agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5490 .



Sfârșit de etapă
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Julio_Cortazar ]

2008-03-09  |     |  Înscris în bibliotecă de mihai stamati



Lui Sheridan Le Fanu, pentru câteva case.
Lui Antoni Taule, pentru câteva mese.

S-a oprit pesemne acolo pentru că soarele se înălțase deja pe cer și plăcerea mecanică de a conduce automobilul în primele ore ale dimineții era înlocuită treptat de moleșeală, de sete. Pentru Diana, acel sat cu nume oarecare era un alt mic reper pe harta provinciei, departe de orașul în care avea să doarmă în noaptea aceea, iar piața pe care paltini umbroși o protejau de arșița drumului era asemeni unei paranteze în care intra cu un suspin de ușurare, frânând lângă cafeneaua unde mesele erau adunate sub copaci.
Chelnerul i-a adus un rachiu de anason cu gheață și a întrebat-o dacă voia să ia prânzul mai târziu, dar fără grabă întrucât serveau până la ora două. Diana răspunse că urma să dea o raită prin localitate și că avea să revină. „Nu sunt prea multe lucruri de văzut", i-a spus chelnerul. I-ar fi plăcut să-i răspundă că nici ea nu avea chef să arunce o privire dar i-a cerut măsline negre și brusc a tras o înghițitură din paharul înalt și irizat de rachiul de anason. Pe piele simțea o răcoare umbroasă, câțiva clienți jucau cârti, doi copii se jucau cu un câine, o bătrânică stătea în chioșcul de ziare, totul petrecându-se în afara timpului parcă, dilatându-se în vara zăpușitoare, în afara timpului parcă, se gândise privind mâna unuia dintre jucători care ținea mult cartea în aer înainte de a o lăsa să cadă pe masă cu o lovitură victorioasă. Era ceva ce ea nu se simțea în stare să facă, să prelungească orice lucru frumos, să se simtă trăind cu adevărat in această delicioasă dilatare pe care o resimțise la un moment dat în tremurul timpului. "Ce ciudat că a trăi se poate transforma pur și simplu în acceptare", se gândi privind câinele care gâfâia pe jos „inclusiv această acceptare de a nu accepta nimic, de a pleca aproape înainte de a sosi, de a distruge ceea ce încă nu mă poate distruge." Își lăsase țigara între buze, știind că avea să și le ardă și că trebuia s-o arunce și s-o strivească așa cum făcuse cu toți anii din urmă când nu mai găsise nici un motiv pentru a-și umple prezentul cu ceva mai mult decât cu țigări, cu contul curent și cu mașina la dispoziție. "S-a pierdut", repetă, „e atât de frumoasă tema lui Duke Ellington și nici măcar nu mi-o mai amintesc, de două ori pierdută, și fata e pierdută, la patruzeci de ani e doar un fel de a te lamenta printr-un singur cuvânt."
Să te simți brusc atât de idioată presupunea să plătești și să dai o raită prin sat, să dai de lucruri care nu-ți vin singure în întâmpinarea dorinței și imaginației. Să vezi lucrurile asemeni celor ce se lasă văzuți prin ele, acolo prăvălia aceea cu antichități lipsite de interes, aici fațada învechită a muzeului de Arte Frumoase. Anunțau o expoziție individuală, nici cea mai vagă idee despre pictorul al cărui nume de-abia poți să-l pronunți. Diana cumpără un bilet și intră în prima sală dintr-o clădire modestă cu încăperi de demult, transformată cu greu de edili de provincie. Primise un pliant cu vagi referințe despre o carieră artistică îndeosebi regională, fragmente de critică, obișnuitele elogii; l-a lăsat pe o consolă și s-a uitat la tablouri, în prima clipă a crezut că erau fotografii dar mărimea lor i-a atras atenția, rareori vezi reproduceri color atât de mari. S-a interesat serios când a recunoscut materia, perfecțiunea maniacă a detaliului; brusc rolurile s-au inversat, avea senzația că privea tablouri care se inspirau din fotografii, ceva ce provenea din fotografii și tablouri deopotrivă și deși sălile erau bine luminate și ezita în fața acelor pânze care erau poate picturi ale unor fotografii ori rezultatul unei obsesii realiste ce îndreptau pictorul spre o limită periculoasă sau ambiguă.
În prima sală se aflau patru sau cinci picturi ce reveneau la tema unei mese goale sau cu cât mai puține obiecte, pe care cădea violent o razantă lumină solară, în unele pânze mai apărea un scaun, într-altele masa n-avea altă companie decât umbra ei prelungită pe dușumeaua biciuită de lumina laterală. Când a intrat în a doua sală a văzut ceva nou, o figură omenească într-o pictură ce lega un interior de o amplă ieșire care dădea spre niște grădini neclare; făptura era prinsă din spate și se îndepărtase deja de casa unde masa apărea în mod inevitabil, în prim plan și la o distanță egală față de personajul pictat și Diana. Nu era greu să înțelegi sau să-ți imaginezi că era de flecare dată aceeași casă, dar acum se mai adăuga și încăpătoarea verandă verzuie din celălalt tablou unde silueta pictată din spate privea spre o ușă-fereastră îndepărtată, în mod ciudat, silueta personajului era mai puțin intensă decât mesele goale, avea ceva de vizitator de ocazie care se plimbă fără vreun scop anume printr-o imensă casă abandonată. Și apoi mai era liniștea, nu numai fiindcă Diana părea unica prezență din micul muzeu ci pentru că picturile emanau o singurătate pe care obscura siluetă masculină nu făcea altceva decât s-o adâncească. „E ceva în lumină", se gândi Diana, „lumina asta care pătrunde ca o materie solidă și turtește lucrurile." Dar și culoarea purta în ea tăcerea, erau fundaluri foarte negre iar contrastele brutale îmbrăcau umbrele în postavuri funebre ori în ușoare draperii de catafalc.
Intrând în cea de-a doua sală descoperi surprinsă că alături de o altă serie de tablouri cu mese goale și cu personajul luat din spate se mai aflau și alte pânze abordând diverse alte teme dar și un telefon singuratic și câteva figuri. Le privea, firește, dar așa, ca și cum nu le prea vedea, secvența casei cu mesele solitare avea atâta forță încât restul picturilor se transformau într-un decor suplimentar, de parcă ar fi fost tablouri de ornament atârnând pe pereții casei pictate, nu în muzeu. I-a făcut plăcere să se descopere ușor de hipnotizat, simțind bucuria puțin amorțită de a ceda imaginației, demonilor străvezii ai căldurii de la amiază. Reveni în prima sală fiindcă nu era sigură că-și mai amintea bine una dintre picturile pe care le văzuse și descoperi că pe masa pe care o crezuse goală se afla un urcior cu peneluri, în schimb, masa goală se afla în tabloul atârnat pe peretele opus și Diana se opri o clipă încercând să pătrundă mai bine adâncurile pânzei, ușa deschisă în spatele căreia se întrevedea o altă oprire, o parte dintr-un șemineu sau dintr-o a doua ușă. Devenea tot mai evident faptul că toate încăperile corespundeau aceleiași case, ca și hipertrofierea unui autoportret în care artistul a avut eleganța de a se estompa, doar dacă nu s-a reprezentat în silueta aceea neagră (cu o mantie lungă într-unul din tablouri), întorcându-i cu încăpățânare spatele celuilalt vizitator, intrusei care plătise spre a intra la rândul ei în casă pentru a se plimba prin încăperile goale.
A revenit în a doua sală, îndreptându-se spre ușa întredeschisă ce comunica cu următoarea. O voce amabilă și oarecum stânjenită a făcut-o să se întoarcă; un gardian în uniformă — pe căldura asta, bietul de el — tocmai îi spunea că muzeul se închidea ia prânz, dar că avea să se redeschidă la trei și jumătate.
— Mai sunt multe de văzut? întrebă Diana, care brusc resimțea oboseala muzeelor, greața ochilor care s-au înfruptat cu prea multe imagini.
— Nu, este ultima sală, domnișoară. E doar un tablou acolo și se spune că artistul a cerut acest lucru. Vreți să-l vedeți înainte de a pleca? Pot să mai aștept o clipă.
Era o prostie să nu accepte și Diana știa acest lucru când a răspuns că nu, mulțumesc și amândoi au glumit pe seama prânzurilor care se răcesc dacă nu ajungi la timp. „Nu va trebui să plătiți un alt bilet dacă reveniți'', spuse gardianul, „acum vă cunosc deja". Pe stradă, orbită de lumina puternică a soarelui, se întrebă ce naiba i se întâmpla, era absurd să se intereseze într-atât de suprarealismul sau ce anume reprezenta pictorul acela necunoscut și dintr-o dată să renunțe tocmai la acel ultim tablou care era poate si cel mai bun. Dar nu, artistul dorise să-l izoleze de celelalte și asta arăta că era poate foarte diferit, altă manieră ori alt mod de lucru, pentru ce să rupă astfel o secvență care crea un întreg, incluzând-o într-un spațiu fără ieșire. Mai bine că nu intrase în ultima sală, că nu cedase obsesiei turistului conștiincios, tristei manii de a dori să vadă muzeul în întregime.
Văzu de departe cafeneaua din piață și se gândi că era ora mesei; nu-i era foame, dar mereu i se întâmpla așa când călătorea cu Orlando. Pentru Orlando miezul zilei era momentul crucial, ceremonia prânzului sfințind într-un anumit fel trecerea de la dimineață la după-amiază și firește că Orlando ar fi refuzat să se mai plimbe prin localitate când cafeneaua era acolo, la doi pași. Dar Dianei nu-i era foame și gândul la Orlando o durea din ce în ce mai puțin; faptul că se îndepărta de cafenea nu însemna că nu respecta ori că trăda ritualuri. Putea să-și amintească fără probleme de atâtea lucruri, să se plimbe la întâmplare și să-și aducă vag aminte de o altă vară cu Orlando în munți, de o plajă care-i revenea în minte poate pentru a nu mai simți dogoarea soarelui pe spate și pe ceafă, Orlando pe plaja aceea plină de vânt și sare în vreme ce Diana se pierdea pe străduțele fără nume și fără oameni, cu ziduri de piatră gri, privind distrată vreo poartă deschisă, bănuind existența unor curți interioare, cu fântâni cu apă rece, glicine și pisici adormite pe lespezi. Din nou sentimentul că nu străbate ea satul, ci că este ea străbătută de el, piatra pavajului alunecând în urmă ca o bandă mobilă și ea stând acolo în vreme ce lucrurile curg și se pierd prin spate, o viață ori un loc anonim.
Acum se ivea o piațetă cu două bănci anemice, o altă străduță ducând spre terenurile învecinate, grădini cu garduri nu prea convingătoare, singurătatea absolută de la amiază, cruzimea ei, cu care ucide umbra și paralizează timpul. Grădina, puțin abandonată, nu avea copaci, permițând ochilor s-o străbată liber până la larga poartă deschisă a vechii case. Fără să creadă, dar și fără să contrazică realitatea. Diana zări în penumbră o galerie identică cu cea văzută într-unul din tablourile de la muzeu, simți că percepea pânza dintr-un alt unghi, din afara casei, în loc să fie inclusă, ca spectatoare, în camerele sale. Dacă ceva ciudat se petrecea în clipa aceea era lipsa uimirii în fața unei recunoașteri care o făcea să intre fără șovăială în grădină și să se apropie de ușa casei și de ce nu, în fond și la urma urmei își plătise biletul și nimeni nu se împotrivea pătrunderii ei în grădină, trecerii ei dincolo de ușa dublă, deschisă, străbaterii galeriei și intrării în prima încăpere goală unde prin fereastră țâșnea galben furia luminii, turtită de zidul lateral și scoțând la iveală o masă goală cu un singur scaun.
Nici teamă, nici surprindere, chiar și recursul facil de a apela la hazard dăduse greș și Diana nu găsea justificare, pentru ce să insiști cu ipoteze ori explicații când o altă ușă se deschidea deja în stânga și într-o cameră cu șeminee înalte inevitabila masă se întindea într-o largă umbră minuțioasă. Diana privi fără interes mica cuvertură albă și cele trei pahare, repetițiile deveneau monotone, atacul luminii străpungând penumbra. Singura diferență o reprezenta ușa din fund care, fiind închisă, nu întredeschisă, introducea ceva nesperat într-un traseu ce se parcurgea atât de ușor. Abia oprindu-se, își spuse că ușa era pur și simplu închisă fiindcă ea nu intrase în ultima sală a muzeului și că privind dincolo de acea ușă însemna oarecum o continuare a vizitei. Totul destul de geometric în fond și la urma urmei, totul de neconceput și totodată așa cum prevăzuse, frica sau uimirea păreau la fel de neverosimile ca și cum ar fi început să fluiere ori să țipe, întrebând dacă era cineva acasă.
