agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2694 .



Cântec de Lebădă
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [JBWocky ]

2008-03-11  |     | 



Cântec de Lebădă

Afară o furtună de iarnă viscolea fulgii de zăpadă, care dansau frenetic înainte de a se așeza pe pământ. Străzile erau pustii la acea oră târzie, iar singurii oameni care puteau fi văzuți trecând erau cerșetorii fără case, care mergeau în neștire, singuri și lipsiți de speranță, cuprinși de frig, luptând cu moartea și înghețul care îi pândeau la fiecare colț de stradă.
În cămăruța noastră prost luminată, eu stăteam așezat pe un scaun privind-o pe ea peste masă. Din când în când, un tremur ușor îi scutura trupul, și cu fiecare tremur al ei o părticică din mine murea. Nu ziceam nimic. Liniștea ne învăluia și nu mai auzeam nici măcar viscolul care se izbea sălbatic de geam. Uneori șalul galben-închis și zdrențuros cu care își acoperise umerii rotunzi și moi îi aluneca și ea se încăpățâna să și-l tragă înapoi și să se acopere, iar aceste gesturi inutile aminteau în mod dureros ironic de situația noastră.
I-am privit sprâncenele frumos arcuite deasupra ochilor cafenii și mi-am amintit de momentul primei noastre întâlniri. Ea purta o rochie ușoara de vară, verde cu un delicat model floral. În picioare avea niște sandale care îi scoteau în evidență degetele micuțe si gleznele subțiri. Un fior mi-a străbătut tot trupul când i-am atins mâna. Avea o piele moale și catifelată, unghii mici si un pic lungi, care îi puneau în valoare frumusețea brațelor. Era mică de statură, dar nu prea mică, și mă privea serios. Un fir de păr rebel și blond deschis îi cădea pe nas, și se străduia din când în când să-l mute, făcând niște mutrișoare adorabile, dar nu reușea. Mi-am rostit numele cu voce tremurândă și un pic sfioasă. M-a privit întrebător, ridicând sprâncenele. Fascinat de ele mi-am repetat numele ca prin vis, și atunci cineva mi-a șoptit că nu mă poate auzi. Ea a zâmbit, și cu delicatețe a scos o mică foaie de hârtie pe care și-a scris numele. Mi-a oferit hârtia, și mi-a făcut cu ochiul…
În cămăruța noastră era răcoare. Nu îmi mai păsa. Știam că este prea târziu, că oricât m-aș fi străduit să-i țin de cald, oricâți doctori aș fi adus, orice aș fi făcut nimic nu avea să o mai ajute. I-am privit ochii. Aveau o formă aparte, mari și mereu umezi ca ai unei căprioare, însă ușor alungiți. Febra îi făcea foarte strălucitori. Aș fi vrut să mă pot minți, să îmi spun că strălucesc de fericire și de mândrie ca în ziua nunții.
Împreună am ieșit din biserică în soarele strălucitor, și toată lumea a început să ne aplaude și să ne felicite. Știam că ea nu îi poate auzi, dar în acele momente nici eu nu eram capabil să-i ascult. Eram numai alături de ea, ținând-o de mână, singuri în lumea noastră. Ea se uita numai la mine, centrul universului ei, iar eu nu aveam ochi decât pentru ea, cea care era totul pentru mine. Se uita la mine cu acea privire pe care nu am să o uit niciodată.. Erau amestecate dragoste și fericire, mândrie și încă ceva, pe care nu am putut niciodată să-l definesc. Un soi de înțelegere și cunoaștere, care depășeau planul cotidian, viața de zi cu zi, și lumea noastră materială. “Să ai încredere, totul va fi bine, și în final vom fi fericiți,” părea să îmi zică.
Inima îmi ardea în piept de fiecare dată când îmi aminteam de acea privire. Și mai ales acum când toate speranțele și visele noastre se năruiau ca un castel din cărți de joc.
Respirația ei se strecura cu greu printre buzele întredeschise. Mici, dar totuși pline, și roșii ca un apus de toamnă târzie, ele nu încercau să mai spună nimic. Nici măcar un zâmbet misterios sau încurajator nu mai puteam întrezări la colțurile lor…
Îmi doream să revăd acel zâmbet special al ei, atât de rar și de expresiv. El precedase primul nostru sărut. Era târziu noaptea și ne plimbam singuri și tăcuți prin parc. Am reușit cu greu să conving un paznic morocănos să ne dea o barcă. În lumina lunii am scos-o pe lac, și ea s-a așezat lângă mine, pentru că îi era frig. Am vâslit până într-un loc știut numai de mine, unde vântul nu bătea, și ne-am oprit să ascultăm vocea nopții. Târziu mi-am dat seama că ea se uita la mine. În ochi îi juca lumina lunii iar pe buze avea acel zâmbet. Am ridicat o mână și i-am mângâiat obrazul moale. Era foarte alb și cobora într-o curbă ușoară și delicioasă de sub pomeți. Mi-a venit să o ciupesc, ea însă și-a lăsat mâna pe a mea și a închis ochii. M-a strâns și am simțit ceva ce nu mai simțisem niciodată. Un val de dragoste m-a cuprins, și prin acea strângere delicată am simțit tot ce vroia să îmi spună încă de când ne-am întâlnit, tot ce simțea pentru mine și toată fericirea pe care, credea ea, viitorul ne-o va aduce. M-am aplecat spre ea și am sărutat-o cu grijă, de frică să nu o sperii, iar apoi apăsat în încercarea disperată de a-i transmite că și eu simt același lucru…
A ridicat ușor mâna în care ținea o batistă albă primită în dar de la mine. Și-a șters ușor fruntea transpirată și a continuat să mă privească. M-am uitat la umerii ei, ușor lăsați și slăbiți de boală, umeri pe care odată purta un rucsac mic încărcat cu cele trebuincioase pentru trei zile de vis. Urcam împreună către o cabană mică unde urma să fim singuri. Fața ei era și atunci, ca și acum, strălucitoare din cauza transpirației. Urcam deja de două ore când, în spatele unui șir de brazi stufoși am zărit cabana. Fericiți, ne-am luat în brațe și ne-am bucurat în tăcere ca de obicei. Deja eram obișnuiți cu asta. Nu aveam nevoie de cuvinte pentru a ne explica unul altuia ce simțeam. O strângere de mână, un sărut sau uneori chiar o privire ne erau suficiente. În bucuria noastră ne-am prăbușit la rădăcinile unui copac, și o ploaie de zăpadă ne-a acoperit. Ne-am strecurat cu greu de sub ea, și zâmbind am continuat drumul.
Mâinile ei albe și fine se odihneau acum pe fața de masă veche și îngălbenită. Lângă ele, o pată maronie amintea de prima noastră dimineață ca soț și soție. M-am trezit foarte devreme și am alergat în mica bucătărie să-i pregătesc ceva de mâncare. Ea m-a auzit, a zâmbit în somn și s-a prefăcut în continuare că doarme. O oră mai târziu terminasem omleta și ciocolata caldă și încercam să mă întorc la ea cu toate în mână. M-am împiedicat de prag însă, și încercând să mă redresez, am vărsat cana ei preferată pe fața de masă. Cana s-a ciobit un pic, însă ea nu s-a suparat. M-a dojenit cu o privire care era în același timp și amuzată și plină de dragoste…
Vazându-mi ochii cum se îndreaptă spre pată, ea a atins-o ușor cu degetele, parcă pentru a se convinge că încă este acolo. Apoi s-a uitat la mine cu o privire tristă. Și eu eram încă acolo, și aveam să fiu până în ultimul moment. Degetele ei rămaseră nemișcate. Nu avea puterea să întinda mâna către a mea. Nici nu vroia. Deja se îndepărta de lumea aceasta. Vedeam cum privirea ei se pierde în depărtări fără nume, și știam că orice atingere ar fi fost de nesuportat… nu aveam puterea să o trag înapoi.
Mi-am amintit cum mâinile ei mă dezmierdau în nopțile lungi când adormeam la căpătâiul ei. O vegheam și speram ca măcar prin simpla mea prezență să îi alung boala și să o vindec de toate relele. De multe ori o țineam în brațe până când adormea, apoi, spre dimineață, adormeam și eu. Atunci ea deschidea ochii și nu se mai prefăcea. Nu putea dormi decât foarte rar, atunci când tusea o mai lăsa. De dragul meu însă, închidea ochii și aștepta să adorm, pentru ca apoi să mă privească, tăcută și tristă, și să mă mângâie așa cum nimeni altcineva nu ar fi putut. Mă trezeam supărat și îi făceam reproșuri, uneori strigam la ea deznădăjduit că trebuie să se odihnească, uitând că nu mă putea auzi. Atunci ea îmi punea un deget micuț pe buze și mă ruga din priviri să nu mai zic nimic, pentru că totul va fi bine. Tăceam îndurerat și o sărutam, apoi îmi ascundeam fața în umărul ei pentru că nu vroiam să mă vadă plângând.
Pieptul ei se ridica cu greutate și respirația îi era întretăiată. Îmi aminteam cu durere de momentul în care doctorul a ieșit din camera ei, mohorât, și eu am dat buzna înăuntru să văd ce face. Am auzit însă înainte de a intra numele cumplitei boli, diagnosticul pus de doctor. Ea stătea liniștită în pat. Ochii ei erau calmi ca un lac de munte, și plini de speranță. Pe noptieră era aruncat șervețelul în care scuipase pentru prima oară sânge. Am îmbrățișat-o și mi-am așezat capul la pieptul ei, însă un nou val de tuse a scuturat-o și m-am ridicat îngrozit. Atunci ea mi-a luat mâna în mâna ei, și în felul cunoscut numai de noi mi-a spus că mă iubește mai presus de orice și că totul va fi bine.
În cameră, ultima noastră lumânare se stingea cu un ultim sfârâit. În urma ei se așternea o penumbră îndurerată. O priveam și mă privea și nu mai aveam nimic să ne spunem, pentru că nu mai era nimic de spus. Încet, simțeam că se duce. Era împăcată, simțeam și asta, dar tristă că mă lăsa în urmă. În mine totul murea. Ochii ei se închideau încet, și abia mai sufla. Cu un tremurat ușor și-a relaxat mușchii și s-a lăsat mai jos în scaun. Părea că e pe cale să se prăbușească. În fața ei, un abis întunecat se deschidea încet. Am dat să mă ridic, dar nu am reușit. Nu mai puteam face nimic. Lacrimile îmi erau de mult uscate. Deodată a tresărit și a deschis gura. A scos un sunet slab, care s-a oprit curând. S-a încruntat și a încercat din nou. Sunetul a ieșit mai puternic de data asta însă s-a stins la fel de repede. Inima mi-a înghețat în piept. Ea a oftat, apoi a inspirat adânc și a deschis gura din nou. Încet, din ființa ei neatinsă de boală s-a ridicat un sunet domol, care m-a învăluit. Mi s-a făcut pielea găină și am încetat să mai respir. Sunetul domol s-a transformat încet încet într-un cântec. Era un cântec ca nici un altul. Părea să depășească barierele fizicului și să se înalțe din inima ei, din sufletul ei. Era cântecul nostru, al sufletelor noastre îndurate și îndrăgostite. Era un cântec izvorât din dragostea noastră, din acea esență comună care se găsește în toți cei hărăziți unul pentru celălalt. Am simțit cum mi se zguduie sufletul. Cântecul nostru putea depăși orice granițe. Ea încerca să mă atragă în călătoria pe care urma să o înceapă. Nu aș fi putut să îi rezist, și nici nu îmi doream asta. Aș fi urmat-o oriunde, și dacă era nevoie aveam de gând să o urmez și în moarte.
Ochii i s-au închis, și cântecul s-a oprit. Am văzut-o ca prin ceață cum cade ușor de pe scaun, ca o frunză tânară dintr-un copac secular. M-am ridicat cu greu și am prins-o în ultimul moment. Atârna moale în brațele mele. Nu mai suferea, și încetase să mai respire. Pe buze avea un zâmbet cald și mulțumit.
Cu cea mai mare grijă, am întins-o în pat. I-am sărutat fruntea rece, ochii închiși, nasul alb apoi buzele moi. Cu greu m-am întins alături de ea. Am luat-o în brațe, așa cum îi plăcea ei să doarmă, și am închis ochii. Apoi, încet, m-am cufundat într-un somn fără sfârșit, și am pornit pe urmele ei…

