fie.
Mădălina se mișcă ușor pe sub cearșaful transparent, făcândul pe Robert să suspine de plăcere și să se întindă spre ea. O atinge ușor pe gât, pe sâni și pe coapse, apoi se trântește la loc în fotoliul lui.

Din spatele ușii o duhore de carne stricată vine...e atât de puternică încât îmi vine să vomit. Cred că o să vomit. Balamalele scârțâie, le aud, nu o să mai reziste mult. Mi-e frică.

Fotoliul pe care stă începe să se topească. Așa ceva e imposibil, gândește. Mădălina doarme în continuare, în timp ce carnea lui se lipește de fotoliul tot mai fierbinte și mai lichid. Simte cum căldura îi ajunge încet-încet la piele și o arde, emanând un miros de pârlit. Se smucește, trage cu mâinile de brațele din vinilin, dar rămâne cu palmele lipite și ele încep să sfârâie. Þipă, dar gâtul nu vrea să scoată niciun sunet. Plânge și în clipa următoare...

Ușa zboară din balamale cu totul și lumina puternică îmi intră în ochi. Nu reușesc să văd decât o siluetă care înaintează către mine și stă pe verticală. De fapt, eu sunt întins, iar silueta este în picioare și se uită la mine. Încep să o văd, dar îmi pune mâna la ochi și mi-i închide și...

Bătrânul e obișnuit cu munca lui. Coase pleoapele mortului cu pricepere, fără silă, ca și cum ar îngriji o păpușă. Îl dă cu parfum și se gândește la cum o să arate și el pe masa din marmură veche..

NUUU..nuuuu...ce faci? Ființă fără suflet! De ce mă coși? Mă doare! Nuu..

În sicriul din lemn de brad stă Robert. E îmbrăcat în costumul lui negru. Mădălina plânge la căpătâiul lui. Apoi sicirul se închide și groparii încep să bată cuiele. Printre bocănituri, Mădălina strigă: ‚Trezește-te, Robert, trezește-te!’