Nici măcar o singură excepție în unica deosebire, ușa cedă în mâna ei și din nou fu ca mai înainte, șuvoiul de lumină gălbuie izbindu-se de un perete, masa care părea mai goală decât celelalte, proiecția ei prelungă și grotescă de parcă cineva i-ar fi azvârlit violent o cuvertură neagră spre a o arunca și a n-o vedea altfel decât ca pe un corp rigid cu patru picioare ce tocmai a fost despuiat de hainele sale căzute acolo și formând o pată negricioasă. Era de ajuns să privești pereții și fereastra pentru a descoperi același teatru gol, de astă dată nici măcar nu mai era vreo ușă care ar fi putut prelungi casa spre noi camere. Deși văzuse scaunul lângă masă, nu-l indusese în primele ei amintiri dar acum îl adăuga datelor deja cunoscute, atâtea mese cu sau fără scaune în atâtea încăperi asemănătoare. Vag decepționată, se apropie de masă și se așeză, începu să fumeze o țigară, să se joace cu fumul care urca pe șuvoiul orizontal al luminii, conturându-se pe sine ca și cum ar fi vrut să se opună acelei voințe de vid din toate camerele, din toate tablourile, tot astfel cum râsul scurt de undeva din spatele Dianei sparse pentru o clipă liniștea deși era poate doar un scurt țipăt de pasăre, acolo afară, un joc al lemnului uscat, inutil, firește, să revină în camera dinainte, să privească cele trei pahare ce-și aruncau umbrele palide pe perete, inutil să grăbească pasul, să alerge fără panică dar și fără a se uita înapoi.
În stradă, un băiat a întrebat-o cât e ceasul și Diana se gândi că trebuia să se grăbească dacă voia să prânzească, dar chelnerul o aștepta acolo sub platani și cu un gest de bun venit îi indică cel mai răcoros loc. N-avea nici un sens să mănânce dar în lumea Dianei mereu se mâncase așa, fie pentru că Orlando spunea că era ora mesei, fie pentru că nu mai aveau altceva de făcut între două ocupații. Ceru un fel de mâncare și vin alb, așteptă destul de mult pentru un local atât de gol; deja înainte de a bea cafeaua și de a plăti știa că avea să se întoarcă la muzeu, că răul din ea o obliga să revadă ceea ce ar fi fost preferabil să-și asume fără să analizeze, aproape fără curiozitate, și că dacă n-o făcea avea să regrete la sfârșitul etapei când totul urma să fie obișnuit ca întotdeauna, muzeele și hotelurile și bilanțul trecutului. Și deși în fond nimic nu se lămurea, inteligența o va stăpâni ca pe o cățea satisfăcută de îndată ce va verifica totala simetrie a lucrurilor, când va înțelege că tabloul expus în ultima sală a muzeului reprezenta obedient ultima încăpere a casei; chiar și restul putea intra în ordinea lucrurilor dacă vorbea cu gardianul pentru a umple golurile, în fond și la urma urmei erau atâția artiști care își copiau întocmai modelele, atâtea mese din lumea asta sfârșiseră la Luvru sau la muzeul Metropolitan reproducând realități date uitării.
Străbătu fără grabă primele două săli (era o pereche în cea de-a doua sală, vorbind în șoaptă, deși până în clipa aceea erau singurii vizitatori de după-amiază). Diana se opri în fața a două sau trei tablouri și pentru prima oară unghiul luminii o străpunse, trăind o senzație de imposibilitate pe care nu voise s-o recunoască în casa goală. Văzu perechea îndreptându-se spre ieșire și aștepta să rămână singură înainte de a se îndrepta spre ultima sală. Tabloul se afla pe peretele din stânga și trebuia să înainteze până spre mijlocul sălii pentru a vedea bine cum erau reprezentate masa și scaunul pe care se așeza o femeie. Ca și personajul pictat din spate în alte câteva tablouri, femeia era îmbrăcată în negru dar avea fața acoperită pe trei sferturi iar părul castaniu i se revărsa pe umeri până spre partea invizibilă a feței. Nu se deosebea prea mult de tabloul anterior, integrându-se în pictură ca și bărbatul ce se plimba prin celelalte pânze, făcea parte dintr-o secvență, încă o figură în cadrul aceleiași voințe estetice. Dar mai era ceva ce explica poate de ce tabloul se afla singur în ultima sală. Din aparentele asemănări se năștea acum un alt sentiment, o convingere crescândă că acea femeie se deosebea de celălalt personaj nu numai prin sex ci și prin atitudinea ei, brațul stâng atârnând de-a lungul trupului, ușoara înclinare a torsului ce-și lăsa greutatea pe cotul invizibil sprijinit de masă îi spuneau altceva Dianei, îi demonstrau un abandon care era altceva decât căderea pe gânduri ori toropeala. Femeia aceea era moartă, părul și brațul îi atârnau iar încremenirea ei era în mod inexplicabil mai intensă decât imobilismul ființelor și al obiectelor din alte tablouri: moartea era aici o culme a tăcerii, a singurătății casei și a personajelor ei, a fiecărei mese și umbre și galerii.
Fără să înțeleagă cum, se văzu din nou în stradă, în piață, urcă în mașină și se trezi pe drumul încins de soare. Accelerase cu putere, dar treptat micșorase viteza, începu să se gândească doar atunci când țigara îi arse buzele, în fond era absurd să se gândească având la îndemână atâtea casete cu muzica pe care Orlando o iubise și o uitase și pe care ea obișnuia s-o asculte din când în când, acceptând să se chinuie cu invadarea amintirilor, preferabile singurătății, imaginii vagi a scaunului gol de lângă ea. Orașul se afla la o oră distanță, ca toate celelalte lucruri părea să fie la distanță de ore sau de secole, uitarea de pildă sau marea baie fierbinte pe care o va face la hotel, paharele de whisky pe care le va servi la bar, ziarul de după-amiază. Totul simetric, ca întotdeauna pentru ea, o nouă etapă venind ca o replică la cea anterioară, hotelul ce va completa un număr par de hoteluri ori îl va reprezenta pe cel impar ce va culmina data viitoare; la fel și paturile, stațiile de benzină, catedralele ori săptămânile. Același lucru se întâmplase pesemne și în muzeu unde repetiția devenise manie, un lucru după altul, o masă după alta, până la ruptura finală, insuportabilă, excepția care declanșase într-o secundă acordul perfect cu ceva care nu se regăsea nicăieri, nici în rațiune nici în nebunie. Fiindcă cel mai rău era să cauți ceva rezonabil în ceea ce de la început aparținuse delirului, repetiției idioate și să simți totodată un fel de greață care doar dusă până la capăt putea reda un conformism confortabil, situând această nebunie în sfera bună a vieții, aliniind-o altor simetrii, altor etape. Dar asta nu se putea întâmpla, ceva îi scăpase acolo și nu putea continua și accepta asta, tot corpul se retrăgea de parcă s-ar fi opus înaintării, singurul lucru pe care-l putea face era să se întoarcă, să se convingă cu toate argumentele raționale că asta era o tâmpenie, că acea casă nu exista sau că totuși exista, era acolo, dar că în muzeu se prezenta doar o expoziție cu desene abstracte ori cu picturi istorice, ceva ce ea nu se ostenise să vadă. Fuga reprezenta un mod murdar de a accepta inacceptabilul, de a încălca și refuza tardiv unica viață imaginabilă; palidul consimțământ cotidian la răsăritul soarelui sau la ascultarea știrilor de la radio. Văzu apărând un refugiu pustiu la dreapta, întoarse pe loc și intră din nou pe șosea, gonind cu viteză până în dreptul primelor ferme din sat. Lăsă în urmă piața, își aduse aminte că luând-o la stânga avea să găsească un loc unde își putea parca mașina, o porni pe jos pe prima străduță goală, auzi cântând un greier în vârful unui platan, grădina abandonată era acolo, poarta cea mare era tot deschisă.
De ce să se oprească în primele două încăperi unde lumina razantă nu-și pierduse din intensitate și să verifice dacă mesele se aflau tot acolo și să atingă ușa de la cea de-a treia încăpere pe care poate chiar ea o închisese înainte de a pleca. Știa că e de-ajuns s-o împingă, să intre fără probleme și să vadă direct masa și scaunul. Să se așeze din nou ca să fumeze o țigară (scrumul celeilalte se adunase aiurea într-un colț al mesei, ar fi trebuit să arunce chiștocul afară, în stradă), găsindu-și o poziție prin care evita lumina directă de la fereastră. Căută bricheta în buzunar, privi același nor de fum care se încolăcea în lumină. Râsul abia auzit ar fi putut fi în fond și la urma urmei cântecul unei păsări, dar acum nu cânta nici o pasăre afară. Mai avea însă multe țigări de fumat, se putea sprijini pe masă și-și putea aținti privirea pe pereții întunecoși. Firește, putea pleca când dorea și totodată putea rămâne; merita poate să vadă dacă lumina soarelui urca pe perete, alungând din ce în ce mai mult umbra corpului, a mesei și a scaunului sau dacă rămânea așa, fără a schimba nimic, lumina nemișcată ca totul din jur, ca ea și ca fumul, imobilă.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!