…mama îngâna un cântec de leagăn. Niciodată nu apucam sa-i aflu sfârșitul pentru că de fiecare dată adormeam înainte…
…toată clasa râdea de mine. Nu reușeam să învaț literele alfabetului pentru că stăteam până târziu să îl ajut pe tata la șantier…
…zâmbea sfioasă atunci când i-am dat trandafirul. Am sărutat-o pe obraz și am fugit rușinat. Nu am mai îndrăznit să o privesc tot restul săptămânii…

…sunt în parc. Este noapte, dar totuși plutesc într-o barcă în locul meu preferat, unde nu bate niciodată vântul. Ea stă alături de mine. Deschid cu greu ochii. Tocmai am sărutat-o. Sunt îngrozit, însă încetul cu încetul, amintirile unei alte vieți, pline de durere și suferință sunt înlocuite de amintirile mele. Vârtejul din capul meu se oprește brusc atunci când ea îmi șoptește: “Te iubesc.”
Cuvintele ei mă învăluie ca o pătura caldă și moale. Împreună cu ea se așterne și uitarea. “Poți vorbi…” șoptesc sugrumat de emoție, înainte ca fericirea năvalnică să pună stăpânire pe mine.
Iar ea îmi zâmbește misterios, cu o anume privire în ochi, și mă strânge de mână, așa cum numai ea știe să o facă.

- Sfârșit -

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!