agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-10 | |
Trăiesc prea rapid…zilele au uneori măsura orelor, iar orele par de cele mai multe ori minute. Mă mistui; jarul timpului îmi arde chipul înnegrit de cenușa unui Phoenix renăscut din arderile zilelor trăite în vanul neștiinței. De parcă odată scursă apa din râul Timpului, întoarce-se-va înapoi. Clipocit din piatră-n piatră, zvârcolire, rostogolire, sărituri în cascade, buștean în cale urnit de torentul clipei trăite intens, vuiet ce vine-n vale ca apoi cu trecerea-nspre șesul vârstei să devină domoală scurgere ce adună la sine mai mulți micuți torenți ageri de munte. Dăruindu-se apoi Mării ce adună la Dânsa pe toți cei obosiți și greu împovărați.
Nil, dar la altă scară dată de fiecare ins în irosirea sau neirosirea timpului său. Amintire? Mai degrabă revenirea (în) devenitul trecut prezent, ce ne desparte de ziua de ieri pe care crezi că ai mai trăit-o odată, zi din zilele ce se scurg, ce dau neplăcuta stare de neîmplinire. Acea senzație de carusel ce se învârte înainte și înapoi, cum vrea el și în cele din urmă parese fără nicio noimă. Lovitura ce-ți rupe zaua lanțului ce te ține legat de cotidianul pământ, rearanjare de spații în timpi ce dusu-s-au demult ori mai acum. În cele din urmă dar nu la sfârșit, cotidian retrăit în amănut. Zbatere de pleoape ce cândva m-a vrăjit. Acum doar amintire. În tăcerea nopții (deoarece doar noaptea se văd stelele și doar ele tac atunci când nu ai starea necesară de a le asculta) iau o carte, pe care nu voi să o citesc, mă liniștesc literele frumos înșiruite, neavând puterea să regăsec în mine cele scrise sau prea leneș fiind să gândesc, prefer să privesc doar, tablou de semne negre pe filă albă. Odihă în neant, val ce se duce-n mare grabă, conturul pietrei ce sare pe întinsul apei, săltăreață unduire ce se oprește la fund, dar nu înec deoarece piatra apoi se lasă în voia apei ce modelează. Rostogolit șlefuită, mângâiată de fiece val dar nu alintată, meticulos aranjată așa cum ea apa știe, dusă în vale ca în cele din urmă să iasă din nou la mal dar sub un nou chip, o altă formă, nicidecum ucisă dimpotrivă… recreată. Drum de piatră. Piatră, piatră-nsetată de apă, piatră de râu aruncată de furiile naturii în drum. Durere de piatră-nsetată, sete de apă. Tumult de ape ce par că dorm mai tot anul, firicel șipotind ce pare un joc de copil. O trezire, un zvâcnet și firul devine fluviu, iar fluviul se varsă-n marea de pietre, recizelate pietre de apă însetate, ce le vor sta căruțașilor în drum. Drum pavat cu pietre, pietre moi de apă, ce se sparg sub greutatea zilelor ce trec. Durere ce se aude ca un trosnet de piatră spartă în drum. Dor din care răzbate poteca de munte pe care mai ieri un căprior a trecut, dar și un vuiet de armă abia auzit. Cale pe care trece încet o vacă mergând la păscut, apoi alene vine un car cu trei boi, doi ce trag și unul ce merge biped înaintea lor. Parcă timp rupt din trecut. Iubire de piatră de apă însetată, ciocnire ce divide, împărțire, ce redă la urma urmei tot praful din drum. Iubire ce doare căci fracturile dor,iar piatra se frânge în două apoi în mai multe, până ajunge un fir de nisip. Nisip de piatră. Amitirile uitate sau… Piatră, piatră-nsetată de apă, iubire, durere, rupere, praf în drum. Toate decurg din firea timpurilor, cum de altfel apa curge la fel ca vremea, scurgerii ce modelează. Totalizând întrânsele și însemnatul tablou la care letargic mă tot uit, filă albă de carte ce mă liniștește cu oi negre ce pasc din sufletul meu. Timp de piatră frământată de apă. Dar zbaterea, dar visul, năzuința, dar dorul? Oare nu-s clipe ce schimbă existența? Poate nu clipe, ci secunde, minute, chiar ore, zile ani. Cotidian miracol ce se împlinește de scurgerea timpului. Firicel ce zănatec clipoceșțe, nărăvaș, săltăreț printre stânci. Ca apoi să-și termine drumul la fel marelui fluviu ce o dată pe an înapoi se întoarce, în marea cea mare, sau în întinsul ocean, ce la rândul lui clipot zburdalnic devine, din picătura de rouă sau din ploaia ce azi-noapte, când priveam fila de carte miraculos căzu. Dar de Timp dăruit,cotidiană minune de fiecare zi.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate