agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-09 | | Înscris în bibliotecă de mihai stamati
lui Juan Soriano
Când Alana și Osiris mă privesc, nu mă pot plânge că disimulează ceva, nu există pic de duplicitate. Mă privesc în față, Alana cu lumina-i albastră și Osiris cu razele-i verzui. La fel se privesc una pe alta, Alana mângâind spinarea neagră a lui Osiris care-și ridică boticul din farfurioara cu lapte și miaună satisfăcută, femeie și pisică atingând zone care mie îmi scapă, pe care mângâierile mele nu le cuprind. Am renunțat de mult s-o mai stăpânesc pe Osiris, suntem buni prieteni iar între noi e o barieră de netrecut; dar Alana îmi e soție și între noi e o altă altă distanță, ceva ce ea nu pare să sesizeze dar care intervine în fericirea mea când Alana se uită la mine, când mă privește în față la fel ca Osiris și-mi zâmbește sau îmi vorbește fără cea mai mică rezervă, dăruindu-se în fiecare gest ori atitudine așa cum se dăruie în iubire, când trupu-i întreg e asemeni ochilor ei, o dăruire absolută, o reciprocitate neîntreruptă. E ciudat; deși am renunțat să pătrund de-a dreptul în lumea lui Osiris, dragostea mea pentru Alana mă împiedică să accept acest pact simplu, de cuplu pentru totdeauna, de viață fără secrete. Dincolo de acești ochi albaștri mai e ceva, cuvintele, gemetele și tăcerile în profunzimea lor ascund alt tărâm, respiră altă Alana. Niciodată nu i-am spus-o, o iubesc prea mult ca să destram această pojghiță de fericire prin care s-au scurs atâtea zile, atâția ani. Mă încăpățânez, în felul meu, să înțeleg, să descopăr; o observ, fără a o spiona totuși, o urmez fără a-mi pierde încrederea în ea; iubesc o minunată statuie mutilată, un text neterminat, un crâmpei de cer înscris în fereastra vieții. Într-o vreme, muzica mi s-a părut că avea să-mi indice adevărata cale spre Alana; privind-o ascultând discurile noastre cu Bártok, cu Duke Ellington, cu Gal Costa, o lentă transparență mă adâncea în ea, muzica o dezbrăca altfel, o transforma și mai mult în Alana fiindcă Alana nu putea fi numai femeia aceasta care mă privise mereu în față fără să-mi ascundă ceva. În ciuda Alanei, dincolo de Alana, eu o căutam pentru a o iubi mai mult și dacă la început muzica m-a făcut să întrevăd mai multe Alane, veni ziua când în fața unei gravuri de Rembrandt am văzut-o schimbându-se și mai mult, așa cum jocul norilor transformă brusc luminile și umbrele unui peisaj. Am simțit că pictura o ducea undeva dincolo de ea însăși, departe de acel unic spectator ce putea măsura instantaneea metamorfoză, nicicând repetată, fugitiva viziune a Alanei în Alana. Intervenind involuntar, Keith Jarrett, Beethoven și Anibal Troilo mă ajutaseră să mă apropii dar în fața unui tablou sau a unei gravuri, Alana devenea și mai mult decât ceea ce credea ea că este, intra pentru o clipă într-o lume imaginară, ieșind din ea însăși, deplasându-se de la o pictură la alta, comentându-le sau tăcând. Joc de cărți pe care orice nouă contemplare îl amesteca pentru cel care, tăcut și atent, rămas puțin în urmă sau luând-o de braț, vedea succedându-se regii și așii, pica și trefla, Alana. Ce se putea face cu Osiris? Să-i dai laptele, s-o lași în ghemul ei negru, torcând satisfăcută; dar pe Alana o puteam duce la galeria aceea de artă unde fusesem și ieri, puteam să asist încă o dată la un teatru de oglinzi și camere obscure, de imagini tensionate pe pânză în fața acestei alte imagini de blugi veseli și bluză roșie care după ce-și stingea țigara la intrare, mergea de la un tablou la altul, oprindu-se exact la distanța pe care privirea i-o impunea, întorcându-se la răstimpuri spre mine pentru a comenta sau compara. N-ar fi putut descoperi nicicând că eu nu mă aflam acolo pentru tablouri, că oarecum din spate ori dintr-o parte, felul meu de a privi nu semăna deloc cu al ei. Niciodată nu și-ar fi dat seama că mersul ei lent și gânditor de la un tablou la altul o transforma într-atât încât mă obliga să-nchid ochii și să lupt ca să n-o strâng în brațe și s-o aduc în pragul delirului, într-o fugă nebună pe stradă. Dezinvoltă, descoperind cu naturalețe plăcerea, opririle și amânările ei se înscriau într-un timp diferit de al meu, străin de crispata mea așteptare, de setea mea. Până atunci totul fusese un presentiment vag, Alana în muzică, Alana în fața lui Rembrandt. Acum însă, speranța mea se-mplinea aproape insuportabil; de la sosirea noastră, Alana se dăruise picturilor cu o atroce inocență de cameleon, trecând dintr-o stare într-alta fără a ști că un spectator încordat îi pândea atitudinea, înclinarea capului, mișcarea mâinilor sau a buzelor, cromatismul interior care o străbătea, arătând-o altfel, acolo unde cealaltă era întotdeauna Alana, adăugându-se Alanei, cărțile căzând una peste cealaltă, completând jocul în fine. Lângă ea, înaintând pe lângă pereții galeriei, o vedeam dăruindu-se fiecărei picturi iar ochii mei multiplicau un triunghi instantaneu ce se-ntindea dinspre ea spre tablou și dinspre tablou spre mine însumi pentru a reveni spre ea și a surprinde schimbarea, aureola diferită care o învăluia pentru o clipă cedând apoi locul unui nou nimb, unei alte tonalități ce o expunea ultimei și adevăratei nudități. Imposibil de prevăzut până unde avea să se repete această osmoză, câte noi Alane aveau să mă-ndrepte în fine spre sinteza din care aveam să ieșim amândoi copleșiți și ea care nu bănuia nimic și-și aprindea o nouă țigară înainte de a-mi cere s-o duc să bea ceva dar eu știam că îndelungata mea pândă se terminase în sfârșit și că dragostea mea urma să-mbrățișeze de-acum înainte vizibilul și invizibilul, să accepte privirea limpede a Alanei fără incertitudini de uși închise, de treceri interzise... În fața unei bărci solitare și a unui prim plan de stânci negre a rămas nemișcată vreme îndelungată; o imperceptibilă unduire a mâinilor o făcea parcă să înoate în aer, să caute largul mării, o fugă de orizont. Nu mă mai putea surprinde că această nouă pictură, flancată de șiruri de creste ce interziceau accesul spre copacii învecinați, o făcea să dea înapoi căutând parcă o altă perspectivă și brusc era repulsia, refuzul unei îngrădiri de neac-ceptat. Păsări, monștri marini, ferestre deschise tăcerii ori acceptând un simulacru de moarte, orice pictură nouă o secă-tuia pe Alana, dezgolind-o de culoarea ei anterioară, smulgându-i modulațiile libertății, ale zborului, ale marilor spații, întărindu-i refuzul în fața nopții și a neantului, neliniștea-i solară, aproape teribilul ei impuls de pasăre phoenix. M-am retras, știind că mi-era imposibil să-i suport privirea, surpriza-i interogativă când avea să-mi citească pe chip confirmarea năucitoare, pentru că eu mai eram și asta și era și proiectul meu Alana și viața mea Alana, asta dorisem eu dar un prezent, de oraș și de cumpătare, îmi înfrânase dorința și acum era în fine Alana, Alana în cele din urmă iar eu cel din clipa aceasta, chiar de acum. Aș fi vrut s-o țin goală în brațe, s-o iubesc în așa fel încât totul să fie clar între noi, totul să fie spus o dată pentru totdeauna iar din această nesfârșită noapte de dragoste să se ivească pentru noi, care cunoșteam deja atâtea altele, primii zori ai vieții. Am ajuns la capătul galeriei, m-am apropiat de ieșire întorcând capul și sperând că aerul și luminile străzii aveau să-mi redea ceea ce Alana știa despre mine. Am văzut-o oprindu-se în fața unui tablou pe care vizitatorii ceilalți mi-l ascunseseră, rămânând mult timp nemișcată, contemplând pânza cu o fereastră și o pisică. O ultimă transformare o preschimbă într-o statuie molatecă separată evident de ceilalți, de mine care mă apropiam nedecis, căutându-i ochii pierduți pe pânză. Am văzut că pisica era aidoma lui Osiris și că privea în depărtare ceva ce nu puteam vedea din pricina zidului ferestrei. Imobilă în contemplare, părea mai puțin imobilă decât imobilitatea Alanei. Am simțit într-un fel că triunghiul se destrămase; când Alana și-a întors capul spre mine, triunghiul încetase să mai existe, ea se-ndreptase spre tablou dar nu mai revenise, rămăsese lângă pisică privind dincolo de fereastra prin care nimeni nu putea să vadă ceea ce vedeau ele, ceea ce vedeau doar Alana și Osiris ori de câte ori mă priveau drept în față. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate