NOAPTEA MUZICII

(din volumul Vântul schimbării, ― The Winds of Change, 1988)



Întâmplarea face să am un prieten care, câteodată, dă de înțeles că el ar putea chema spiritele din nemăsuratele adâncimi. ...Sau măcar un spirit; unui mititel, cu puteri limitate. Amicul meu vorbește uneori despre asta, dar numai după ce-a ajuns la cel de-al patrulea pahar de whisky cu sifon. E un punct delicat de echilibru ― la al treilea, habar nu are de spirite (de cele de tip supranatural, firește), iar la al cincilea i se închid ochii de somn.
În seara aceea, m-am gândit că ajunsese la punctul respectiv, așa că l-am întrebat:
― Îți mai amintești de spiritul ăla al tău, George?
― Ce-ai zis? a sughițat amicul meu, uitându-se întrebător la băutura spirtoasă din pahar, ca și cum s-ar fi mirat că trebuia să-și amintească vreun amănunt despre ea.
― Nu de alcoolul ăsta vorbesc, l-am lămurit eu. Mă refer la spiritul micuț, înalt de vreo doi centimetri, despre care mi-ai povestit odată că ai reușit să-l aduci dintr-un alt plan al existenței. Cel cu puteri paranormale...
― Aha! s-a dumirit George. Azazel. Nu ăsta-i numele lui, firește... Presupun că n-aș putea să-i pronunț numele adevărat, de aceea îi spun așa. Îmi aduc aminte de el...
― Îl chemi adeseori?
― Nu. E periculos. E prea periculos. Totdeauna există ispita de a te juca prea mult cu puterea. Eu, unul, prefer să mă port cu grijă și sunt al naibii de atent. După cum știi, posed un înalt simț moral. De aceea, într-un rând, am simțit nevoia să-l chem ca să ajut un prieten. Dar nici nu-ți imaginezi cât m-a costat! Am pătimit îngrozitor! Nu suport nici măcar să mă mai gândesc la asta!
― Ce s-a întâmplat? l-am întrebat eu, curios la culme.
― Cred c-ar trebui să-mi descarc sufletul, a murmurat George cu un aer gânditor. Începe să mă macine...

Eram mult mai tânăr (povestea George), iar pe vremea aceea femeile reprezentau o parte importantă din viața mea. Acum, dacă privesc înapoi, mi se pare o chestie prostească, dar îmi amintesc bine că, în zilele acelea, mă gândeam cât de mult contează alegerea.
Astăzi, vâr mâna în sac și ce-oi scoate nu prea are însemnătate, dar atunci...
Aveam un prietent Mortenson îl chema ― Andrew Mortenson. Nu cred că-l cunoști. În ultimii ani, nici eu nu prea l-am mai văzut.
Chestia e că individul era topit după o anumită femeie. Femeia respectivă era un înger, zicea el. Nu concepea să trăiască departe de ea. Era unică în Univers și, fără ea, lumea era ca o halcă de slănină tăiată felii și pusă la prăjit. Știi și tu cum vorbesc îndrăgostiții...
Necazul cel mare a fost că, în cele din urmă, ea i-a dat papucii și se pare că a făcut-o într-un mod deosebit de crud, fără să-i pese de demnitatea lui. L-a umilit groaznic, combinându-se cu altul chiar în fața lui, pocnindu-i din degete pe sub nas și râzând fără milă de lacrimile lui.
Nu literalmente, vreau să zic. Încerc doar să-ți evoc impresia pe care mi-a transmis-o el mie. Ședea aici, la un pahar, împreună cu mine; chiar aici, în camera asta. Mă durea sufletul pentru ei, de aceea i-am spus:
― Îmi pare rău, Mortenson, dar nu trebuie s-o iei așa în serios. Dacă stai să cumpănești lucrurile cu mintea limpede, nu-i decât o femeie. Scoate capul pe stradă și-ai să vezi că mai există o mulțime care trec încoace și-ncolo.
― De-acum înainte, am de gând să le elimin pe femei din viața mea, exceptând-o, desigur, pe nevastă-mea, de care din când în când n-am cum să scap, mi-a răspuns el, plin de amărăciune. În schimb, însă, aș vrea să fac și eu ceva pentru femeia asta, drept răsplată...
― Pentru soția ta? m-am mirat.
― Nu, nu, ce rost ar avea s-o amestec pe nevastă-mea în afacerea asta? Spuneam să fac ceva pentru femeia blestemată care și-a bătut joc de mine.
― Ce anume ai vrea să faci? am insistat eu
― Să fiu al naibii dacă știu, mi-a mărturisit el.
― N-ar fi exclus să te-ajut eu! mi-am oferit serviciile, fiindcă încă mă durea sufletul pentru el. Cu oarece noroc, pot face apel la un spirit cu puteri neobișnuite. Un spirit micuț, desigur... -mi-am ridicat degetul mare și arătătorul, ținându-le la mai puțin de trei centimetri distanță unul de altul -, care e în stare să facă atâta lucru...
I-am povestit despre Azazel și, bineînțeles, m-a crezut. Am observat deseori că sunt convingător când mă apuc să îndrug vreo poveste. Firește, atunci când spui tu povești, bătrâne, atmosfera de îndoială care se așterne deasupra capetelor ascultătorilor e atât de groasă, de-o tai cu ferăstrăul, dar în cazul meu lucrurile nu stau așa. Nimic nu se compară cu o reputație de om cinstit și cu un aer sincer și direct.
Cât timp a durat povestea, amicului meu ii străluceau ochii. Apoi, când am terminat, m-a întrebat dacă era posibil ca spiritul să-i dea femeii ceea ce avea el de gând să ceară.
― Doar dacă-i un lucru onorabil, bătrâne! Sper că nu te gândești să ceri să miroasă urât sau să-i sară o broască râioasă din gură atunci când vorbește.
― Bineînțeles că nu, a replicat el revoltat. Drept cine mă iei? Ființa asta mi-a dăruit ― sporadic, firește ― doi ani de fericire, și vreau să-i ofer și eu ceva pe măsură. Zici că spiritul tău n-are decât puteri limitate?
― E micuț, am repetat eu, ridicându-mi din nou degetul mare și arătătorul.
― I-ar putea da o voce perfectă? Cel puțin pentru un timp... Măcar pentru un singur concert...
― O să-l întreb.
Cererea lui Mortenson suna a propunere de gentleman. Fosta lui iubită interpreta cantate la biserica din oraș, dacă ne putem exprima astfel când e vorba de religie. În vremea aceea, muzica mă pasiona destul de mult și mă duceam frecvent la asemenea manifestări (având, desigur, grijă să ocolesc cutia milei). Uneori, îmi plăcea să o aud cântând, iar publicul părea să suporte reprezentația cu suficientă amabilitate. În general, însă, consideram că moravurile ei nu prea se potriveau cu decorul, deși
Mortenson zicea că enoriașii mai închideau ochii, când era vorba de soprană.
Prin urmare, l-am consultat pe Azazel. Micuțul s-a arătat foarte bucuros să ne dea o mână de ajutor; nici o clipă nu mi-a pretins vreo prostie din aia, știi tu, cu vândutul sufletului, în schimb... Îmi aduc aminte că, odată, l-am întrebat dacă-mi dorea sufletul, iar el, săracul, nici măcar nu știa ce era acela. Mi-a cerut să-i explic ce voiam să spun cu asta și s-a dovedit că nici eu nu știam exact ce era acela suflet. Spiritul Azazel e o făptură atât de micuță, închisă în propriul ei univers, încât simte că repurtează un mare succes dacă e în stare să-și arate puterile în Universul nostru. Îi place să ajute.
Ca atare, mi-a spus că era capabil să aranjeze ce-l rugasem, pentru trei ore, iar când i-am dat vestea lui Mortenson, acesta s-a arătat încântat. Am ales o seară când femeia avea de cântat Bach sau Haendel, sau una din zdrăngănelile alea vechi pentru pian, și când urma să aibă un lung și emoționant solo.
În seara respectivă, Mortenson s-a dus la biserică și, firește, l-am însoțit. Mă simțeam responsabil pentru ceea ce avea să se întâmple și, de aceea, mă gândeam că era mai bine să supraveghez situația.
― Am asistat la repetiții, mi-a spus amicul meu îmbufnat. A cântat exact la fel ca înainte... știi tu, ca și cum ar avea o coadă și cineva ar călca pe ea.
Până mai ieri, nu așa obișnuia el să-i descrie vocea. Muzica sferelor, zicea în repetate rânduri, care se prelungea într-o ascensiune continuă... Dar, sigur, între timp fusese părăsit, iar ranchiuna întunecă judecata omului.
L-am fixat cu o privire critică.
― Nu așa se vorbește despre o femeie căreia încerci să-i faci un dar minunat!
― Păi, tocmai asta e. Vreau ca vocea să-i fie perfectă. Cu adevărat perfectă. Iar acum văd ― acum, că s-au destrămat aburii dragostei ce-mi acopereau ochii ― că mai are mult până acolo. Crezi că spiritul tău poate să rezolve problema asta?
― Schimbarea e programată să aibă loc abia la ora 8:15 p.m., l-am asigurat eu, simțind, totuși, cum mă străpunge săgeata îndoielii. Doar n-ai sperat să consumi perfecțiunea în timpul repetiției, pentru ca după aceea să dezamăgești publicul.
― Hai că le pricepi pe dos! a mormăit Mortenson.
"Spectacolul" a început puțin mai devreme, și atunci când a venit rândul ei să cânte era 8:14, după vechiul meu ceas de buzunar care nu se înșeală niciodată cu mai mult de două secunde. Femeia nu era una dintre sopranele alea pitice; era construită generos, având suficient spațiu pentru genul acela de rezonanță de care e nevoie atunci când urci spre acută și acoperi orchestra. Ori de câte ori trăgea în piept vreo câteva zeci de metri cubi de aer, pentru a-și lua avânt, pricepeam ce găsise Mortenson la ea.
A început melodia la cota ei obișnuită și apoi, exact la 8:15, s-a auzit ca și cum ar fi fost introdusă o voce în plus. Am văzut cum femeia a tresărit ușor, de parcă nici ei nu-i venea să-și creadă urechilor, iar una dintre mâinile ei, cea cu care își apăsa diafragma, a început să-i tremure.
Vocea i se ridica în zbor, lăsând impresia că posesoarea ei devenise o orgă cu sunet desăvârșit. Fiecare notă era perfectă, o notă proaspăt zămislită chiar în clipa aceea, una în comparație cu care toate celelalte note de aceeași înălțime erau copii imperfecte.
Fiecare notă țâșnea cu precizie, având un vibrato perfect adecvat, dacă ăsta e cuvântul potrivit, intensificându-se sau diminuând cu o enormă putere de control.
Și, cu fiecare notă pe care o emitea, lucrurile păreau să meargă din ce în ce mai bine. Organistul nu se mai uita la partitură, ci o privea fix pe ea și ― n-aș putea totuși să jur ― am avut senzația că a încetat să mai apese clapele. Chiar dacă ar fi continuat să cânte, nu l-aș fi auzit. Nici unul dintre cei prezenți acolo n-ar fi fost în stare să mai audă și altceva în timp ce cânta ea. Era imposibil să auzi altceva în afară de vocea ei.
Mirarea dispăruse de pe chipul femeii, înlocuită fiind cu o expresie de exaltare. Ea își lăsase deoparte notele pe care le ținuse în mână; ele deveniseră inutile. Vocea îi cânta singură, și femeia nu mai avea nevoie să o stăpânească sau să o supravegheze. Dirijorul înlemnise și toți ceilalți membri ai corului păreau consternați.
Solo-ul s-a isprăvit și corul a răspuns ca o șoaptă, ca și cum toți s-ar fi rușinat de vocile lor și s-ar fi hotărât să nu le lase să răsune în aceeași biserică, în aceeași noapte.
Restul programului i-a aparținut în întregime. Când cânta ea, numai asta se auzea, chiar dacă îi țineau isonul toate celelalte voci. Când nu cânta, era ca și cum ne-am fi aflat în întuneric și n-am fi putut îndura absența luminii.
Iar când ineditul spectacol a luat sfârșit... ei bine, în biserică nu se aplaudă de obicei, dar, atunci, publicul a făcut-o. Toți oamenii adunați sub înalta cupolă au sărit în picioare, ca smuciți de o singură sfoară de marionetă, și au aplaudat minute în șir -era clar că aveau de gând să aplaude toată noaptea, dacă ea nu intenționa să cânte din nou.
Și femeia le-a făcut pe voie. S-a auzit numai vocea ei, cu orga murmurându-și domol acompaniamentul; cu lumina reflectorului concentrată asupra ei; fără să se vadă nimeni altcineva din cor.
Și totul se desfășura fără cel mai mic efort. Nici nu poți să-ți închipui o asemenea performanță, în lipsa efortului. Mi-am smuls urechile de sub vraja sunetului ca să încerc să o observ când respira, să o surprind în momentul în care trăgea aer în piept, să mă minunez cum de reușea să țină așa îndelung o notă, la volum maxim, cu aerul furnizat de o singură pereche de plămâni.
Dar trebuia să se termine, și chiar așa s-a întâmplat. Până și aplauzele s-au stins. De-abia atunci mi-am dat seama că Mortenson ședea lângă mine, cu ochii strălucind, cu întreaga ființă topită în cântecul femeii iubite. De-abia atunci am început să înțeleg ce se întâmplase.
La urma urmelor, știi bine că eu sunt tot așa de direct ca o dreaptă euclidiană și nu umblu cu ocolișuri, așa că ar fi fost imposibil să ghicesc ce intenții avea amicul meu. În schimb, tu, care ești așa de sinuos încât ai fi în stare să urci în fugă o scară în spirală fără să te răsucești deloc, tu ai fi fost în stare să-ți dai seama dintr-o ochire ce urmărea.
Femeia cântase perfect... dar nu avea să mai cânte perfect niciodată!
Era ca și cum ar fi fost oarbă din născare și, doar pentru trei ore, ar fi avut posibilitatea să vadă ― să vadă tot ce era de văzut, toate culorile și formele și minunățiile care ne înconjoară pe toți și cărora nu le dăm nici o atenție pentru că suntem atât de obișnuiți cu ele. Imaginează-ți cum ar fi să poți vedea toate lucrurile care există în deplina lor splendoare, pe o durată de numai trei ore ― și apoi să devii din nou orb!
Ai suporta să fii orb dacă n-ai avea știință de nimic altceva. Dar să cunoști și altceva, pentru scurtă vreme, iar după aceea să-ți pierzi din nou vederea? Nimeni n-ar fi în stare să îndure asta.
Firește, femeia aceea n-a mai cântat niciodată. Această realitate n-a fost decât una dintre consecințe. Adevărata tragedie s-a petrecut cu noi, cei care formam publicul. Timp de trei ore, ne delectasem cu o muzică perfectă, perfectă, înțelegi? Crezi că am mai putut vreodată să ascultăm altceva care să fie mai prejos decât asta?
Din seara aceea, am devenit complet afon. M-am dus de curând la unul dintre festivalurile acelea rock care sunt atât de la modă, numai ca să mă testez. N-o să mă crezi, dar n-am reușit să deslușesc nici o melodie. Pentru mine, totul era zgomot.
Singura mea consolare e că Mortenson, care ascultase concertul cu toată patima și concentrarea de care era capabil, a luat-o razna mai mult decât restul spectatorilor. A ajuns să poarte în permanență acoperitoare de urechi și nu suportă nici un sunet mai puternic decât o șoaptă.
Să-i fie învățătură de minte!