Odata cu venirea toamnei toti devenim mai romantici. Toamna strecoara melancolie in sufletele noastre. Totul rugineste, totul moare, totul se acopera cu un strat subtire de nefiinta. Toamna este momentul cand ne amintim de fostele iubiri, cand rememoram clipele care, altadata, ne-au umplut viata de fericire. Nu voi vorbi de fostele mele iubiri , nu va temeti, ci despre o poveste pe care o stiu de la un mos albit de ani de la mine din sat, o poveste de dragoste dintre doua frunze.
S-au cunoscut intr-o primavara. La inceput nu se observasera, deci nici vorba de dragoste la prima vedere. Desi erau la doar o palma departare nu s-au remarcat. Adevarul este ca inca erau prea mici pentru a realiza ce se intampla. Pe masura, insa, ce timpul trecea, distanta dintre ei devenea tot mai mica : cresteau. Nu a durat mult si El, fermecat de persoana pe care o avea alaturi, si-a luat inima in dinti si a inceput conversatia. A fost foarte uimit cand a vazut ca Ea este receptiva. (nici Ea nu ramasese indiferenta fata de vecinul sau). Zilele au devenit mult mai frumoase. Aveau acum cui sa se destainuie, aveau acum cui sa impartaseasca din visele, aspiratiile, gandurile fiecaruia. Treptat si-au dat seama ca se petrece ceva cu ei. Au devenit atat de intimi incat parca au inceput sa se contopeasca, sa devina dependenti unul de altul. El a facut si urmatorul pas: a materializat in vorbe ceea ce simteau amandoi. Odata toate spuse au inceput sa pluteasca. Faceau abstractie de totul , tot ce conta era persoana pe care o aveau alaturi. Se aveau unul pe altul si asta era tot ce era mai important pe lume. Au inceput sa priveasca impreuna la stele, sa viseze impreuna, sa traiasca unul pentru celalalt. Vara s-a intamplat ceva deosebit: s-au atins pentru prima data. Distanta dintre ei se micsorase enorm. O adiere calda a facut ca trupurile lor sa se atinga. Un fior fantastic i-a fulgerat pe amandoi. Nu mai simtisera niciodata asa ceva. Nu banuiau ca poate exista atata voluptate intr-o singura atingere. Natura se oprise o clipa in loc pentru a saluta perfectiunea.
Timpul, pervers, parea ca tine cu ei. Nu stiau sarmanii ca acesta galopa, condamnandu-le iubirea la eternitate. Cand a venit toamna au realizat si ei cat de efemera este viata. Pentru prima data s-au gandit la viitorul lor tinand cont de apropiatul sfarsit. Ti se rupea inima cand auzeai cum isi jurau dragoste pana la moarte. Dumnezeu ii binecuvantase cu fericire , iar ei se dovedeau demni de darul Lui. Timpul zbura imbatranindu-i.
Intr-o zi inevitabilul s-a produs: o adiere de vant i-a despartit. Ea plangea inabusit privind cum El este dus de vant spre pamantul rece. De atunci pentru ea nu mai exista nimic. Toata fiinta ei tanjea dupa El. Dorea sa fie cu El, acolo jos, sa-l incalzeasca cu imbratisarile ei.
Intr-un final, cum Dumnezeu nu distruge perfectiunea, chinul ei a luat sfarsit. Intr-o planare ireala a cazut peste trupul lui, imbratisandu-l pentru ultima data. Aceasta ultima atingere a fost ca si prima, doar ca acum era pentru eternitate.
Acum, la atatia ani de la intamplare, realizez cat de fantastica este. Sunt convins ca Dumnezeu i-a rasplatit pentru puritatea iubirii lor daruindu-le iubire nesfarsita.